miercuri, 29 iulie 2009
Achtung! Brüno!
Brüno (2009)
rating: Orgasmultiplu
AVERTISMENT: unii oameni (mulţi oameni) vor găsi comentariile lui Bruno extrem de jignitoare.
Cu Brüno nu-i cale de mijloc. Ori îl vei iubi imediat şi definitiv. Ori îl vei urî cu patimă. Nu e homo-ul jumătăţilor de măsură. Parcă-mi şi imaginez un dialog la filmări: “-Sacha, poanta asta sare calu’! -OK. Atunci hai s-o facem şi mai dură.” De exemplu: "I vas ze first Austrian ever to have chemo purely for hair-removal purposes."
Sacha Baron Cohen (creatorul lui Brüno) este un pasionat de extrem. Unul care face bunjee-jumping în tomberoanele generaţiei de consum şi scuba-diving în canalizările gîndurilor noastre ascunse, pentru a extrage adevărul despre cine suntem de fapt. Sincer, înainte de vizionare, nu credeam că Brüno poate fi mai mişto decît Borat. Acum, personajul Borat mi se pare o ciornă pentru Brüno. Noul alter-ego este tot un reporter gay, dar Cohen înlocuieşte costumul care pute cu ţoale de firmă, stilate. Şi dacă-i gay atunci musai trebuie să aibă şuviţe blonde şi aplecare spre muzica house. "Cel mai celebru gay din Austria, după Schwarzenneger". Brüno e uber-subversiv (nu-i de mirare că a fost regizat de Larry Charles, care lucrase şi la show-ul lui Larry David, alt comic radical).
"Ich was going to become famous by solving a world problem! But which one? Clooney's got Darfur, Sting's got the Amazon, and Bono's got AIDS! Luckily, there was still one shithole left to fix: the Middle Earth."
Pregăteşte-te pentru o nouă călătorie americană! De data asta în inima establishment-ului din show-biz, în Los Angeles. "I am going to be the biggest Austrian celebrity since Hitler". Filmul s-ar fi putut chema: Brüno sau Cîteva învăţături trendy despre cum să devii celebru. Iată cîteva metode patentate de acest fashionista (în atenţia Nikita/Naomi ş.a.m.d.): poţi fi „porumbelul păcii” în Orientul Mijlociu; sau te laşi răpit de Al-Qaida (răpirile sunt transmise worldwide, nu-i aşa?). Eşti în trend-ul de la Holywood şi dacă foloseşti cîţiva lucrători hispanici pe post de scaune sau canapele. După reţeta Brangelina, Brüno adoptă un bebe din Africa (în schimbul unui I-pod). Şi aşa mai departe, pînă chestionează şi demolează rasismul, homofobia, machismul şi în general intoleranţa de orice fel. De menţionat că face asta în cel mai comic mod cu putinţă. În momentele cînd Brüno dă de greu, se bifează la greu clişee hollywoodiene din romcom-uri şi soap-opera, pe principiul enunţat de Umberto Eco: "Două clişee puse unul lîngă altul generează rîsul".
Cu Brüno nu-i cale de mijloc. Ori îl vei iubi imediat şi definitiv. Ori îl vei urî cu patimă. Nu e homo-ul jumătăţilor de măsură. Parcă-mi şi imaginez un dialog la filmări: “-Sacha, poanta asta sare calu’! -OK. Atunci hai s-o facem şi mai dură.” De exemplu: "I vas ze first Austrian ever to have chemo purely for hair-removal purposes."
Sacha Baron Cohen (creatorul lui Brüno) este un pasionat de extrem. Unul care face bunjee-jumping în tomberoanele generaţiei de consum şi scuba-diving în canalizările gîndurilor noastre ascunse, pentru a extrage adevărul despre cine suntem de fapt. Sincer, înainte de vizionare, nu credeam că Brüno poate fi mai mişto decît Borat. Acum, personajul Borat mi se pare o ciornă pentru Brüno. Noul alter-ego este tot un reporter gay, dar Cohen înlocuieşte costumul care pute cu ţoale de firmă, stilate. Şi dacă-i gay atunci musai trebuie să aibă şuviţe blonde şi aplecare spre muzica house. "Cel mai celebru gay din Austria, după Schwarzenneger". Brüno e uber-subversiv (nu-i de mirare că a fost regizat de Larry Charles, care lucrase şi la show-ul lui Larry David, alt comic radical).
"Ich was going to become famous by solving a world problem! But which one? Clooney's got Darfur, Sting's got the Amazon, and Bono's got AIDS! Luckily, there was still one shithole left to fix: the Middle Earth."
Pregăteşte-te pentru o nouă călătorie americană! De data asta în inima establishment-ului din show-biz, în Los Angeles. "I am going to be the biggest Austrian celebrity since Hitler". Filmul s-ar fi putut chema: Brüno sau Cîteva învăţături trendy despre cum să devii celebru. Iată cîteva metode patentate de acest fashionista (în atenţia Nikita/Naomi ş.a.m.d.): poţi fi „porumbelul păcii” în Orientul Mijlociu; sau te laşi răpit de Al-Qaida (răpirile sunt transmise worldwide, nu-i aşa?). Eşti în trend-ul de la Holywood şi dacă foloseşti cîţiva lucrători hispanici pe post de scaune sau canapele. După reţeta Brangelina, Brüno adoptă un bebe din Africa (în schimbul unui I-pod). Şi aşa mai departe, pînă chestionează şi demolează rasismul, homofobia, machismul şi în general intoleranţa de orice fel. De menţionat că face asta în cel mai comic mod cu putinţă. În momentele cînd Brüno dă de greu, se bifează la greu clişee hollywoodiene din romcom-uri şi soap-opera, pe principiul enunţat de Umberto Eco: "Două clişee puse unul lîngă altul generează rîsul".
Evident, nu toate fazele sunt reuşite. Conversaţia telefonică de la "salonul de albire anală" e de-a dreptul penibilă. Nici n-ar fi în logica personajului să îi iasă totul. El este programat să sară calul (asta în cazul în care nu-i face altceva calului). Altă evidenţă: situaţiile sunt aranjate. Mai puţin faza din Arkansas, unde un stadion plin de rednecşi rămîn muţi de uimire în faţa unei supraîncinse scene de amor gay. Reinventarea lui Bruno în persoana unui hetero pe nume Straight Dave este epocală şi ilustrează, dacă mai era cazul, resursele imense de care dispune acest prestidigitator, care scoate din joben galerii întregi de personaje. Dacă Charles Chaplin ar mai trăi şi astăzi, l-ar adora pe Cohen şi satira lui muşcătoare.
Umorul său -ba infantil, ba caustic- este purificator. Cohen este un mare provocator, asemeni lui Lars Von Trier. Dar spre deosebire de danez (care bîntuie prin zone tot mai întunecate), provocările britanicului sunt benigne. Ajunge să vezi cîntecul final, cu Elton John cîntînd la pian, aşezat pe un "scaun viu" de provenienţă hispanică. Eu unul am plecat de la film cu febră musculară la fălci. Am bănuiala că, după fiecare proiecţie, se şterge sala cu un mop special pentru lacrimi de rîs.
.jpg)
Picanterii trendy: În prima seară de avanpremieră, sala a fost plină. Am observat pe masa din dreptul casei de bilete o declaraţie de mînă prin care o mamă îşi dădea acceptul ca fiul ei minor să intre la film. Ca să-l parafrazez pe Bruno: How cool iz zis?
Apoi, pe scaunul din faţa mea s-a aşezat regizorul timişorean Florin Iepan. Mă îndoiesc că a venit doar pentru entertainment. Ca autor consacrat de film documentar, sigur a venit şi din curiozitate profesională. La final, i-am cerut părerea despre acest grandios mockumentary. I s-a părut şi lui mai bun decît Borat. Citez din memorie: "Filmul stă bine pe picioare şi are acoperire de la început pînă la sfîrşit."
Trailer
marți, 28 iulie 2009
Cheri. O damă bătrînă.
Inspirat de o nuvelă romantică (Colette), Cheri începe cu o scurtă istorie a curtezanelor, povestită (un pic prea) pe larg de voice-over-ul british. Trebuie să ştiţi ( voice-overul o spune, o repetă şi scenariştii în dialoguri, ca să ne intre bine în cap) că aceste dame de consumaţie, ieşite acum din uz, sunt condamnate din cauza profesiei să rămînă în interiorul strîmtului lor cerc profesional. Se frecventează, deşi se dispreţuiesc de moarte. Prilej deci pentru ironii fine şi împunsături inteligente. De asta şi venisem la film: pentru un tir de săgeţi cu venin, demn de nişte curtezane de înaltă clasă. Cheri m-a înşelat, în stilul cel mai ordinar, ca o damă oarecare.În primul rînd, mă aşteptam ca Cheri să fie femeie. Dar e porecla pe care curtezana Lea de Lonval (Michelle Pfeiffer) a dat-o în copilărie băiatului unei colege de breaslă, madam Peloux (planturoasa Kathy Bates, foarte nimerită în rol de ţaţă). Acum Cheri a crescut, are 19 ani şi maică-sa nu mai ştie ce să facă cu frumosul mascul, mare amator de petreceri. Rupert Friend joacă un mic & simpatic fante de Dorobanţii lor, din Franţa începutului de secol XX. Aşa că madama Peloux îl dă pe mîna versatei Lea, pentru educaţie. Iar Lea îl ţine vreo şase ani lîngă ea (cît pentru facultate, masterat şi doctorat, după normele de acum). Cei doi se iubesc pasional, în ciuda diferenţei evidente de vîrstă. La cei patruzecişi de ani pe care bănuim că îi are, Lea tocmai îşi jucase meciul de retragere din meserie, în compania ultimului conte rus pe care l-a stors de bani. Şi iat-o cum se îndrăgosteşte fulgerător, ca o şcolăriţă, în urma unui schimb de replici de cîteva secunde. Scena primului lor sărut ar fi credibilă dacă Lea ar avea 17 ani. În schimb, iată ce declară ea după ce e dresată de Cheri: "crezi că gura ta e prima care mă tulbură?".
Mă rog, am acceptat această expoziţiune cu gîndul la ceea ce va urma. Speranţele mi-au fost aprinse de faptul că prietena/duşmana Madame de Peloux aranjează pe ascuns căsătoria lui Cheri cu o puştoaică de 17 ani. Spre disperarea rivalei Lea. Na, de aici să vă ţineţi bine, mi-am zis. Să vezi ce măcel va urma! Ce bătălii cu mănuşi de catifea se vor purta! Ce cavalcadă de scene exuberante şi pline de satiră. Cînd colo, cu cît treceau minutele, cu atît auzeam în fundul capului, la început ca un murmur, apoi ca un vuiet tot mai furtunos: Boring! Boring!! BORING!!! Filmul începe ca o mare promisiune. Ca promisiunile pe care şi le tot fac cei doi iubiţi, ştiind totuşi că "unul s-a năcut mult prea devreme şi celălalt prea tîrziu".
Stephen Frears, regizorul, îşi dăduse de curînd măsura în The Queen (2006) unde erau de apreciat delicateţea şi credibilitatea cu care a reconstituit un eveniment important din viaţa familiei regale britanice. Dar mai important pentru cazul de faţă, a făcut -acum două decenii- regalul Dangerous Liaisons. Tot cu Michelle Pfeiffer (de felul ei, fără sare şi piper). Dar şi cu John Malkovich şi Glenn Close. Şi acolo era ecranizată o povestire romantică ( scrisă de Choderlos de Laclos). Dar ce spectacol de budoar, ce demascare a perfidiei umane şi a abuzurilor care se fac în numele iubirii! Comparativ cu filmul din 1988, Cheri e ca un vînticel de vară pe lîngă un tsunami.
Filmul m-a dezamăgit, aşa cum a dezamăgit-o Cheri pe Lea. Pentru că aveam aşteptări de la el, mai ales după ce văzusem trailerul. Nici vorbă de acel "wicked game of seduction" cum scrie pe afiş ( "wicked game" era în Dangerous Liaisons). Advertising-ul are această putere de a ne arăta doar ceea ce e frumos şi de a ne momi în locuri în care nu vrem să ajungem. Un prieten a încercat să descarce filmul de pe net. Ca o ironie, s-a trezit cu un fişier de 700 de Mb. în care era doar trailerul în buclă. Nici nu vreau să mă întreb în ce scopuri ar face cineva aşa o farsă. Dar nu pot să nu remarc că trailer-ul e mult mai mişto decît filmul.
Aş fi acordat acestei producţii ratingul EROARE fără nicio remuşcare, dacă n-ar fi fost două scene pentru care să merite totuşi efortul (în caz că-l nimeriţi la teveu, într-o duminică ploioasă). Lea se plimbă prin grădină şi atinge un trandafir frumos. Roza i se sfărîmă în palmă, de ofilită ce e (aici avem metafora esenţială a filmului şi, din păcate, singurul lucru cu care am rămas). Cealaltă scenă -ultima a filmului- ne-o prezintă pe Pfeiffer în faţa oglinzii /camerei, fără niciun machiaj. O vedem aşa cum este în realitate: o femeie trecută, ridată şi singură. Dacă Cheri s-ar fi concentrat în această direcţie, ar fi ieşit poate o meditaţie interesantă despre fragilitatea frumuseţii şi despre influenţa TIMPULUI asupra relaţiilor amoroase. Aşa însă, a ieşit o combinaţie de un gust incert, în care se spun lucruri serioase, pe un ton uşurel&uşuratic. Stephen Frears a făcut o romanţă veselă. Adică de tot rîsul.
luni, 27 iulie 2009
Trailerul zilei: Tron Legacy
Nu stiu cati au vazut filmul ala din '82 ce se intitula simplu Tron. Era primul film care facea uz intensiv de grafica generata de computer (adica CGI) si cu toate ca "computer" e un termen generos pentru hardughiile alea cu lampi si role chestia le-a iesit destul de bine. Actiunea Tron-ului era setata in interiourul unei lumi virtuale complet originale si avand propriile regulile. Il avea ca actor principal pe Jeff Bridges, care se intoarce si in continuarea filmului facut atunci de Disney. Tron Legacy e deci un sequell (posibil remake, nimeni nu stie sigur) care promite sa duca arta cinematografica la un nou nivel (zic ei) repetand succesul de acum 27 de ani. Om trai si-om vedea in 2011. Pana atunci, trailer:
duminică, 26 iulie 2009
The Soloist (2009)
Daca aveti pofta de un film despre muzica si felul in care ea apropie oamenii sau despre un film in care Robert Downey Jr. joaca altceva decat un miliardar excentric ce se lupta cu teroristii intr-un costum hi-tech (vezi Iron Man) atunci The Soloist e alegerea potrivita. Filmul este biografia unui muzician foarte talentat ajuns om al strazii. Nathaniel Ayers (Jamie Foxx) era odata un virtuoz al violoncelului care urma cursurile prestigioasei scoli de muzica Julliard insa pe care schizofrenia nu l-a iertat astfel incat a ajuns un homeless. Steve Lopez (Robert Downey Jr), un jurnalist de la LA Times, se confrunta cu criza din presa scrisa (scaderea citirorilor, reducerea tirajului, concedieri) si in cautare de subiecte pentru articolul sau zilnic da din greseala peste Ayers. Acesta isi facea rondul pe langa statuia lui Beethoven si canta la o vioara cu doua coarde. Steve devine interesat de personaj, face cateva cercetari si scrie un articol care atrage simpatia multor oameni si un cadou interesant pentru muzician - un violoncel in stare perfecta. Vechea dragoste a lui Ayers renaste si astfel isi invinge temerile (intrarea intr-un adapost, locuirea intr-un apartament etc) cauzate de boala, urcand incet spre suprafata lumii normale.
The Soloist e un film simplu despre niste probleme complicate ale societatii, cum ar fi tratamentul bolnavilor mintali si situatia oamenilor fara adapost. Ambii actori mi-au placut in cele doua roluri atat de diferite in care unul reprezenta normalitatea iar celalalt invaliditatea. Steve devine tot mai implicat in problema lui Ayers si in consecinta ia contact cu lumea boschetarilor - peste 90 000 de persoane fara adapost in LA - fiind realmente marcat. Articolele sale ajung inclusiv la administratie. In acelasi timp se ataseaza de Nathaniel mai mult decat si-ar fi dorit. Prietenia dintre ei e reala si inspira. Boala lui Ayers e infricosatoare iar prestatia lui Jamie Foxx in acest rol e remarcabila. Dupa ce l-am vazut in Ray m-am convins ca tipul e "material deosebit". Nici rolul asta nu trebuie ratat mai ales ca The Soloist e un film aproape trecut cu vederea care insa merita vizionat.
Trailer.
Trailer.
vineri, 24 iulie 2009
Uber fantastişe!
M-am întors de jumătate de oră de la Bruno şi încă nu mi-am revenit.
Fălcile mi-au rămas încleştate. Stomacul mă doare. Sincer, n-am crezut că poate fi mai tare ca Borat. Acum alter-ego-ul cohenian Borat mi se pare o ciornă pentru Bruno ("The most famous austrian guy since Hitler"). Uber-subversiv. Heil Bruno!
Revin cu detalii cînd îmi revin.
Trailerul zilei: Alice in Wonderland
Well, nu-i chiar un trailer ci un teaser dar stiu ca il asteptati asa ca iata-l. Alice in Wonderland in viziunea lui Tim Burton se va lansa abia la anu in martie dar macar sa ne spalam ochii cu ceva imagini exceptionale. V-am zis ca o sa fie in 3D? Nu v-am zis. Ei vine o sa fie in 3D. An epic 3D fantasy they call it... suna cel putin interesant :)). Deci, H. Bonham Carter, Johnny Depp si Anne Hathaway vor sari de pe ecrane in sala de cinema peste o vreme in continuarea povestii cu Alice in Tara Minunilor.
HP6: The Half Blood Prince (2009)
Ne-am cam obisnuit cu Harry Potter, ucenicul vrajitor de la Hogwarts, cel mai talentat pusti manuitor de bagheta magica si neintrecut in jocul de quidditch. Da, ne-am cam obisnuim sa-i dam porecle numindu-l hairy sau plotter, ne-am obisnuit sa-l ironizam si sa ne declaram adulti care nu mai au timp de filme pentru copii (desi baiatu asta umple salile de cinema) in fine, ne-am obisnuit sa carcotim la fiecare noua transpunere pe marele ecran a unei carti de J. K Rowling. Cu toate astea de 9 ani incoace Harry Potter suscita interesul a milioane de oameni inclusiv pe-al meu, unul dintre cei care nu mai gusta demult children fantasy-ul. Meritul e indeosebi al filmelor recente (ultimele trei de pana acum) care au devenit din ce in ce mai intunecate si incarcate de dramatism. Atat Goblet of Fire cat si Order of the Phoenix ne-au introdus tot mai adanc in magia neagra a lui Voldemort si slugilor sale care intind fortelor binelui capcane tot mai abile ce culmineaza in fiecare din ele cu moartea tragica a cate unui personaj semnificativ. Nici cea de-a sasea parte, The Half-Blood Prince, nu face exceptie de la aceasta linie. Nefiind deloc familiarizat cu continutul cartilor, pentru mine fiecare film e o surpriza de un capat la celalalt; cred ca asta e si modul meu preferat de a aprecia un film, anume fara a-mi pune mai intai intrebari privind ce s-a scos si ce-a ramas din poveste. Filmul trebuie astfel sa fie credibil si sa stea pe propriile picioare in fata neinitiatilor.
In al saselea an de studiu, singurul om care a supravietuit temutei vraji Avada Kedavra (vraja de ucidere) si cel mai temut adversar al Lordului Intunecat (doar e Cel Ales) - deci, Harry Potter - s-a lasat de scoala si studiaza mai mult presa prin cafenele facand avansuri chelneritelor. Asta pana vine Albus Dumbledore in persoana dupa el sa-l intoarca la lectii. In vederea infruntarilor viitoare are nevoie de tot ce-a invatat inamicul sau in ale magiei, drept pentru care este readus in scena unul din vechii profesori de la Hogwarts, mare maestru in potiuni, Horace Slughorn. Acesta manifesta un interes deosebit pentru Potter si il ia sub aripa sa incercand sa-l invete cat mai multe secrete. Munca ii este mult usurata cand Potter pune mana pe manualul de studiu al Printului Semipur (Half-Blood Prince) carte care continea mai mult decat programa de studiu, ca sa zic asa. In paralel cu instructia de vrajitor de prim rang Harry mai are o misiune. El trebuie sa castige increderea profesorului Horace, banuit a-i fi divulgat tanarului Voldemort secretul unei temute magii interzise, si a afla la randul sau secretul respectiv. De partea cealalta a baricadei, in partea intunecata adica, Draco Malfoy - pustiul cu parul alb, avand in sfarsit parte de un rol mai consistent - care, in prezent cazut in dizgratie, este ales de Lordul Intunecat pentru o misiune in interiorul scolii. Protector ii va fi nimeni altul decat profesorul Severus Snape, unul din cele mai interesante personaje secundare caruia ii presimt un rol cheie in filmele viitoare, si cel care face un Legamant de Moarte cu mama lui Draco, punandu-se astfel in slujba lui Voldemort. Nu e clar daca o face din credinta sau ca parte a unui plan mai elaborat de contraspionaj(!), cert e ca se achita foarte credibil de indatoriri.
Pe langa atmosfera superba, efectele speciale excelente si momentele de suspans bine realizate si dozate eficient, The Half-Blood Prince aduce in atentie personajul tanarului Tom Riddle (jucat de Hero Fiennes-Tiffin) oferind astfel o perspectiva un pic mai clara asupra celui ce avea sa devina Voldemort. In lipsa cartilor era absolut necesar un astfel de moment, practic nimeni nu stie nimic despre Lordul Intunecat decat ca e...intunecat si creepy si foarte periculos, etc. Acum mai stim ceva: era orfan, foarte siret si total detasat sentimental. Evident ca prietenii lui Harry nu lipsesc, Ron devine un adevarat afemeiat si ca urmare intra in tot felul de incurcaturi, Hermione s-a mai implinit, ca sa zic asa, si-si face cunoscute sentimentele pentru prima oara, iar ca noutate, sora lui Ron, Ginny intra in colimatorul baghetei lui Potter. Hagrid face si el act de prezenta plangand un paianjen gigant mort de batranete, Bellatrix (H. Bonham Carter) are cateva aparitii in care mai mult zboara sub forma de fum negru (deh, e Death Eater-ita) provocand distrugeri si antagonizandu-l pe Potter (doar il ucisese pe unchiul sau Sirius Black in filmul anterior). Scenele de climax au loc intr-o pestera acvatica si in turnul scolii implicand un twist care in prima faza m-a socat. "No waaay I said, just like LOTR!!"
Am incercat cat am putut sa nu divulg cine stie ce spoilere relatand doar niste generalitati ale plot-urilor cu care e aproape intesat acest film. Tin mortis sa precizez ca e un film facut indeosebi pentru big screen, nici nu se compara experienta vizuala din randul 4 al unei sali de cinema cu cea de acasa din fata unui monitor de 22". Am petrecut cateva ore bune zilele astea trecand prin trei filme anterioare ca sa reintru in universul magic de la Hogwarts si abia daca am fost putin "miscat". In sala de film insa am simtit cu adevarat ce inseamna o ameteala tipica unui joc de quiddich.
miercuri, 22 iulie 2009
Johnny D. Gang-Star
Public Enemies (2009)
rating: Colectable
Astăzi, 22 iulie, se fac 75 de ani de cînd John Dillinger a fost împuşcat în faţa cinematografului Biograph din Chicago. Circul a început imediat. Zece mii de oameni s-au adunat în cozi lungi să arunce o privire asupra nelegiuitului. Bărbaţii şi-au înmuiat batistele în sîngele său, în timp ce femeile făceau acelaşi lucru cu bucăţi rupte din rochii. În acea seară fierbinte din 1934 şi-a mai înmuiat cineva batista în balta de pe trotuar: Edgar Hoover. Pe sîngele lui Dillinger s-a născut FBI-ul şi puterea sa.„Îmi plac baseball-ul, filmele, hainele bune, maşinile rapide, whiskey-ul şi îmi place de tine. Ce mai vrei să ştii?”. Sigur nu e replica ideală pentru agăţat. Decît dacă te cheamă John Dillinger, faimosul bank robber din anii ‘30. Un fel de Robin Hood care lua de la băncile vinovate pentru Marea Criză ( frumoasă paralela cu prezentul ) şi dădea peste nas sistemului, în aplauzele Americii. „Inamicii publici” funcţionau ca o supapă de eliberare a nemulţumirii populaţiei. Legenda lui John Dillinger a luminat şi copilăria lui Johnny Depp. Poate de aceea i-a fost aşa uşor să-l încarneze şi să-l îmbibe cu şarm. După ce a acceptat rolul, Depp a primit o atenţie frumoasă de la regizorul Michael Mann: una din valizele pe care Dillinger le avea pregătite în numeroasele sale refugii. Johnny s-a apropiat de efectele personale ale gangstar-ului ca de relicvele unui sfînt. Cămăşile era frumos împăturite. Şi -culmea!- Johnny Depp are aceeaşi măsură cu John Dillinger. Este numai o mostră a freneziei pe care spărgătorul ştia să o creeze în jurul persoanei sale, fără efort.
Se explică aşadar unul din efectele bizare ale Public Enemies: magneticul Depp te face să ţii partea răufăcătorilor şi să-l antipatizezi pe Melvin Purvis (omniprezentul Christian Bale), şeful unei brigăzi special create de FBI pentru capturarea lui Dillinger. Ca într-o glumă proastă, vardiştii îl tot încolţesc şi el tot scapă. Dar miza filmului nu e povestea, ci atmosfera. Michael Mann duce mai departe stilul alert din Collateral. Numai că aici se apropie de cine-verite şi fals-documentar via HD. Cameră digitală crează o senzaţie de intimitate şi hiper-realism, a la Dogma ( a la Dogville, dacă vreţi să fiu mai precis). Anii ’30 sunt reconstituiţi în detaliu. Mann a filmat în locurile unde s-au petrecut în realitate scenele-cheie: în închisori, în cabana din Little Bohemia Lodge unde a avut loc o încinsă confruntarea armată între delicvenţi şi G-man-ii lui Purvis şi pe strada cu cinematograful Biograph. Cu toate astea, ai senzaţia că totul se întîmplă ACUM.
În afară de „puşcături” (or fi ele viscerale şi ca în realitate, dar mi-au asurzit urechile), avem şi o idilă imposibilă (Marion Cotillard face faţă în rolul iubitei). Şi două scene antologice, amîndouă cu Dillinger la cinema. În prima, în timpul unui anunţ public înainte de film se solicită, cu toate luminile din sală aprinse, vigilenţa publicului în privinţa Inamicului Numărul 1: "Ar putea fi chiar omul de lîngă tine" (tot o parodie a pericolului celebrităţii e scena în care Dillinger intră în bîrlogul "secţiei Dillinger" din clădirea poliţiei din Chicago). În a doua, Johnny Depp îl urmăreşte pe ecran pe Clark Gable în Manhattan Melodrama. Gable zice: „Mori aşa cum ai trăit. Repede.” şi parcă vorbeşte cu anti-eroul nostru. Înţelegem asta după felul cum Depp/Dillinger zîmbeşte ironic, din colţul gurii (o marcă a "banditului cu o mie de feţe"). Johnny D. ştie că va muri (SPOILER ALERT). Noi ştim, undeva în fundul minţii, că va muri. Public Enemies este elegia haiducului modern care vrea „Totul. Chiar acum.”. Ar fi putut foarte bine să se cheme The man who shot John Dillinger (ca să-l citez pe Rob James, redactorul revistei britanice Total Film).
Pentru concluzie o invit pe Ana Maria Sandu, mai bine zis articolul ei din Observatorul Cultural: "Cazul acesta din perioada anilor ‘30, pe cît de senzaţional pe atît de real este (...) cel al unui personaj fără merite evidente şi a cărui celebritate se înfătişează mai degrabă ca o tristă performanţă“.
Picanterii cu Femeia în Roşu: În afacerea Dilliger a avut un rol "capital" o româncă de-a noastră. Inamicul Public a fost vândut de Ana Cumpănaş (aka Anna Sage, aka Lady in Red), o prostituată din Chicago, în schimbul promisiunii autorităţilor că nu va fi deportată. După lichidarea lui Dillinger, a fost trimisă totuşi la origini. Adică aici, la cîţiva kilometri de noi, la Comloşu-Mare. Vă anunţ că voi întemeia şi eu o "brigadă Dillinger" pentru a da de urmele acestei femei ( moartă în 1947, a făcut subiectul unui roman postmodern Femeia în rosu -scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş- şi a unui film cu acelaşi titlu, de Mircea Veroiu, 1997 ). Aşadar, îmi voi înmuia şi eu batista în sîngele lui Dillinger. 75 years later...
marți, 21 iulie 2009
Visurile lui Theodor
Visul. Ce este visul? La dictionar zice asa: succesiune de fenomene psihice (imagini, reprezentări, idei) care se manifestă involuntar în timpul somnului, păstrîndu-se uneori şi după trezie. Definiţia mea era (pînă azi): un film la care se uită creierul, de plictiseală, în timp ce noi dormim. Şi atunci ce vede în vis un copil nevăzător? Vede nisip. Pădurea. "Porcii lumii". Sau cîntece. Pentru Theodor, sunetele şi mirosurile ţin locul imaginilor. "Ce înseamnă cînd (în vis) miroase a creion?", se întreabă Theodor. În unele zile nu visează nimic.
Oxygen (lucrarea de licenţă a lui Ioan Tasi) merită văzut măcar pentru a afla "ce înseamnă nimic". Şi pentru a afla care-i "lumina vieţii" lui Theodor.
Mai multe detalii despre film aici.
luni, 20 iulie 2009
Public Enemies
În paginile 24 Fun îmi permit năzdrăvănia de a nu scrie numai despre cinema. Scriu ce văd (şi mă impresionează la fel de tare ca un film). Videodrom i-am zis la treaba asta (da, m-a inspirat filmul lui Cronenberg din 1983). Permiteţi-mi vă rog, şi pe blog, această abatere! Nu se va întîmpla des, promit.
Aşadar, zilele trecute. Caniculă. Plecasem împreună cu doi prieteni la cules de ciuperci, dis-de-dimineaţă, în pădure la Buziaş. La zece km. depărtare de Timişoara încă era aglomeraţie pe ambele sensuri. Un Matiz alb rulează la 30 de metri în faţa maşinii noastre. Din senin, Matizul face o manevră de ocolire a unei maşini care se băgase cu viteză pe sensul nostru. O altă depăşire fără asigurare. Matizul a ajuns în şanţul de pe marginea drumului, fără distrugeri mari, de vreme ce şoferul a sărit rapid din maşină ca să vadă numărul şoferului ultra-grăbit. La fel am făcut şi eu. Era o Dacie 1310 cu numărul TM 07 CLA. Şoferul ei şi-a continuat drumul ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Hit and Run ca în The Machinist. Numai că agresorul nostru nu părea să fie chinuit de remuşcări, cum era personajul jucat de Christian Bale.
Am încetinit în dreptul şoferului din Matiz şi i-am spus ce număr văzusem. El văzuse TM 73, nu 07. Mai tîrziu, la întoarcere, mi-am dat seama că dacă se duce la Poliţia Rutieră, va fi cuvîntul lui împotriva celuilalt. Aşa că am sunat la Rutieră şi m-am oferit ca martor (am făcut-o pentru că puteam fi noi în situaţia Matizului, numai că fiind într-o maşină mai mare, n-am fi putut evita dezastrul). Omul şi-a notat plictisit datele şi numărul meu de telefon. "E un caz de gravitate extremă, îi zic. Dacă se întîmpla cîţiva metri mai încolo ar fi fost copaci pe margine şi nu l-ar fi putut evita pe nebun". "Bine, zice poliţistul, dacă reclamă cineva ceva, vă contactăm". Deci dacă nu mori, nu se poate face nimic (vorba vine, nici cînd mori nu se prea face mare lucru, vezi cazul Cocoană). Nu se întreprinde nimic, deşi există martori şi maşina ar putea fi rapid găsită (cîte dacii vişinii au numărul ăsta de înmatriculare). Din punctul meu de vedere, oamenii ăştia sunt adevăraţii INAMICI PUBLICI.
În aceeaşi zi, s-a mai întîmplat ceva. Era tot caniculă, repet. Treceam pe lîngă Catedrală şi în dreptul Grădinii Bănăţene, un tînăr (la vreo 20 de ani) căzuse pe iarba de lîngă trecerea de pietoni. Prietenii lui sunaseră la Salvare, dar ştiţi cît de repede ajunge, cînd jumate din populaţia oraşului stă blocată în maşini. O femeie care părea să ştie ce face îi lua pulsul, îl masa şi nu-l lăsa să adoarmă. După toate aparenţele, suferise un infarct. Doamna blondă (încă tînără) îl văzuse căzut şi a ocolit cu maşina toată zona Catedralei ca să se întoarcă şi să-i acorde primul-ajutor. Am aflat apoi că era cadru didactic la Medicină. Dar n-a fost numai ea înger de serviciu. Cineva a oferit o sticlă de apă. Altcineva a dat fuga la farmacie după o nitroglicerină (persoanele de la farmacie au oferit imediat medicamentul, fără să pună întrebări). O altă doamnă, tot cadru medical în trecere, a asistat-o pe doamna blondă pînă a sosit echipajul SMURD. Apoi treaba noastră s-a încheiat. Sper că băiatul a fost salvat. Oricum, eu am văzut îngeri în ziua aceea. Era ca şi cum Răul şi Binele dădeau o luptă pentru salvarea tînărului. Atunci am învăţat că INAMICII PUBLICI pot fi combătuţi.
În ultima vreme m-am enervat tot mai tare pe cei care gonesc prin oraş şi pe cei ce nu încetinesc pe trecerea de pietoni. M-am enervat pînă pe punctul de a sări la bătaie. Nu e o soluţie. În momentul în care lupţi cu armele lor, intri în filmul lor, al INAMICILOR. Dar nici nu mai putem asista la ceea ce se întîmplă, fără reacţie. Vă asigur, INAMICII PUBLICI (indiferent că vorbim de şoferi smintiţi, caniculă sau nepăsare) pot fi combătuţi de...AMICII PUBLICI. Ştiu că sună uşor idealist. Dar ne ia atît de puţin să facem atît de mult. Pentru început, ajunge să ne dăm rapid din faţa Salvării, cînd suntem în maşină.
p.s. revenim în curînd cu detalii despre Inamicii Publici de la cinema, mai asortaţi cu tema acestui blog.
Aşadar, zilele trecute. Caniculă. Plecasem împreună cu doi prieteni la cules de ciuperci, dis-de-dimineaţă, în pădure la Buziaş. La zece km. depărtare de Timişoara încă era aglomeraţie pe ambele sensuri. Un Matiz alb rulează la 30 de metri în faţa maşinii noastre. Din senin, Matizul face o manevră de ocolire a unei maşini care se băgase cu viteză pe sensul nostru. O altă depăşire fără asigurare. Matizul a ajuns în şanţul de pe marginea drumului, fără distrugeri mari, de vreme ce şoferul a sărit rapid din maşină ca să vadă numărul şoferului ultra-grăbit. La fel am făcut şi eu. Era o Dacie 1310 cu numărul TM 07 CLA. Şoferul ei şi-a continuat drumul ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Hit and Run ca în The Machinist. Numai că agresorul nostru nu părea să fie chinuit de remuşcări, cum era personajul jucat de Christian Bale.
Am încetinit în dreptul şoferului din Matiz şi i-am spus ce număr văzusem. El văzuse TM 73, nu 07. Mai tîrziu, la întoarcere, mi-am dat seama că dacă se duce la Poliţia Rutieră, va fi cuvîntul lui împotriva celuilalt. Aşa că am sunat la Rutieră şi m-am oferit ca martor (am făcut-o pentru că puteam fi noi în situaţia Matizului, numai că fiind într-o maşină mai mare, n-am fi putut evita dezastrul). Omul şi-a notat plictisit datele şi numărul meu de telefon. "E un caz de gravitate extremă, îi zic. Dacă se întîmpla cîţiva metri mai încolo ar fi fost copaci pe margine şi nu l-ar fi putut evita pe nebun". "Bine, zice poliţistul, dacă reclamă cineva ceva, vă contactăm". Deci dacă nu mori, nu se poate face nimic (vorba vine, nici cînd mori nu se prea face mare lucru, vezi cazul Cocoană). Nu se întreprinde nimic, deşi există martori şi maşina ar putea fi rapid găsită (cîte dacii vişinii au numărul ăsta de înmatriculare). Din punctul meu de vedere, oamenii ăştia sunt adevăraţii INAMICI PUBLICI.
În aceeaşi zi, s-a mai întîmplat ceva. Era tot caniculă, repet. Treceam pe lîngă Catedrală şi în dreptul Grădinii Bănăţene, un tînăr (la vreo 20 de ani) căzuse pe iarba de lîngă trecerea de pietoni. Prietenii lui sunaseră la Salvare, dar ştiţi cît de repede ajunge, cînd jumate din populaţia oraşului stă blocată în maşini. O femeie care părea să ştie ce face îi lua pulsul, îl masa şi nu-l lăsa să adoarmă. După toate aparenţele, suferise un infarct. Doamna blondă (încă tînără) îl văzuse căzut şi a ocolit cu maşina toată zona Catedralei ca să se întoarcă şi să-i acorde primul-ajutor. Am aflat apoi că era cadru didactic la Medicină. Dar n-a fost numai ea înger de serviciu. Cineva a oferit o sticlă de apă. Altcineva a dat fuga la farmacie după o nitroglicerină (persoanele de la farmacie au oferit imediat medicamentul, fără să pună întrebări). O altă doamnă, tot cadru medical în trecere, a asistat-o pe doamna blondă pînă a sosit echipajul SMURD. Apoi treaba noastră s-a încheiat. Sper că băiatul a fost salvat. Oricum, eu am văzut îngeri în ziua aceea. Era ca şi cum Răul şi Binele dădeau o luptă pentru salvarea tînărului. Atunci am învăţat că INAMICII PUBLICI pot fi combătuţi.
În ultima vreme m-am enervat tot mai tare pe cei care gonesc prin oraş şi pe cei ce nu încetinesc pe trecerea de pietoni. M-am enervat pînă pe punctul de a sări la bătaie. Nu e o soluţie. În momentul în care lupţi cu armele lor, intri în filmul lor, al INAMICILOR. Dar nici nu mai putem asista la ceea ce se întîmplă, fără reacţie. Vă asigur, INAMICII PUBLICI (indiferent că vorbim de şoferi smintiţi, caniculă sau nepăsare) pot fi combătuţi de...AMICII PUBLICI. Ştiu că sună uşor idealist. Dar ne ia atît de puţin să facem atît de mult. Pentru început, ajunge să ne dăm rapid din faţa Salvării, cînd suntem în maşină.
p.s. revenim în curînd cu detalii despre Inamicii Publici de la cinema, mai asortaţi cu tema acestui blog.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)