marți, 1 aprilie 2025

Regizoarele Cătălina Tesăr și Dana Bunescu vorbesc despre 'Pocalul'

'Pocalul. Despre fii și fiice' este fără îndoială unul dintre cele mai puternice documentare românești ale ultimilor ani. În pregătirea premierei pe care o organizăm la Timișoara, am avut bucuria să povestim cu Cătălina Tesăr și Dana Bunescu despre condiția femeilor în comunități închise, despre o cercetare antropologică desfășurată jumătate de viață și despre ingredientele care țin laolaltă un film documentar.  Am discutat pe rând, prin telefon. 


Cătălina Tesăr lucrează la o carte despre romii cortorari și e cercetătoare la Muzeul Țăranului Român. „Pocalul. Despre fii și fiice” se bazează pe cercetarea făcută de Cătălina pentru doctoratul său în antropologie la University College London. 

Marele Ecran: Mi-au atras atenția câteva rânduri despre tine într-o cronică simpatică în Films in Frame de Oana Balaci: 'cu o subtilitate aparte, documentarista Cătălina Tesăr s-a infiltrat în gospodăria lor, la mesele, ritualurile și petrecerile lor." Nu știu dacă te-ai infiltrat, dar senzația pe care o ai ca spectator e că nu mai există o cameră de filmat și ești martor la ceva direct, nemijlocit. Cum ai fost acceptată în această familie, comunitate?

Cătălina Tesăr: Cred că succesul a stat în faptul că nu mi-am propus să fac un film. Lucrez acum la o carte despre cortorari și mi-am dat seama că de jumătate din viața mea tot merg în vizită la ei, deci îi cunosc de mai bine de 20 de ani. Am făcut teren timp de doi ani (2008 - 2010) pentru lucrarea mea de doctorat în antropologie și am învățat limba. În antropologie se zice că faci observație participativă. Adică faci ce fac oamenii, nu pui neapărat întrebări. Atunci m-am apropiat foarte tare de familia lui Costică. Am fost cu ei la cerșit în Italia trei săptămâni. A fost prima ieșire din țară a lui Peli (unul dintre protagoniști). 

De fapt prietenia puternică a fost și continuă cu Băra, sora lui Peli. Când am făcut cercetarea asta aveam 30 de ani. Eram fată bătrână cum se zice la noi, nemăritată, fără copii. Băra era și ea nemăritată, la 18, ceea ce pentru comunitatea respectivă e o vârstă foarte înaintată. Asta ne-a apropiat, că eram amândouă văzute ca fete bătrâne. Băra trăia între lumi: pe de o parte mărturisea că i-ar plăcea să vină cu mine la București și să devină actriță. Pe de alta parte îi părea rău că n-a intrat și ea în rândul lumii, că n-are taică-su bani s-o mărite.

Băra era într-adevăr o actriță înnăscută. Cum scoteam camera, cum se destăinuia. M-a apropiat foarte tare de femei filmul ăsta. Fusesem fascinată de toată treaba cu pocalul, de lumea bărbaților, dar filmul mi-a deschis ochii spre femei.

Cochetam cu ideea de a face film, dar mi se părea foarte greu să găsești personaje în lumea asta în care totul se petrece la comun. După ce mi-am scris lucrarea, m-am întors cu ideea să o fac pe Băra actriță. Să fac un film despre ea. 

 

 Cătălina și Băra (foto: Ileana Szasz)
 
Foto Cătălin Mușat


M. E. Dar când ți-ai dat seama că ai un material de film?

C. T. De filmat m-am apucat mult mai târziu, în 2015. Între timp Băra se măritase, avea un băiat și nu mai era o poveste acolo. Voiam să fie povestea asta a femeilor care trebuie să aducă pe lume un băiat. 

Eu nu sunt formată ca regizor. Făcusem niște cursuri pentru antropologie despre cum să filmezi pe teren. Mergeam la festivalul Astra în fiecare an și mă îndrăgostisem de filmul documentar. Organizatorii, Csilla Kato și Dumitru Budrală, m-au încurajat întotdeauna să fac film. Am câștigat un grant pe antropologie vizuală.

Am filmat pe parcursul a patru-cinci ani, cu o perioadă mai intensă în care am stat la cortorari, în casa lor, la Peli și Nina. Cea mai mare parte din material e filmată de mine. A filmat și regizorul Cătălin Mușat, care la un moment dat nu a mai vrut să continue. În capul meu era că el va filma cu bărbații și eu cu femeile, pentru că e o lume foarte divizată pe categorii de gen. Ei sunt foarte performativi. Când apăream cu camera voiau să se îmbrace bine și n-am putut folosi nimic din multe ore de material, pentru că se vede că joacă.

 

                                                             (2025 - arhiva personală)

 

M. E.  Filmul a stârnit și controverse. E vreo reacție care te-a durut mai tare?

C. T.  Am auzit din mai multe direcții că e un film care exotizează, ceea ce mi se pare o etichetă nedreaptă. Într-adevăr, oamenii aceștia sunt diferiți de noi. Am încercat prin film să ajung la nivelul universal de simțire. Dacă ajungi să empatizezi cu ei și să-i înțelegi, asta mi se pare că dez-exotizează. Până la urmă sunt niște sentimente și emoții pe care le trăim și ei și noi. O critică care mi s-a adus din partea mișcării rome a fost că am făcut un film de autor despre romi, cu o echipă de ne-romi, de albi. Din punctul meu de vedere a fost o colaborare. Am făcut filmul împreună cu Peli și Nina. S-au uitat pe parcursul filmărilor, au văzut cut-uri, iar ce nu au vrut ei să intre în film nu a intrat.

M. E.  Cum ai ajuns să lucrezi cu Dana Bunescu?

C. T. Eu începusem să montez cu Ciprian Cimpoi dar nu ne ieșea povestea. Eram într-un punct în care nu știam dacă vom termina vreodată filmul. Dana a văzut un rough cut. A văzut că are potențial și a zis: 'vii cu el la mine în studio și într-o săptămână îl dăm gata'. 

M. E.  Și cât s-a făcut 'săptămâna' asta?

C. T. Vreo doi ani (râde). Dana a fost fenomenală. Ea a lucrat voluntar. Ne întâlneam, lucram o săptămână-două intens, apoi luam pauză. Am lucrat până în luna a noua de sarcină. Dar eu nu știam cum să filmez, gândindu-mă și la montaj. Fără Dana n-ar fi existat filmul ăsta. Dana l-a făcut din montaj, dintr-un material din care nu știu dacă altcineva ar fi putut face un film.

 


Dana Bunescu 

Nu mai știu când am zis asta că mi-ar lua o săptămână ca să restructurez filmul. Ca anecdotă e ok, dar vorbește de fapt despre rezistența Cătălinei. E o meștereală enormă în spate. E importantă și investiția în timp, dar mai ales asiduitatea. Cătălina a făcut tot ce era omenește posibil să fie acolo, să trăiască aceleași experiențe cu familiile romilor cortorari și, evident, lucrul ăsta era imposibil fără iubirea pentru oamenii despre care voia să povestească. Nu poate decât să te pună în poziție de respect față de ce înseamnă efort, renunțarea la orice confort personal și devotamentul 100 % pentru cercetare. Dar dincolo de orice anecdotă, în condiții de restriște, de no-budget, cumva asta pe mine m-a obligat încă mai mult. Altfel, a fost o experiență normală pentru filmul documentar: cu tensiuni, mă refer la tensiuni creative, cu perspective diferite, nevoi diferite, să vedem ce căutăm cu filmul ăsta, să realizăm că fiecare caută posibil altceva, să mai vorbim o țâră ca să ajungem la un ceva comun.

M.E. Ce te-a ținut tot timpul și, cum ziceai, s-a cerut comunicat? 

D.B. Dincolo de respectul pentru orice lucru pe care îl începi și pe care îl studiezi, dincolo de magia accesului într-o comunitate destul de închisă și selectivă cu „intrușii", dincolo de prietenia care se naște și care trebuie hrănită, cea mai fascinantă era constatarea că ce vedem acolo înseamnă comunitate și familie tradiționale, și folosesc formularea asta mai ales datorita inflației de ‘tradițional’ din ultimii ani. Și a existat în cultura și civilizația românească până acum vreo sută de ani sau chiar mai puțin. Tipul ăla de cutumă care reglează relațiile ierarhice din comunitate și/sau relațiile inter-comunitare. Dăm lecții de „deschidere" si „modernitate” cu foarte mare ușurință și uităm că de fapt condiția a 90 % dintre înaintașii noștri a fost aceeași. 
 
Îmi aduc aminte din cartea pe care a scris-o Mungiu despre bunica lui că ofițerul care a cerut-o de soție pe Tania Ionașcu a trebuit să capete dispensă de la superiorul direct ca să se poată căsători cu fata de condiție necorespunzătoare. Și asta se întâmpla, pare-mi-se, în 1940. Revenind, aranjamentul matrimonial a fost lege până relativ de curând. Și apoi ce mă mai interesează sunt femeile din film care își trăiesc viețile exclusiv în comunitate chiar dacă uneori sunt nedreptățite, pentru că știu că dacă se duc în afara comunității va fi și mai rău. Asta pentru ca din nefericire romul, barbat sau femeie, este suspectul de serviciu în partea asta de lume. E o treabă cu care am crescut.  Avem responsabilitatea să încercăm să înțelegem și să nu perpetuăm starea asta de lucruri iar „celalalt” să iasă din sfera semantică a „dușmanului”.
 
 

                                                                      Foto: Ileana Szasz
 
 
M.E. De ce e important pentru tine, personal, Pocalul?

D.B. În primul rând, călătoria. Mi s-a părut absolut incredibilă intimitatea observatorului cu observatul, un tip de privire care mă interesează. Ca să comunici ceva coerent pornind de aici presupune structurare, decodare și recodare și orice pariu de genul ăsta e absolut magic. Doi la mână: condiția femeilor acelora mă interesează, mă doare, sunt și eu parte din durerea lor, chiar dacă avem forme diferite de a exprima asta. Cred că e multă reprimare acolo, fiind parte dintr-un mod de viață care tinde să devină imuabil. Dacă încearcă să schimbe ceva, riscă să cadă între scaune și mai tare. 
 
Nu în ultimul rand, când ajungi să lucrezi cu acea materie fragilă care înseamnă oameni reali și poveștile lor de viață, ești obligat să fii responsabil. Și dacă ești responsabil și curios se creează combinația letală - nu mai vrei să ieși din poveste decât când ea își epuizează și ultimele consecințe. Filmul este finalitatea dar, de multe ori, mai valoroase sunt experiența și întâlnirile. Iar experiența asta n-aș da-o pe nimic altceva. Montajul ca acțiune ocupă doar 10 la sută din timpul petrecut, restul e altceva. E schimb de umori cu cel de lângă tine, cu povești despre pisici, despre vecini, e o formă de emulsifiere în care se amestecă două entități și nu le mai poți separa după ce s-a făcut emulsia. Asta s-a întâmplat cu toți oamenii cu care am lucrat. Am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere, iar eu am fost și sunt probabil genul de om care agită ingredientele.

Dana Bunescu este monteuză și sound designer. A studiat Fizica la Universitatea din București și Montaj, Sunet și Animație la Departamentul Multimedia a Universității Naționale de Teatru și Film, București. A colaborat cu numeroși regizori relevanți pentru Noul Val românesc ca autoare a montajului de imagine și/sau a sound-designului. Este co-autoare a încă unui film documentar: "Distanța dintre mine si mine", împreună cu Mona Nicoară. A primit Ursul de Argint pentru contribuție artistică remarcabilă la Berlinale 2017 pentru montajul filmului "Ana, mon amour". Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu.

 

                                                               fotografie din arhiva personală

 

Pocalul. Despre fii și fiice va avea premiera la Timișoara, duminică, 6 aprilie (19.30) la Cinema Studio, în prezența regizoarei Cătălina Tesăr. Doc-minică este un program dedicat filmului documentar, curatoriat de Asociația Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema!, Cinema Studio și susținut de Groupama.


Publicat de Lucian Mircu la 22:52

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)