NACHOS DESPRE G-MANI (guest-post)
În 1 august 2010 scriam aici că l-am cunoscut intamplator pe Nachos. Venise la multiplex cu gaşca lui de amici. I se spunea Nachos de la nelipsitul platou cu crănţanele cu care intra la cinema. Şi de la faptul că devora filmele, unu după altul -ca pe chipsuri- şi vorbea tare şi apăsat despre ele. Nici nu mai ştia "dacă îşi ia nachos pentru film sau îşi ia film pentru nachos". Am fost vecini de scaun si, dupa doua minute, aflasem deja ca are vreo 30 de ani, o slujbă corporatistă şi că filmele sunt hrana/otrava lui. Mi s-a părut un personaj excentric, chiar dacă autentic în maniile sale. Nu se dădea cinefil, dar sigur era un screenjunkie. Zilele trecute ne-am trezit din nou în aceeaşi sală, la J. Edgar. După film i-am aruncat în treacăt invitaţia de a ne scrie un guest-post. Nu credeam că o va accepta. Ieri m-am trezit în inbox cu aceste rînduri:N-am prea vrut sa-ti scriu despre filmu asta (care nu merita oricum mai mult de 127 de cuvinte), da vreau sa-i lamuresc cu ocazia asta pe toti idiotii care fac comparatia intre Eastwood cu Nicolaescu, pe criteriul ca amandoi sunt niste babalaci cu camera (cred ca ati facut-o si voi pe blog, deşi sper ca a fost la misto).
Se trezesc tot felul de destepti la bere sau pe langa automatul cu cafea sa spuna ca Eastwood e Nicolaescul americanilor. Direct fac icter mecanic cand aud tampenia asta. Unde scrie ca doi oameni trebuie plasati pe aceeasi treapta valorica, doar pentru ca sunt nascuti la o luna diferenta si nah scrie DIRECTOR pe scaunele lor de platou?
E ca si cum ai compara branza frantuzeasca din-aia mucegaita
bleu cu o bucata de telemea ranceda uitata in frigider in spatele parizerului. Pai, bai frate, cum poti sa pui voma aia sinistra de
Poker langa
Gran Torino? Ma opresc aici, pentru ca e o insulta pentru cinema numa sa-i gasesti in aceeasi propozitie pe Eastwood si pe Nicolaescu (si daca se gaseste vreun destept care sa comenteze ca octogenarul nostru e regizor, sper sa-l ciuruiti de pe blog, sa-l blestemati, banatzi ...whatever).
Deci, despre
J.Egdar. Frate, dupa o ora aveam senzatia ca ma uit la un
Brokeback Mountain, varianta cu bosorogi, ceea ce e de doua ori gretos. Ca le atarnau pieile pe fata, e una. Dar de ce tre sa arate ca un transplant esuat de fata cu piele fesiera? Ma-ndoiesc ca academicienii au nominalizat machiajul asta la Oscar. Di Caprio saracu parca are o piftie gelatinoasa pe fata. Acum seamana perfect cu Philip Seymour Hoffman (mă gîndesc că poate dădea mai bine să joace direct Hoffman partile cu mosu, din economie de fard). Apoi partenerul lui J. Edgar Hoover de birou/camera (de hotel, cand mergeau la cursele de cai), arata ca
Pistruiatul (credeam ca am terminat-o cu Nicolaescu) cu Parkinson. Mai am o problema cu Armie Hammer asta. De fiecare data cand il vedeam, ma gandeam: oare unde-i frate-su geaman, ala din
The Social Network?
Scena sarutului. Era normal sa apara. Numai ca sarutul asta nu cred ca e normal nici dupa standardele gay. Atingerea celor doua perechi de buze masculine se produce la capatul unei batai ca in
Fight Club. Am senzatia ca asta a fost conditia lui Leo pentru a juca scena: sa fie sarutat cu forta. Daca nu cumva l-au trantit pe jos si in realitate. Apoi dupa moartea personajului sau din film, iubitul nu ii sniffuie camasa ca in
Brokeback..., dar ii adulmeca hartiile cu care ii avea la mana pe presedintii SUA - garantiile sale pentru a pastra privilegiile pe care FBI le dobandise in timpul domniei sale de 48 de ani.
Nu sunt sigur daca Hoover facea inregistrarile alea numai din amor pentru putere sau si din altfel de inclinatie perversa (voyeurist-fetisista evidentiata in film). Daca vezi scena cand se imbraca cu hainele maica-sii (o mama cu care a locuit pana la moartea ei si care l-a silit cu duritate barbateasca sa-si reprime homosexualitatea) te gandesti automat la Norman Bates din
Psycho (cred ca domnul regizor Eastwood asa s-a gandit). P-orma, oare numai eu observ aluzia subtila la G-mani (gay-mani) aka agentii federali chipesi si ferchezuiti? Din punct de vedere strict hetero, mi se pare o irosire a potentialului estetic al dragutei de Naomi Watts, care in 90 % din cadre e acoperita cu niste pături (sau cum ii spuneau la moda oficiala din anii '60).
Da, filmul e bine-scris, bine facut, bine-jucat tra-la-la... dar stiti voi cine e dusmanul mai-binelui. Ce face Eastwood aici e sa spuna povestea unei relatii dintre doi masculi care n-au avut curaj sa-si faca
coming-out-ul (asa am inteles ca se zice atunci cand isi asuma orientarea), sub paravanul unei istorii romantate a FBI ca şi cum ar fi povestită de însuşi Hoover. Chipurile, a vrut sa faca un film despre (BREAKING NEWS:)
puterea care corupe. Si pentru asta ne scoate ochii cu doua-trei discursuri anti-bolsevice şi reacţionare.
Intr-un fel, imi place curajul lui Clint E. de a filma scene de budoar, care clar ca nu sunt în zona lui de expertiză. Tipul experimentează, ceea ce la 81 de ani nu-i puţin lucru. A si prins aproape intreg mandatul lui J. Hoover (adica cele 5 decenii acoperite de film) ceea ce il ajuta la reconstituirile de epoca. Dar parca are niste retineri in abordarea subiectului, parca prea pudic, parca pe ascuns. Ca si cum nici
J. Edgar-filmul n-are curaj sa-si faca
coming-out-ul. Daca ar fi sa-i acord un rating cum faceti si voi, i-as acorda - în loc de stele- trei trigoane de nachos asa...pentru atmosfera (Nachos).
Nu răspundem pentru comentariile (posibil) ofensatoare din articol, dar dacă vreţi să-i mai cerem părerea lui Nachos şi cu altă ocazie speak now or forever hold your peace!
