Gravity: praf (stelar) în ochi

N-am apucat să scriu cronica "back to back" cu Richie, deşi am văzut Gravity împreună. Îmi dau acum restanţa:

600 kilometri deasupra Pămîntului. În urma unui accident la o staţie spaţială, astronauta Randy (Sandra Bullock) pluteşte în vidul cosmic, cu rezerve limitate de oxigen. Camera o urmăreşte de la depărtare cum se scufundă lent în întunericul dezolant. Se roteşte necontrolat în linişte absolută (în spaţiu nu există sunet). Fragilitatea vieţii umane şi nepăsarea Universului, izolarea noastră în lume şi izolarea noastră ca indivizi unii faţă de alţii sunt cîteva teme sugerate de această scurtă scenă. Mă aşteptam ca tot filmul să păstreze sensibilitatea asta, CURIOZITATEA asta de a explora umanitatea.

Din păcate, restul filmului gravitează pe structura narativă a unui thriller obişnuit. Colegul Waka_x e mult mai dur: "cred ca filmul e scris de un tractorist din Mexic şi Cuaron a gasit scenariul în autobuz".

În cartea "Three uses of the knife" (Trei utilizări ale cuţitului), David Mamet (dramaturg, scenarist, regizor, teoretician) vorbeşte despre structurarea unui film ca un "meci perfect". "Ne dorim ca Echipa Noastră să ocupe terenul şi să spulbere opoziţia din Primul Moment? Nu. Ne dorim un meci luptat pe viaţă şi pe moarte, care conţine multe întorsături satisfăcătoare (...) Fiecare act al jocului recapitulează jocul întreg, urmînd această paradigmă: Da! Nu! Dar stai...!".

  

La fel, eroina noastră trebuie să depăşească o serie de obstacole, pentru a-şi recăpăta elanul vital. "Sandra joacă rolul de Mr. Bean - nu numai că e urmarită de fatalitate după fatalitate dar chiar mormăie ca Mr. Bean cîteodată" (Waka_x).

Nu m-a iritat atît faptul că urmează principiile dramei hollywoodiene. Ci metaforele alea vîrîte în ochi. Dezastrul din spaţiu e o metaforă pentru dezastrul din viaţa ei. O metaforă pentru renaştere, atît de evidentă că deranjează. Pătrundem în lume purtaţi într-o capsulă Soyuz (mamele noastre), ieşim din apă şi trăim legaţi de varii cordoane ombilicale (în film, Sandra se prinde şi se desprinde de cordoanele staţiilor spaţiale).

Pînă la urmă, Gravity e un 127 de ore în spaţiu. Acţiunea putea fi la fel de bine plasată pe un vîrf de munte. Pentru că aici, spaţiul cosmic e doar un decor (ce-i drept unul foarte spectaculos). La finalul filmului, totul este clar. Nu rămîne un rest de mister. Nimic nu te îndeamnă să contempli necunoscutul universului, aşa cum te-ai aştepta după 90 de minute în care priveşti Pământul din altă perspectivă (de sus). Nu aşteptam o nouă Odisee Spaţială. Dar măcar un Another Earth (film independent din 2011, care a costat probabil cît cateringul la Gravity, dar infinit mai profund şi mai aproape de ceea ce trebuie să fie un science-fiction).

 

Păcat de experienţa 3D (absolut onorabilă), efectul de “gravitaţie zero” (te întrebi mereu “cum au făcut”), camera lui Emannuel Lubezki (mexican şi el, unul dintre cei mai buni d.o.p. ai momentului; a filmat The tree of life), imaginea unui răsărit de soare şi alte "giumbuşlucuri spaţiale" (Waka a promis că e ultimul film pe care îl vede la multiplex, pecetluind promisiunea cu guma găsită sub scaun). Îl înţeleg perfect, pentru că şi eu m-am săturat să ni se vîndă rahat ambalat în hîrtie sclipitoare.

Dacă Gravity era făcut de un regizor american din industrie l-aş fi salutat ca pe o reuşită (oricum e superior junk-ului obişnuit de la mall). Dar dezamăgirea e cu atît mai mare fiind scris şi regizat de Alfonso Cuaron (Y tu mama tambien, Children of Men). Mi se pare trist că talentul enorm al celor mexicanului (şi ca el mulţi) orbitează acum planeta Haliud. Dincolo de efecte speciale e un mare vid...cosmic.