Back to back: Sentimental Value

N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.

 

KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE

Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.

Sentimental Value este plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi. Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru. Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.

Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes (Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei, actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o revenire.

Trier își propune multe cu acest film intim, bine înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin rupt în două.

Ca simple filme narative, adânc scufundate în psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31 August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value, iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să fie tăioase.

La fel ca în The Worst Person in the World, Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.

Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul, sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează și rămâne dezamăgită.

Relația dintre cei trei capătă astfel o formă triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză. Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta, și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește ego-ul.

Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.

Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.  

Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă niciodată complet în el. Trier nu forțează nota, alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la paroxism.

Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur, amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este inevitabilă.

Ambele filme explorează relații de familie marcate de absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.

Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă. Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.

Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru mine efectul este unul de distanțare.

La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri.  (Kinostetic)

LUCIAN: CASA FILMULUI

În Aici/ Here, o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași casă și viața dinăuntrul ei.

Timpul zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele, și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate, fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.

N-ar fi prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme, cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).

Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.

Blocajele celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).

Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).

În ciuda unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și relațiile maternale”).

Sentimental Value e și un film despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune oamenilor de ce e așa”. Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.

La același eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value, Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare să se năruie.

Sentimental Value e așezat, melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)