După Revoluție... O dorință în ea

GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU

După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.

După Revoluție

Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024. 

Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.

Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:

1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.

A Want in Her

“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.

Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile. 

Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.

A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.

În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.

                                     foto: Nicoleta Bilcec

Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).

Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).

Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads.  (texte de Paula Drăgulescu)                        

 

 

 

Myrid Carten despre „O dorință în ea"

A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.

 

Criza mamei 

 

La început, a fost vorba în mare măsură despre explorarea trecutului. Filmul pe care credeam că îl fac implica realizarea de interviuri și încercarea de a afla mai multe despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, adică în jurul unei moșteniri de după moartea bunicii mele. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că trecutul a început să se facă simțit în prezent printr-o situație dramatică - criza mamei mele.

 

Unul dintre unchii mei a murit în iulie 2018, iar eu am filmat înmormântarea și evenimentele care s-au întâmplat după aceea. Cea mai mare parte a filmului a fost înregistrată între sfârșitul anului 2019 și martie 2020, așa că a ajuns să fie mult mai mult la timpul prezent, cu trecutul erupând. Uneori se întâmplă asta în viață, în Irlanda îl numim „vălul subțire dintre tărâmuri”. Cred că există anumite episoade în viață în care simți că vălul este subțire.

 

 

 

Am avut senzația că moartea unchiului meu a fost începutul a ceva în familia mamei mele. Erau zece copii și toți personaje fascinante. Fiind unic copil întotdeauna m-am gândit că ar fi bine să am o arhivă a poveștilor lor din trecut, chiar și ca material pentru ficțiune. Așa că, atunci când a murit unchiul meu, m-am gândit că ar trebui să încep să înregistrez istoria lor de familie și toate dramele în jurul cărora am crescut. Am intuit bine, a fost începutul a ceva cu efect de domino, pentru că de atunci încolo, la fiecare șase luni, murea câte un frate. Cinci dintre frații mamei mele au murit în acei trei ani.

 

În mijlocul acestei perioade, mama a început să intre în spirală. Cred că a fost afectată de moartea fraților ei, cu siguranță, dar, în această spirală, a rămas fără adăpost. Așa că a fost prima dată când a trebuit să se întoarcă la casa familiei pentru a trăi ca adult. Apoi mi-a devenit clar că, în loc să-i intervievez pe toți unchii și mătușile mele despre casă, ceea ce se întâmpla acolo acum era mai viu decât aceste povești din trecut.

 

Pur și simplu filmam destul de intens în momentul în care a avut loc criza mamei mele. Poate că, într-un fel, am reacționat la morți filmând, iar ea intrând în spirală. Acesta este și motivul pentru care filmul este editat în acest fel - încep cu unchii mei, apoi mama devine mai prezentă și, într-un fel, preia controlul asupra narațiunii. Îmi place această abordare, pentru că, pentru mine, așa este viața: crezi că ceea ce cauți este aici, în stânga ta, dar, de fapt, esența reală a ceea ce cauți este în dreapta ta.

 

Rolul camerei

 

Nu fac artă și filme ca terapie, terapeuții sunt foarte bine plătiți dintr-un motiv! Fac un film pentru că vreau să comunic ceva și cred că spațiul dintre film și public creează ceva mai mult decât suma părților sale. Dar pentru mine, singura reflecție terapeutică pe care am observat-o este că a avea o cameră mă face întotdeauna să simt că am un scop într-o situație de criză. Îmi dă libertate de reacție. Cred că a fost util prin faptul că mi-a permis să pun întrebări pe care altfel aș fi fost prea speriată sau lipsită de apărare să le pun sau m-ar fi prins în vârtejul evenimentelor.

 

De asemenea, i-a permis mamei mele să vadă că o iau în serios, că are o voce și că experiența ei conta. Așadar, a creat o dinamică diferită pentru noi, care nu a fost atât de mult despre co-dependență, cât despre a fi prezenți și a fi martori la ceva una pentru cealaltă.

 

 

 

 

Universal

 

Lucrul extraordinar la oameni este modul în care își gestionează propria tulburare. Doar atunci când mă uit la întunericul meu pot accepta întunericul altor oameni. De fapt, nu sunt cea mai publică persoană când vine vorba de rețelele sociale și alte chestii de genul acesta, mereu cred că este un fel de paradox, pentru că munca mea este profund personală și expusă. Dar presupun că am suficientă încredere în oameni încât această poveste specifică și destul de extremă să poată fi și universală. Cei pe care îi iubim pot să poarte tot felul de lupte, nu neapărat o dependență. Și furia care vine odată cu această grijă este universală. Am încredere că acestea sunt sentimente pe care un privitor le poate împărtăși.

 

Rădăcini

 

Simt că cea mai mare parte a practicii mele de până acum a condus la acest proiect pentru că am început să fac lucrări despre familia mea la școala de artă, iar o parte din acele imagini sunt de fapt în film. Erau despre relația cu mama mea și ruptura pe care a provocat-o, deși la vremea respectivă făceam lucrări destul de suprarealiste și eram în starea aceea de „Sunt bine! Familia mea este acolo, în Irlanda!”. Apoi au început să erupă în filmele mele.

 

 

 

Sunt interesată de performance și moștenire, realitate, precum și nebunie și luciditate, iar asta vine foarte mult din Irlanda. Mulți dintre cineaștii care mă entuziasmează au experiență în performance, cum ar fi Josephine Decker. Apoi, îmi plac și filmele realiste sociale, precum cele făcute de Andrea Arnold și Lynne Ramsay. Îmi place drama și modul în care abordăm relațiile dintre sine și celălalt, în esență, dramatizarea acesteia.

 

Îmi place forma documentară datorită mizei - sentimentul că lucrurile sunt vii și spectatorul este implicat pentru că este real. De asemenea, îmi place că nu îți spune lucruri, ci ți le arată și creează emoție punându-te în relație cu imaginea sau în mijlocul personajelor. E cum spune Sally Rooney: „Cărțile mele nu sunt despre indivizi, sunt despre relații”.

 

Myrid Carten este cineastă irlandeză și artistă vizuală ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. A Want in Her este lungmetrajul ei de debut. 

 

Marele Ecran prezintă premiera filmului la Timișoara, duminică, 8 Martie (8 seara) la Cinema Studio, proiecția fiind urmată de o conversație ghidată împreună cu psihologul Maria Stoica (Asociația Echilibrat). Biletele se găsesc pe pagina cinematografului.

 

 

 

După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu

Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.

Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?

Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).

Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?

Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.

Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?

Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.

Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…

Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute". 

Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.

Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?

Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.

De ce Ion Rațiu pe afiș?

Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.

Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?

Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României. 

Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma. 

Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.

Marele Ecran prezintă seria aniversară de proiecții

 COMUNICATUL "OFICIAL"

În 2026, Asociația Marele Ecran marchează 15 ani pe scena culturală timișoreană independentă prin lansarea seriei „Marele Ecran Prezintă” - un program de proiecții lunare, în premieră locală, care debutează cu două filme importante la Cinema Studio.

Proiecțiile sunt însoțite de dialoguri cu cineaști, cineaste și invitați speciali, în intimitatea caldă a unei comunități cinefile alături de care Asociația Marele Ecran a crescut timp de 15 ani. Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul Cinema Studio.

„După revoluție”, documentar din 2010 regizat de Laurențiu Calciu, deschide seria sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20:00, la Cinema Studio. Proiecția este urmată de o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu și moderată de Lucian Mircu.

Prezentat în premieră la Timișoara, filmul surprinde starea de tensiune a cetățenilor în preajma primelor alegeri după revoluția din 1989 si discursurile celor doi candidați la prezidențiale - Ion Rațiu și Ion Iliescu. O perioadă de proteste spontane zilnice ale oamenilor îngrijoraţi de uşurinţa cu care noii lideri s-au instalat la conducerea ţării și au organizat alegeri grăbite (și puternic contestate).

Născut și crescut în București, Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989. Și-a urmat pasiunea pentru film iar în 1991 a fost admis la National Film and Television School din Marea Britanie, apoi s-a specializat în film documentar.

„După revoluție” a fost distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului European (2012) și a circulat în festivaluri prestigioase precum Ji.hlava International Documentary Film Festival sau One World Romania.

Duminică, 8 martie, de la ora 20:00, tot la Cinema Studio, Marele Ecran prezintă, în premieră la Timișoara, documentarul „O dorință în ea” / A Want in Her (2024), regizat de Myrid Carten. Proiecția va fi urmată de o discuție pe temele deschise de film (dificultățile luptei cu dependența, dar și complexitățile relației mamă-fiică), împreună cu Maria Stoica (psiholog și psihoterapeut), din partea Asociației Echilibrat.

Când mama ei alcoolică dispare undeva în Irlanda, artista Myrid Carten se întoarce din Londra să o găsească. Căutarea o aduce în mijlocul unei familii în conflict, într-o casă contestată și un trecut care amenință să-i îngroape pe toți, inclusiv pe ea.

„O dorință în ea” este o poveste imersivă, la persoana întâi, despre costul iubirii și cât de dificil este să îi scapi.

Myrid Carten este o cineastă irlandeză ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. „A Want in her” este lungmetrajul ei de debut și a fost prezentat în competiția unor festivaluri renumite precum IDFA (Amsterdam), Sheffield DocFest, ZagrebDox. La Dublin International Film Festival (2025) a primit atât Premiul Publicului cât și Premiul pentru cel mai bun documentar.

Programul organizat de Asociația Marele Ecran este susținut de Groupama Asigurări, Vitas România și Cinema Studio Timișoara, cu sprijinul Asociației Echilibrat și One World Romania.

„În 2026 vrem să ducem un pas mai departe programul de proiecții de film documentar dezvoltat de peste un an în parteneriat cu Cinema Studio. Aceste întâlniri oglindesc chiar punctul nostru de pornire din 2011: dorința simplă de a vedea filme pe marele ecran împreună cu alți oameni. Mai mult, primăvara aceasta vrem să dăm înapoi și din ce am învățat pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier de film dedicat tinerilor”, declară reprezentanții Asociației.

Născută în 2011 din pasiunea unui blog de cinema colectiv și dezvoltată de un grup de cine-activiști  - co-fondatori ai festivalului Ceau, Cinema! și realizatori de film („Superhombre”, „Apă și talpă”) -    Asociația Marele Ecran a devenit un reper al culturii cinematografice locale. Organizația independentă este unul dintre partenerii inițiali ai proiectului de reabilitare a Cinema Studio și contribuie în continuare la consolidarea unei comunități cinefile vibrante la Timișoara.

 

Wuthering Heights. La răscruce de soft-porn și mult penibil

Kinostetic a scris despre noua ecranizare „La răscruce de vânturi", intrat de curând în cinematografe, anunțnd, pe scurt, că e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat lui Emily Brontë. Pe lung, citiți mai jos.

Uneori putem găsi răspunsuri la problemele moderne în arta veche. Wuthering Heights poartă în ea, la cote înfricoșătoare, o actualitate tristă. Nu este o poveste gotică cu fantome, mister și doi oameni care se „iubesc” într-un mod fucked up. E despre iubire toxică, rasism, clasism, traume transgeneraționale, ciclul răului care se transmite ca o boală și sufocă generații etc.

În climatul socio-politic actual, unde outsider-ul e din nou portretizat ca inamicul nostru, empatia e văzută ca o slăbiciune și diferența de clasă e inimaginabil de mare, cartea devine necesară.

Când am văzut că Emerald Fennell (Saltburn) va ecraniza cartea, am fost mai mult decât dezamăgit, pentru că știam ce o să primim. O gargară superficială, care se vrea edgy (dar nu e) și care o să arate cu degetul spre cei mai săraci ca și „clasa superioară” din care se trage ea - este nepo baby și contează asta, pentru că, odată ce citești filmul cu ochelarii ei, totul capătă sens (economic). “Mare mi-a fost mirarea” când fix asta am primit. Un film care pare satiric, campy și cu un cringe asumat, dar care, spre oroarea mea, se ia în serios și, de fapt, penibilul de pe ecran îmi este livrat drept „artă”.

Dacă tot capitalizăm iubirea și o transformăm în consum, noul produs Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) e fix numele potrivit pentru ca marile studiouri să mulgă bani. Superficial, shiny, marketabil, făcut să dea bine în trailer și pe TikTok - oamenii recunosc titlul, deci o să vină la film, adaugi puțin XCX și doi protagoniști arhicunoscuți și ai rețeta succesului ca să faci capital… dar cu o neînțelegere profundă a ceea ce reprezintă cartea (chit că te eschivezi și zici că e „adaptare modernă” sau cum și-a imaginat regizoarea cartea la 14 ani, când a citit-o). Sorry, nu vreau să văd o adaptare după WH horny și fan-fictiony. Dar o să vorbim ceva mai încolo și dacă rezistă ca film de sine stătător.

Romanul este vechi de aproape 200 de ani și rămâne incredibil de actual prin temele lui. Filmul reușește performanța uimitoare să arunce totul sub tren și să reducă scriptul la un joc sexual lame între Cathy și Heathcliff. Ba mai mult, filmul nici măcar nu e hot sau ceva nemaivăzut de pervers, cum ne era promis. E plictisitor ca naiba, parcă scris de o bunică sau de o adolescentă care isi face cruce și se rușinează când aude cuvântul cu „p”.

Cea mai mare greșeală e (cum se știe deja) reprezentarea lui Heathcliff. În carte, ambiguitatea rasei lui, statutul de outsider, excluderea socială sunt catalizatoarele furiei și întunericului lui și ceea ce dă naștere dorinței de răzbunare. El e produsul unui sistem care îl respinge și îl oprimă. În film, toată complexitatea asta socială și psihologică dispare. Rasismul e scos din ecuație, conflictul de clasă evaporat, iar Heathcliff e rezumat la “iubirea” lui pentru Cathy, la faptul că e sărac, nu are un dinte, dar are cercel și că, în vorbele lui Dennis Hopper în Blue Velvet, „baby wants to fuck”. Fără context, fără violența marginalizării și cu foarte mult împrumutat din Fifty Shades of Grey, așa se vrea noua adaptare. Măcar 50S era asumat campy și știa ce e.

Ciclul răului, care în carte e parazitar, nu există nici el. Ce rău transgenerațional, dom’le? Ce traumă care se moștenește? Ce resentiment care se transmite ca tuberculoza între personaje? Pfff. În schimb, avem priviri melancolice în ploaie, priviri de cățeluși plouați în ceață, cadre „arty” și o estetică wacky ce pare, pe alocuri, un Tim Burton în mizerie din perioada lui proastă și kitschoasă, combinat cu o încercare de a copia vibe-ul din Pride and Prejudice fără să înțeleagă, de fapt, de ce acea adaptare funcționează.

Sexul este cel mai ușor de marketizat pentru un film. WH promitea obsesie, bestialitate, pasiune dusă la autodistrugere. Ce primim? Soft-porn, cadre foarte cuminți, penibil și extrem de mult cringe. Nu știu care este viața sexuală a lui Emerald si nu inteleg de ce ne torturează cu niste scene boring și demodate, de cel mai soft sex ever, care pretinde ca e hardcore. Nimic nu poate fi mai horror decât asta. Adică, sure, e un câștig cinematografic să-l ai pe BDSM Lord Jacob Elordi ținând o femeie în lesă out of nowhere…

Peste tot e scuza că adaptarea este „viziunea personală” a regizoarei. Bun. Să o separăm de carte. Chiar și așa, filmul reușește o performanță olimpică să eșueze și de sine stătător. Personaje reduse la stereotipuri, o iubire forțată și credința că poți păcăli cu un scenariu prost dacă arăți ceva sex. Chit că se vrea „modern” și axat pe iubirea dintre două personaje, să fim serioși: este iubirea cu noi în cinema? Că pe ecran sigur nu se simte nimic. Nu are nici măcar decența să încerce să fie o melodramă manipulatoare, să-ți smulgă o reacție - ba de tristețe, ba de șoc - să încerce ceva, orice, dar nu livreaza nimic.

Dacă tot ține de viziunea regizoarei, o să fiu puțin obraznic și întreb: cum se face că personajele sărace din film sunt reduse doar la anumite caracteristici barbare și la depravare sexuală? Cum se face că Nelly e interpretată de Hong Chau, iar Linton de Shazad Latif? Problema e contextul. Heathcliff este whitewashed, dar servitoarea capătă în film origine asiatică, iar marele obstacol din calea iubirii epice dintre Cathy și Heathcliff este acum un britanic de origine pakistaneză. Hmmm, poate e coincidență, poate nu. Dar nu mă miră că regizoarea Saltburn, unde marea tematică a filmului este că vin ăștia de clasă mijlocie dom’le și iau locul bogaților - adevărat, the horror!!! - are o astfel de perspectivă. Ce vreau să zic este că regizoarea are o viziune disprețuitoare față de clasele sociale inferioare ei.

În final, capitalismul câștigă din nou. Numele unei cărți extrem de cunoscute a fost folosit mișelește pentru a aduce oameni în cinema. Cea mai în vogă artistă a momentului e pusă pe soundtrack, noul hunk al Hollywoodului apare dezbrăcat și tras la sală non-stop, iar Margot Robbie mănâncă dintr-o căpșună gigantică pentru o secundă, într-un cadru trecător. Peste aproximativ două săptămâni nu o să mai vorbească nimeni despre filmul ăsta. Ah, de fapt, deja nu mai vorbește nimeni.

Noapte bună.

cronică de Kinostetic ( când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

Ping-pong în trei cu Marty Suprem

Ca urmare a jocului la dublu cu Kinostetic după vizionarea Marty Supreme (de Josh Safdie), Mihai Dragolea (regizor și mare consumator de film, după cum o dovedesc comentariile lui din online) ne-a comentat și nouă pe pagina de Instagram. S-a încins imediat o mică partidă în trei. Am zis că ar fi păcat să rămână "americănuța" noastră doar pentru cei 4-5 spectatori la care ajunge acest dialog în viteza superluminică a scroll-ului. Am pus dialogul și aici, pentru o mai ușoară citire. Plus că vezi tot mai rar în ziua de azi schimburi vii pe marginea unui film (în afară de, eventual, chat-urile private). Ne aduce aminte de timpurile de altădată ale internetului, parcă mai umane. (atentie! posibile spoilere, dacă n-ai văzut filmul încă)

 

Mihai Dragolea: Finalul de Hollywood  - în care trepidantul trepidat Chalamet câștigă una pentru SUA, pentru armată și pentru țară, ajunge acasă și totul e bine - face nedreptate nu doar filmografiei Safdie, dar mai ales personajului din film. Dacă în Uncut Gems și Good Time era o soluție venită din film pentru haosul generat, aici pune mâna regizorul care vrea în mainstream și rezolvă the American Way toată trebușoara. Cel mai slab film Safdie!

 

Kinostetic @mdragolea

Sunt de acord cu tine, dar, ca să fie fun, o să fiu avocatul diavolului. Nu mi se pare că, la final, Marty aduce mare respect drapelului și vulturului, ba din contră, a câștigat un joc fără miză, când la alea importante își ia bătaie de nu se vede. Clasica putere americană să facă din că**t bici. Mai mult, toată atitudinea de „AMERICAAA F**K YEAH” e ironică (mai ales că la zero personje le pasă că el e american), taxată aproape mereu și satiric, având în vedere ce jeg e Marty, de fapt, creat de propriul sistem american. Și, cum ai zis și tu, în celelalte filme la final toți sunt pedepsiți, aici antagonistul „câștigă”, ceea ce se mai întâmplă… mai ales dacă ești american. Deși tot sub o formă de critică, pentru că până la urmă nimeni nu ține cu Mauser și, dacă o faci… I got news for you (nu vorbesc de tine specific). De aia am făcut comparația cu American Psycho, Fight Club sau orice bro movie cu antagoniști care sunt simpatizați doar de oameni cucubau la cap.

Lucian @mdragolea

Finalul de aici e construit înspre un fel de salvare, care vine sub forma unei noi vieți (nu a lui Marty, evident, care poate rămâne un ticalos dar măcar primește o nouă șansă) și unora ni s-a părut credibilă, sau cum zic americanii, “am cumpărat-o”. Dintr-odată nu mai e totul despre ping pong ci despre bila aia fecundată la început. Legat de cat de tare respectă biografia omului Marty Mauser și cariera lui, e destul de clar de la început că… foarte puțin. ‘Loosely based’. N-am citit oricum acolo ca el câștiga pentru SUA, era doar despre el, tot despre el, dar de data asta cu o miză tocmai împotriva structurilor de putere. Și, sincer, nici n-am știut până acum de sportivul adevărat, putea să fie și fictiv și tot mi s-ar fi părut în continuare mișto experiența la cinema. Dar acum poate sunt curios să aflu mai mult. 

PS și mie îmi plac mai mult celelalte două dinainte 

 

 

Kinostetic @Lucian 

Dacă e să intrăm în semantică, ca să fiu mai șugubăț, o să leg ce am de zis de cele două piese care leagă incipitul de final, ambele de la Tears for Fears. Eu aș zice că nici finalul nu e un „change”, în ciuda piesei, pentru că tot în ea se spune și „it’s all too late”. Plus că „noua viață” eu o văd mai mult ca un ciclu continuu al răului, cum tot piesa celor de la Tears for Fears - de data asta „Everybody Wants to Rule the World” - vorbește despre dorința de putere și corupție. E o nouă viață, dar în același sistem care te împinge nu spre a fi bun moral, ci spre „turn your back to mother nature”. O nouă viață care, ca valori, nu o să fie diferită de cea a lui Marty (iaix), ba mai mult, o să-l aibă fix pe el ca model… deci din lac în puț.

 

Lucian @kinostetic

Nu vom ști niciodată. Doar la Uncut Gems și la Good Time, cum zicea Mihai, finalurile sunt finaluri. Aici încă se joacă. Sau așa îmi place să cred. Iertați-mă, vine prea mult darkness dinspre US acum, poate am vrut eu prea tare să văd o luminiță. Dincolo de interpretări, tot a fost fun.

 

M.Dragolea 

Eu sunt de acord și cu ziceți voi, așa e. Doar că uitați, dacă în Good Time Robert Pattison face tot haosul din dragoste nocivă pentru fratele său, chiar finalul în care e prins îl ajută pe frate și e un final care respectă lumea din film... aici Marty Chalamet este arătat tot filmul ca un mare pasionat de gloria ping-pong, fără nici o remușcare sau dorință de a se apropia de un om pe bune. Face totul pentru el, ca la final brusc, din pălărie, hocus pocus, să se căiască. Plânge, stă pentru prima dată lângă prietena/partnerea sa, e o suită de cadre în care face contact și cu mama sa, deci rezolvat și acolo. E absolvit de orice vină, he won big and the japs know it. Bleah. Bleah, Barf

 

                                             *comentariul lui @m.dragolea pe pagina de Instagram

Hamnet. Îndrăgostit de mitul bărbatului genial

A fi sau a nu fi Paul Mescal, cu un slutty earring și un mullet cut, aceasta e întrebarea pentru a aduce oameni în cinema?

Hamnet promitea un film cu mai puțin Shakespeare (Paul Mescal) și cu mai mult Agnes/Anne Hathaway (Jessie Buckley), soția lui. Într-un fel, ambele sunt adevărate, dar și mincinoase în același timp. Ce am primit este un film în care, într-adevăr, stăm mai mult cu Agnes, dar nu o cunoaștem deloc sau doar superficial și, cu toate că Will este mai absent tot filmul, la final totul este despre el.

Premisa este simplă și foarte fan-fiction. Agnes este „the odd one out” al satului. Ea își petrece timpul singură, în pădure, cu vulturul ei, neînțeleasă de nimeni, făcând poțiuni - practic living her best life - iar tânărul vlăjgan Will pune ochii pe ea și, evident, vine să o perturbe. De aici începe povestea lor focoasă de dragoste, clișeică și plastică, care arde atât de tare încât doar o picătură de apă ar putea să o stingă.

Firul narativ este un du-te-vino între viața lor de cuplu și chemarea universală a lui Will de a scrie, dar de a nu putea. Perspectiva feminină tratată aici este mai degrabă de formă. Agnes este construită ca un mister, dar filmul nu are niciodată curajul să o portretizeze mai mult decât stereotipic. Ironic și dezamăgitor, având în vedere promisiunea de a-i reda vocea și perspectiva.

Promisiunea filmului că se va concentra pe Agnes este smoke and mirrors. Cu toate că Will dispare și apare mai ceva ca fantoma bătrânului rege Hamlet, ne dă șansa să petrecem mai mult timp cu personajul lui Jessie Buckley, lucru deloc fructificat. Chiar și atunci când bărbatul nu este în cadru, cumva tot despre el e vorba.

Cu un soț mai tot timpul plecat în delegații la Londra, cu un tată absent, în mod normal ar fi trebuit să vedem lupta lui Agnes cu singurătatea, povara de a crește copiii singură sau incertitudinea fidelității. Dar filmul nu pare interesat să ne deschidă ușa minții ei.

Ce este cel mai grav e că nici măcar trauma - nucleul emoțional al poveștii - nu este tratată cu profunzime, ci cu răceală și superficialitate. Doliul nu schimbă nimic în dinamica personajelor și nu „pătează” emoțional nici pe Will, nici pe Agnes. Este folosit strict ca instrument de manipulare emoțională, pentru a stoarce o lacrimă la momentul potrivit.

Ok, sigur, Will dispare opt luni din viața lui Agnes fără să dea un semn de viață - lucru care, dacă nu ni s-ar spune explicit, nici nu l-am simți în starea ei interioară. Pare că a trecut o zi, hai două. Nu există conflict, nu există tensiune. Agnes e puțin supărată, DAR STAȚI LINIȘTIȚI, pentru că totul se șterge cu buretele atunci când Will își transformă absența într-o trăsătură de geniu și creează artă nemuritoare. Ceea ce îmi întărește ideea că filmul nu spune o poveste despre Agnes, ci despre cum suferința unei femei validează destinul unui bărbat.

Este interesant (și ironic) că în cinematografe rulează simultan Hamnet, Sentimental Value și Marty Supreme. Toate au - mai mult sau mai puțin - aceeași premisă: bărbatul alb, destrăbălat - care taie prin foc și sabie, justificat de o chemare superioară. Nu contează familia, nu contează persoana iubită, atâta timp cât îți urmezi „menirea”. #hustlerlife

Să revenim puțin la plâns. Îmi place să plâng, mai ales la filme. Dar urăsc filmele care vor cu orice preț să te facă să plângi. Este ceva pervers în a construi un scenariu gândit exclusiv pentru a smulge lacrimi, nu pentru a emoționa prin profunzime. Iar Hamnet este exemplul perfect al unui astfel de film manipulativ.

Ca paranteză: este mult prea „perfect” vizual. Cadre frumoase, lumină caldă, nimic care să deranjeze sau să incomodeze, deși vorbim de o perioadă deloc idilică din punct de vedere social, economic-politic sau moral (să nu mai vorbim de ciumă). În film, însă, totul este... lovely. Plasticul vizual, dublat de jocul extrem de melodramatic și teatral, dă un aer artificial maxim. Știu, știu, „teatral” pentru că... Hamlet și Willy Shakespeare, dar această dimensiune meta nu este niciodată explorată.

În final, Hamnet este prea îndrăgostit de mitul bărbatului genial ca să fie cu adevărat interesat de femeia de lângă el. Iar ceea ce e surprinzător și trist este că, dacă nu aș ști că filmul este regizat și scris de Chloé Zhao - o regizoare foarte bună, când nu face ceva Marvel - împreună cu Maggie O’Farrell, autoarea romanului, aș fi jurat că este făcut de un bărbat. 

cronică de Kinostetic ( vedeți ce mai face când se plictisește și scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)