*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi
Am ajuns la a 25-a ediție a Tiff-ului pentru a mă trata de FOMO: ce să aleg, dar mai degrabă la ce să renunț din cele 210 filme din 49 de țări în 12 cinematografe? Eu și încă 99.999 de spectatori. Spre comparație, atunci când nu exista FOMO, la prima ediție, în 2002, au fost 43 de filme în 2 săli de cinema și 8701 spectatori. Ce mi-ar mai fi plăcut să am de ales atunci!
Dar să încep povestea primului weekend la Tiff.25
În prima zi, m-am tratat cu doar două pastile cinematografice:
Regizorul David Trueba (A Good Life, 1996, Soldiers of Salamina, 2003) ne propune Always Winter (Siempre es invierno, 2025) care mă încântă prin simbolurile presărate într-un Brussel iernatic: un telefon pe care rulează un video sub apă, escaladarea a foarte multe trepte de către doi bătrânei și în mod special omagiul adus celui mai important cântăreț francex de după război, Georges Brassens, prin melodia Les Amoureux des Bancs Publics care se pliază perfect pe acțiunea filmului: o despărțire din dragoste și o poveste romantică la un congres de arhitectură peisagistică, unde băncile dintr-un parc public sunt triste, de o singură persoană, cu câte o clepsidră atașată. O nuntă în stil african, unde o pătură înfășurată în jurul mirilor, simbolizând unirea dintre ei leagă povestea unui Brussel înfrigurat de o Mallorca cu apusuri dramatice, unde o altă pătură leagă doi oameni care nu ar trebui să fie neapărat împreună.
Numele Quentin te obligă să fii prolific și un pic nebun, căci atât Tarantino, cât și Dupieux posedă ambele calități. Dupieux scoate mai nou două filme pe an, iar The Piano Accident (Original title: L'accident de piano, 2025) nici măcar nu e ultimul său film, ci antepenultimul. Magaloche (Adèle Exarchopoulos din Blue is the Warmest Colour -2013), o influenceriță extrem de bogată care exploatează prin video-uri scurte și șocante boala sa rară (incapacitatea de a simți durere) își produce atât ei, cât și celor din jur răni care, în mintea ei, ar trebui să se trateze. Satiric, răutăcios, comic, șocant și dramatic, filmul nu sare din tiparul lui Dupieux și se chinuie să ne predea o lecție de supraviețuire printre oamenii excentrici, egocentrici, putrezi de bogați și răutăcioși.
Sâmbătă, a doua zi, am luat trei pastile:
Prima a revelat un film documentar, personal, Dacă porumbeii s-ar face aur (If Pigeons Turned to Gold, 2026), al cehoaicei Pepa Lubojacki, nominalizat la Berlinale. O comparație interesantă între porumbei și oamenii străzii, din care fac parte chiar fratele și doi verișori ai regizoarei, filmul ne întristează și ne dă în același timp speranțe. Ce-ar fi dacă porumbeii, la fel ca oamenii străzii ar fi din aur? I-ai lua probabil acasă și i-ai purta, nu? I-ai salva astfel, dar cu ce preț? Construit din poze personale animate cu IA și footage-uri cu telefonul mobil, filmul e o analiză consistentă a dependenței de alcool și a întrebării: „Ai purtat vreodată doliu pentru cineva care nu a murit?”. Unde se sfârșește dragostea și unde începe controlul e o altă întrebare la care ar trebui să răspundem noi toți.
În Reconstituirea (Re-creation, 2025), regizorii Jim Sheridan și David Merriman îi aduc un omagiu lui Sidney Lumet și filmului său cult 12 Angry Men (1957). Folosindu-l pe irlandezul Colm Meaney (Miles O'Brien din Star Trek – Next Generation) în rolul jurnalistului Ian Bailey, care fusese acuzat și condamnat pentru o crimă pasională în urmă cu 30 de ani, filmul este făcut după un caz real și încearcă să reconstituie un proces care nu a convins pe nimeni. Cei 12 jurați dezbat și votează de câte ori e nevoie pentru a lua o decizie unanimă. Însă e nevoie de o singură îndoială pentru a prelungi angoasa unei decizii grele, care la început părea fără echivoc.
Termin ziua cu o nouă dilemă morală: Regina și marea (Queen at Sea, 2026) câștigătorul a doi Urși de Argint la Berlinale pe care ne-o propune cu măiestrie regizorul amercian Lance Hammer, dar și interpretarea măiastră a Juliettei Binoche. Dilema e cea legată de capacitatea persoanelor cu demență de a-și da consințământul pentru a face sex, dar și pentru alte decizii de viață, viață care nu pare că mai e a lor. Construit cu migală, cu filmări din unghiuri care incomodează, între pereții unei case claustrofobe și plină de trepte abrupte din Londra, filmul ne expune imperfecțiunile sistemului social englez, dar și cum lucrurile o pot lua razna de la o banală reclamație la poliție.
Duminică m-am pastilat ceva mai tare:
.JPG)
La matineu, văd Ca-n povești (De idylle, 2025) și mă simt ca atare, adică într-o poveste, ușor suprarealistă. Filmul începe cu statuia imensă a unui struț, suspendată de un elicopter, precum statuia lui Isus a lui Fellini din La Dolce Vita și ne dă un prim clue al poveștii. La fel ca și struții, majoritatea personajelor din film își ascund și își neagă golurile din viață, relațiile eșuate și mortalitatea iminentă. Mă captivează pe măsură ce mă intrigă dedublarea Annikăi (Hadewych Minis), personajul principal care își vede la tot pasul sosia dintr-un univers paralel, cu care până la urmă se conectează. Mă pune pe gânduri sfatul pe care îl dă soțul acesteia, profesorul pesimist Musa (Nabil Mallat), fiului lor Timo, care crede că va muri peste o săptămână: „Nu ești special, ține minte asta. Îți va face viața mult mai ușoară.”. Mai rămân să mă frapeze fratele Annikăi, Victor (Eelco Smits) care după o căsătorie de 18 ani, „iese din dulap” și începe să-și caute un iubit pe internet, dar și Joke (Beppie Melissen), o bunică urâcioasă și scandaloasă care dă vina pe Dumnezeu că o ține prea mult în viață. Comicul împreună cu absurdul se împletesc armonios și în loc de o poveste sumbră, grotească și pesismistă, reiese un film la fel de ușor, pe cât de șlefuit și însorit, de la care ies ca după o ploaie lejeră de vară din Cluj.
Continui tratamentul cu Tabăra de slăbit (Weightless, Original title: Vægtløs, 2025), câștigător prin regizoarea Emilie Thalund al premiului New Directors Award de la San Sebastian, unde Lea, o adolescentă plinuță de 15 ani își petrece vara cu speranța că va dezvolta relații mai sănătoasă cu mâncarea și sportul. Însă relațiile pe care le dezvoltă în tabără țin mai mult de vârstă și mai puțin de complexe. O adoră pe cuceritoara și lejera Sasha, colega ei de cameră și are primele fioruri amoroase pentru Rune, instructorul taberei, care tinde să răspundă sentimentelor ei. Cel puțin până la un punct...
În următorul film, aparent un fel Ghostbusters adaptat, O fantomă utilă (A Useful Ghost, Original title: Pee chai dai ka, 2025), regizorul thailandez Ratchapoom Boonbunchachoke, se folosește de fantome ca și cum ar fi ... aspiratoare. Și nu întâmplător! O problemă acută în Thailanda, praful - inutil, de la care se mai și moare, încearcă să fie aspirat. Însă ce ar mai fi inutil și ar trebui curățat? Pentru a răspunde la întrebare încercăm să urmărim firul poveștii. Aflăm astfel că Nat, logodnica lui March, moare, devine fantomă și „posedă” un aspirator. Dragostea dintre cei doi continuă și sub această formă, nefirească, spre disperarea familiei lui. Pentru a deveni utilă și acceptată, fantoma lui Nat, trebuie să “curețe” fabrica familiei de toate celelalte fantome, inutile, care bântuie mașinăriile acesteia și stopează producția. Însă aceasta e doar un pretext, „praf” în ochi, căci pe măsură ce filmul devine tot mai absurd și mai fantomatic, realizăm ca toate celelalte fantome sunt de fapt sufletele celor care s-au sacrificat timp de 70 de ani în încercarea de a democratiza o țară. Și astfel înțelegem de fapt adevărata întrebare a filmului. Și primim și răspunsul: țara care în afară de ladyboys și de plaje superbe se pare că abundă și în fantome (in)utile!
