După Revoluție... O dorință în ea

GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU

După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.

După Revoluție

Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024. 

Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.

Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:

1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.

A Want in Her

“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.

Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile. 

Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.

A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.

În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.

                                     foto: Nicoleta Bilcec

Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).

Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).

Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads.  (texte de Paula Drăgulescu)                        

 

 

 

Myrid Carten despre „O dorință în ea"

A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.

 

Criza mamei 

 

La început, a fost vorba în mare măsură despre explorarea trecutului. Filmul pe care credeam că îl fac implica realizarea de interviuri și încercarea de a afla mai multe despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, adică în jurul unei moșteniri de după moartea bunicii mele. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că trecutul a început să se facă simțit în prezent printr-o situație dramatică - criza mamei mele.

 

Unul dintre unchii mei a murit în iulie 2018, iar eu am filmat înmormântarea și evenimentele care s-au întâmplat după aceea. Cea mai mare parte a filmului a fost înregistrată între sfârșitul anului 2019 și martie 2020, așa că a ajuns să fie mult mai mult la timpul prezent, cu trecutul erupând. Uneori se întâmplă asta în viață, în Irlanda îl numim „vălul subțire dintre tărâmuri”. Cred că există anumite episoade în viață în care simți că vălul este subțire.

 

 

 

Am avut senzația că moartea unchiului meu a fost începutul a ceva în familia mamei mele. Erau zece copii și toți personaje fascinante. Fiind unic copil întotdeauna m-am gândit că ar fi bine să am o arhivă a poveștilor lor din trecut, chiar și ca material pentru ficțiune. Așa că, atunci când a murit unchiul meu, m-am gândit că ar trebui să încep să înregistrez istoria lor de familie și toate dramele în jurul cărora am crescut. Am intuit bine, a fost începutul a ceva cu efect de domino, pentru că de atunci încolo, la fiecare șase luni, murea câte un frate. Cinci dintre frații mamei mele au murit în acei trei ani.

 

În mijlocul acestei perioade, mama a început să intre în spirală. Cred că a fost afectată de moartea fraților ei, cu siguranță, dar, în această spirală, a rămas fără adăpost. Așa că a fost prima dată când a trebuit să se întoarcă la casa familiei pentru a trăi ca adult. Apoi mi-a devenit clar că, în loc să-i intervievez pe toți unchii și mătușile mele despre casă, ceea ce se întâmpla acolo acum era mai viu decât aceste povești din trecut.

 

Pur și simplu filmam destul de intens în momentul în care a avut loc criza mamei mele. Poate că, într-un fel, am reacționat la morți filmând, iar ea intrând în spirală. Acesta este și motivul pentru care filmul este editat în acest fel - încep cu unchii mei, apoi mama devine mai prezentă și, într-un fel, preia controlul asupra narațiunii. Îmi place această abordare, pentru că, pentru mine, așa este viața: crezi că ceea ce cauți este aici, în stânga ta, dar, de fapt, esența reală a ceea ce cauți este în dreapta ta.

 

Rolul camerei

 

Nu fac artă și filme ca terapie, terapeuții sunt foarte bine plătiți dintr-un motiv! Fac un film pentru că vreau să comunic ceva și cred că spațiul dintre film și public creează ceva mai mult decât suma părților sale. Dar pentru mine, singura reflecție terapeutică pe care am observat-o este că a avea o cameră mă face întotdeauna să simt că am un scop într-o situație de criză. Îmi dă libertate de reacție. Cred că a fost util prin faptul că mi-a permis să pun întrebări pe care altfel aș fi fost prea speriată sau lipsită de apărare să le pun sau m-ar fi prins în vârtejul evenimentelor.

 

De asemenea, i-a permis mamei mele să vadă că o iau în serios, că are o voce și că experiența ei conta. Așadar, a creat o dinamică diferită pentru noi, care nu a fost atât de mult despre co-dependență, cât despre a fi prezenți și a fi martori la ceva una pentru cealaltă.

 

 

 

 

Universal

 

Lucrul extraordinar la oameni este modul în care își gestionează propria tulburare. Doar atunci când mă uit la întunericul meu pot accepta întunericul altor oameni. De fapt, nu sunt cea mai publică persoană când vine vorba de rețelele sociale și alte chestii de genul acesta, mereu cred că este un fel de paradox, pentru că munca mea este profund personală și expusă. Dar presupun că am suficientă încredere în oameni încât această poveste specifică și destul de extremă să poată fi și universală. Cei pe care îi iubim pot să poarte tot felul de lupte, nu neapărat o dependență. Și furia care vine odată cu această grijă este universală. Am încredere că acestea sunt sentimente pe care un privitor le poate împărtăși.

 

Rădăcini

 

Simt că cea mai mare parte a practicii mele de până acum a condus la acest proiect pentru că am început să fac lucrări despre familia mea la școala de artă, iar o parte din acele imagini sunt de fapt în film. Erau despre relația cu mama mea și ruptura pe care a provocat-o, deși la vremea respectivă făceam lucrări destul de suprarealiste și eram în starea aceea de „Sunt bine! Familia mea este acolo, în Irlanda!”. Apoi au început să erupă în filmele mele.

 

 

 

Sunt interesată de performance și moștenire, realitate, precum și nebunie și luciditate, iar asta vine foarte mult din Irlanda. Mulți dintre cineaștii care mă entuziasmează au experiență în performance, cum ar fi Josephine Decker. Apoi, îmi plac și filmele realiste sociale, precum cele făcute de Andrea Arnold și Lynne Ramsay. Îmi place drama și modul în care abordăm relațiile dintre sine și celălalt, în esență, dramatizarea acesteia.

 

Îmi place forma documentară datorită mizei - sentimentul că lucrurile sunt vii și spectatorul este implicat pentru că este real. De asemenea, îmi place că nu îți spune lucruri, ci ți le arată și creează emoție punându-te în relație cu imaginea sau în mijlocul personajelor. E cum spune Sally Rooney: „Cărțile mele nu sunt despre indivizi, sunt despre relații”.

 

Myrid Carten este cineastă irlandeză și artistă vizuală ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. A Want in Her este lungmetrajul ei de debut. 

 

Marele Ecran prezintă premiera filmului la Timișoara, duminică, 8 Martie (8 seara) la Cinema Studio, proiecția fiind urmată de o conversație ghidată împreună cu psihologul Maria Stoica (Asociația Echilibrat). Biletele se găsesc pe pagina cinematografului.