Andreiana Mihail, despre „Boxing with Myself”

Documentarul despre vizionarul Ion Grigorescu are o proiecție specială la Timişoara, duminica aceasta. Regizoarea Andreiana Mihail a studiat Filosofia la București și Paris și, mai recent, Informatică la Universitatea din București. În calitate de curatoare a organizat peste 30 de expoziții, reprezentând artiști precum Adrian Ghenie, Ion Grigorescu și Ciprian Mureșan. În așteptarea întâlnirii din 12 octombrie,  am povestit cu Andreiana Mihail despre cum s-a născut filmul și cum a colaborat cu marele artist. Interviu consemnat de Lucian Mircu. 

 

 

Marele Ecran: Ai făcut saltul de la curatoriat la un film despre artistul Ion Grigorescu. Care a fost resortul?

 

Andreiana Mihail: Nu mi-am dorit neapărat să fac un film, n-am avut niciodată visul ăsta, cum au unele persoane visul să facă un film sau să scrie o carte. Dar pentru că mi-am dat seama la un moment dat că nu există o arhivă filmată destul de concludentă despre Ion Grigorescu, am început să vorbesc cu regizori dacă îi interesează. Am primit sfaturi, direcții și la un moment dat un prieten regizor mi-a spus: „de ce nu te apuci tu să faci asta? Filmează cu orice”. Și în acel moment m-am eliberat de toate constrângerile tradiționale, că îți trebuie echipă, că îți trebuie producție ca pentru un film de lungmetraj. M-am apucat eu să fac filmul, cu resurse restrânse și cu bunăvoința lui Ion Grigorescu. N-a fost un salt programat deci. M-am aruncat, practic, într-o altă lume.

 

Marele Ecran: Sunt convins că în cei peste șase ani în care ai lucrat la film on and off și ai pus la bătaie resurse personale, cum spuneai, poate ai avut un punct, un moment critic când nu credeai că o să-l mai duci la bun sfârșit. Mă întrebam dacă te-a motivat ceva din povestea de viață a domnului Grigorescu să mergi mai departe.

 

Andreiana Mihail: A durat mai mult de șase ani, de fapt. Când urmărești pe cineva, îți trebuie timp ca să iasă ceva convingător. Nu poți să filmezi viața cuiva într-o lună. Și atunci au fost diferite episoade, s-a văzut și îmbătrânirea amândurora și trecerea prin pandemie. Nu cred că au fost momente în care am vrut să mă las. Nu m-am lăsat nici de cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea, acest master în Computer Science, deși am zis de 250 de ori că vreau să mă las. Așa și cu filmul.  

 

Mai degrabă m-au inspirat niște lucruri pe care le-am apropriat, de-a lungul anilor, din ce vorbeam cu domnul Grigorescu: gen, "să ne concentrăm pe ce avem" și "să ne supunem". Astea sunt cele două sfaturi care mă ajută în general, în fiecare zi.

 

A fost un moment în care am făcut o vârstă rotundă și mă plângeam în dreapta, în stânga, „ce să fac?”. Când am vorbit cu domnul Grigorescu, mi-a spus: „Păi, ce să faceți? Vă supuneți.” N-ai cum să te lupți împotriva unor lucruri. Unul din acestea e timpul. Și da, te supui de fapt în fiecare zi, că nu poți să fii rebel cu propria viață și cu oricine din jurul tău, că vei ajunge singur și autodeclarat "neînțeles".

 

 

 

Marele Ecran: În afară de întâlnirea cu personalitatea fascinantă a protagonistului, a fost și întâlnirea cu Dana Bunescu, o cineastă atât de importantă a cinemaului românesc. Cum a fost să lucrezi cu ea?

 

Andreiana Mihail: Dana mi-a fost salvarea. Ajunsesem într-un moment de pauză, de blocaj. Pusesem la o parte orele acelea de filmări, aproape 20 de ore, plus filmele din anii ‘70, ‘80, ‘90, 2000 ale domnului Grigorescu. Am vorbit cu Andrei Ujică și mi-a zis: „nu vrei să mergem la Dana, Bunescu?” Auzisem de ea, bineînțeles, dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Dana s-a uitat peste materiale și mi-a zis da, o interesează să editeze filmul. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.

 

Marele Ecran: Ați și colaborat bine.

 

Andreiana Mihail: Da. Am avut inerentele confruntări de idei, dar niciodată nu a fost mai mult de atât. Și e normal. Până la urmă, dintre două pietre se cristalizează diamantul (râde).  

 

Marele Ecran: Și pentru Dana Bunescu a fost o experiență importantă, spunea într-un interviu.

 

Andreiana Mihail: Cred că asta datorită domnului Grigorescu și filmelor dumnealui, nu pentru ce am filmat eu. Sunt filmări mai stângace, dar până la urmă cred că asta face parte din sinceritatea filmului. Am fost all in, chit că nu mi-a plăcut experiența asta cu filmatul. Îl urmăream peste tot, și pe acoperiș, cu diferite camere de împrumut, cu telefonul, cu GoPro, cu ce s-a putut. Părea oricum că importantă e informația și mișcarea din momentul acela.

   

Marele Ecran: Și Radu Jude a făcut recent un film cu telefonul mobil.

 

Andreiana Mihail: Da, am auzit. Mi-a trimis cineva că Radu Jude a zis într-un interviu pentru o revistă din Spania că „Boxing with Myself” e cel mai bun film românesc din 2023. Bineînțeles, te bucuri enorm că un mare profesionist spune treaba asta, dar mă emoționează fiecare reacție. E la fel de importantă fiecare persoană care a plecat de la film cu ceva și a fost mișcată de el. Filmul e pentru tot publicul. Și reacțiile sunt diferite. Fiecare e mișcat de alt moment al filmului. Sunt fericită când mai stau în sală la proiecții, să prind momente în care lumea râde unde am râs și eu, lăcrimează unde am lăcrimat și eu.

 

 

 

Marele Ecran: În afară de film, tu ai co-editat două cărți de jurnale ale lui Ion Grigorescu la Sternberg Press. Și îmi spuneai că lucrezi la treia. Mă gândesc că e o muncă intensă și, din nou, desfășurată pe ani de zile. De ce e atât de importantă pentru tine? Pot să zic că deja i-ai dedicat o parte din viață.

 

Andreiana Mihail: Nu mi-am dedicat fiecare zi din viață acestor idei. Jurnalele au apărut la distanță de ani, nu a fost ceva presant. Nici la film n-am avut presiunea unui regizor care trebuie să scoată un lungmetraj, înțeleg că există presiunea asta. Făceam și alte lucruri în același timp. Gândeam, îmi mai veneau idei, am caiete întregi în care scriam, marcam minute de la filmări, le scoteam, le băgam. Nu am avut o metodă.

 

Marele Ecran: Asta îi dă prospețimea, cum au zis și alții. Dar voiam să te întreb mai degrabă ce îți ține interesul viu atâta timp pentru viața și opera lui Ion Grigorescu?

 

Andreiana Mihail: Deja pe domnul Grigorescu îl cunosc de 20 de ani și avem o legătură de lucru cimentată la galerie, care e altfel față de lucrul unui realizator de film. Apropierea de artist e diferită, lucrezi mult împreună. Treci prin momente complicate - eu m-am mutat cu galeria de patru ori. Relațiile cu artiștii galeriei au fost ca cele din familie.

 

Nu-mi dau seama dacă e interes pur intelectual sau e interes de trib, dar nu mai pot să zic că e pasiune. Pasiunile cred că dispar destul de repede, ca și îndrăgostirea. E vorba de muncă, de inspirație și de consistență în ceea ce faci.

 

Marele Ecran: Ai pomenit cuvântul familie. Cezar Stănciulescu, partenerul tău și co-fondatorul formației ROA, a făcut muzica documentarului. Cum ați lucrat la partea asta?

 

Andreiana Mihail: Domnul Grigorescu și Cezar au o legătură tacită. Au personalități asemănătoare: deși tăcuți și mai retrași, au o comunicare foarte bună. La un moment dat domnul Grigorescu mi-a cerut să asculte ce cântă Cezar. I-am dat CD-urile și i-au plăcut mult. A zis că așa vrea să fie muzica din film, dinamică. Să fie ceva care să te tragă, să te ducă. O parte din muzică era din arhivele lui Cezar mai vechi, altele au fost făcute special pentru film. După aceea cu Dana ne-am hotărât care unde intră. Cezar m-a sprijinit imens. Adică e și filmul lui aproape în aceeași măsură ca al meu. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le faci fără sprijin. 

 

 

Marele Ecran: Ziceai de Computer Science și voiam să te întreb, mai ales că vii și dinspre lumea artei, apropo de discuția asta, de câțiva ani deja, legată de creativitate și inteligență artificială. Crezi că AI-ul amenință într-un fel arta, acum sau în viitor?

 

Andreiana Mihail: Da, este un fel de panică. Dar când te apropii mai mult de fenomen, îți dai seama că nu e niciun pericol pentru următorii zeci de ani. Contribuția umană este imensă. Probabil programatorii o să dispară încet, încet, dar creativitate e altceva. Nu e despre a copia ceva, e dincolo de asta. Creativitatea înseamnă să ai idei noi, să le combini în așa fel încât să produci o emoție.

 

Marele Ecran: De multe ori, ne vedem viața așa ca pe o poveste, ne povestim viața, și văzând atitudinea domnului Grigorescu apropo de propria viață mă gândeam dacă te-a influențat și pe tine în direcția asta. 

 

Andreiana Mihail: Nu neapărat filmul, ci timpul petrecut cu domnul Grigorescu în general. Relația de filmare e o parte mică din timpul petrecut împreună. Partea consistentă e mai degrabă când am fost în deplasări la expoziții prin țară sau prin afară sau la târguri de artă. Sau când ne plimbam 10 kilometri pe zi la Londra. Am fost la un drum cu domnul Grigorescu și suntem în continuare pe drumul ăsta.

 

Personal nu văd viața ca pe o poveste cursivă. Îmi spunea și domnul Grigorescu că am creierul structurat altfel, analizez printr-o grilă foarte rațională. Probabil de-aia ne-am și înțeles așa. Când ești în preajma cuiva, n-ai cum să nu fii atins de celălalt.

 

Marele Ecran: Pe mine m-a atins vitalitatea lui extraordinară și m-a fascinat să descopăr că a fost sportiv de performanță în tinerețe. 

 

Andreiana Mihail: Da, sportul a fost o parte importantă din toate filmările și o temă recurentă în jurnalele lui Ion Grigorescu. A făcut decatlon, mi se pare cea mai completă probă. Cred că sportul îți dă o disciplină. E și atrăgător să vezi cât poți să tragi de corp. Am petrecut mult timp împreună pe stadionul de atletism în care făcea domnul Grigorescu antrenamentele când era adolescent și am filmat multe minute acolo. 

 

Și mie îmi place foarte mult sportul. Uite, chiar în momentul ăsta merge la mine, pe mute, turneul ATP de tenis de la Shanghai.

 

Marele Ecran: Dacă ar fi să inviți direct timișorenii la film, de ce să vină? 

 

Andreiana Mihail: Am prieteni buni la Timișoara. Știu că aveți simțul umorului și că sunteți sensibili și aparțineți de o geografie mai aparte la care țineți foarte mult, tot ce înseamnă Banat. Apreciez asta la voi. Vă aștept, dacă vreți să ieșiți de la un film mai senini, cu zâmbetul pe buze și cu niște sfaturi care vă pot face viața mai ușoară. De exemplu, să nu mai fim atât de contorsionați de fiecare problemă care pare că ne distruge următoarea perioadă într-un mod aproape fatal. Să fim mai egali cu ziua pe care o petrecem.

 

„Boxing with Myself” va avea premiera la Timişoara duminică, 12 octombrie, de la ora 19:30, la Cinema Studio, în prezenţa regizoarei Andreiana Mihail și a editoarei Dana Bunescu. Programul Doc-minică este organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, în parteneriat cu Cinema Studio şi One World Romania, cu sprijinul Groupama.

 

„Mocnea în aer un amestec egal de puritate și violență"

MIHAI MINCAN, DESPRE „DINȚI DE LAPTE"

În amurgul dictaturii lui Ceaușescu, o fetiță de zece ani devine ultima martoră a dispariției misterioase a surorii sale - și trebuie să-și găsească curajul de a crește într-o lume aflată în colaps. Prezentat în competiția Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneția și la Toronto, „Dinți de lapte” este al doilea lungmetraj de ficțiune al lui Mihai Mincan, co-realizator și al unor documentare precum „Omul care a vrut să fie liber ” (2019) sau „Bondoc” (2015). Cu câteva zile înainte de avanpremiera noului film, am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul invitat la Timișoara. Interviu consemnat și editat pentru concizie de Lucian Mircu.

   

Marele Ecran: Filmul atinge această temă foarte grea, a dispariției unui copil. Cum faci un film despre un asemenea subiect sensibil și, pe deasupra, plasat în comunism?

 

Mihai Mincan: Am ales să construiesc filmul din perspectiva unui copil. Iar această perspectivă vine la pachet cu anumite decizii: unele narative, altele estetice. N-am făcut concesiile pe care le vezi în alte filme în care punctul de vedere al povestitorului trece de la copil la adult. Am vrut să păstrez numai perspectiva copilului. Mi-a ieșit o narațiune destul de fragmentată, care poate deveni frustrantă pe alocuri pentru un privitor care caută poveste, o narațiune cât de cât clasică.

 

În schimb, a ieșit un film mult mai senzorial. Am spus tot timpul că „Dinți de lapte” e despre o stare, un fel de plutire. Fiind copil, ceva s-a rupt în coordonatele lumii pe care le știai și încerci cu mijloacele tale și la vârsta ta să recompui cumva lumea încât să poți continua să trăiești în ea. Filmul poate fi foarte rewarding dacă îi dai timp, răbdare și dacă te lași să te pierzi în el. 

 

Când am scris scenariul am avut un moment în care mi-am pierdut încrederea în povestea cu trei acte. În continuare cred că poate fi foarte eficientă și o stăpânesc destul de bine, dar am simțit că  s-a extenuat. Trăim într-o lume care nu e deloc organizată pe trei acte. Am încercat să fac un film mult mai aproape de ce simțeam că se poate scrie într-o lume ca asta.

 

Prima oară când mi-a venit ideea a fost prin 2018. Am citit un dosar al Miliției din aprilie 1989 despre o fetiță de 9 ani care a dispărut în timp ce ducea gunoiul. Mi-a rămas această imagine a copilului cu o găleată roșie care dispare în depărtare, fără urmă.

 

Când am citit fraza din dosar am simțit instant foarte multe. Cred că am înțeles cum poate să dispară un copil într-o lume ca aia. Eu aveam tot nouă ani la Revoluție. Era o lume în care simțeam că ceva plutește în aer, deși e greu să pui uneori degetul pe ce simți. Și nu era vorba de politică. Ceaușescu era doar un tablou în clasă. Ai mei n-au fost niciodată foarte politici în familie, nu ascultau Europa Liberă. Dar era senzația de rău în jur. Și era dată de izolarea oamenilor, de modul în care îi vedeam că șușotesc, de străzile goale, căderile de curent în timpul nopții, lipsurile de toate felurile. De fapt asta am încercat în film: să concep imaginea unui copil izolat într-o lume în care nu se întâmplă neapărat ceva rău, dar simți că e ceva ascuns sub soarele ăsta perfect și primăvara de '89.

Marele Ecran: Și eu aveam nouă ani în '89. Îmi amintesc atmosfera și evident o descriu cu cuvintele de acum: era ceva complet disfuncțional, și nu mă refer doar la întârzierile mijloacelor de transport în comun sau celelalte lipsuri de care spuneai. Atmosfera era dezumanizată.

 

Mihai Mincan: Da, era o lume parcă suptă. Știi cum sunt sacii ăia în care bagi haine și apoi îi cuplezi la aspirator ca să tragă aerul din ele? Îmi dă senzația unui fel de aspirator care trăsese tot suflul vital al oamenilor. Era o lume aproape încremenită, depopulată. Și cred că și filmul a luat forma asta.

 

M-a ghidat un citat foarte mișto al lui Carlos Saura. Filmul lui, „Cría cuervos”, e unul dintre filmele mele preferate și a fost probabil și cea mai mare sursă de inspirație. Ceea ce plutește în fundalul filmului spaniol nu e comunismul, este regimul Franco. Am citit o carte despre Saura în care apărea această idee în care cred foarte mult. Toată lumea o spune când vorbește despre copilărie - părinți, bunici, uneori o repetăm și noi cu copiii noștri: "bucură-te că ești copil" sau "ce frumos era când eram copii". Un fel de nostalgie pentru perioada aia "cea mai pură, fără griji multe". Saura spune că de fapt copilăria e perioada cea mai ciudată din viață, pentru că n-ai nicio direcție clară. Ești tras în continuu de forțele astea invizibile, fie școala, fie părinții. N-ai valori morale, abia atunci le înveți. Viața ta pare așa o derivă haotică și uneori foarte violentă către ceva ce nu știi, nu se întrevede. Deci din punctul ăsta de vedere psihologic, pentru mine e mult mai ofertant să construiesc o stare pe zona asta a copilăriei. E o chestie care mocnea în aer, un amestec aproape egal de puritate și violență. Un prag de sânge, de ceva foarte tactil, ca o rană. Asta mă atrage extraordinar de mult, recunosc.

 

Marele Ecran: Interesul acesta s-a prelins și în poveștile tale despre anii '90 și voiam să ajung aici, la preocuparea ta pentru scris. Mă gândeam la cele două articole pe care le-ai scris pentru Scena 9, foarte intime, care te-ntorc, cel puțin unul, în copilăria aia mică. Parțial mi-ai răspuns deja la întrebarea pe care o pregătisem: cât te joci în noul film cu elemente autobiografice?

 

Mihai Mincan: Am multe amintiri personale, dar sunt vagi. Amintiri de cum arăta lumea respectivă, cum mirosea, cât de verde era, cum pica lumina, cum arătau oamenii, cum mâncau, hainele lor, mici detalii. Amintiri personale a ceva care efectiv mi s-a întâmplat, nu cred că există în film. 

 

Deși am avut în grupul meu de prieteni, chiar în perioada respectivă, un băiat care a dispărut de acasă. După două săptămâni a reapărut, dar n-a mai fost lăsat să se joace cu noi și nimeni nu știe de fapt ce s-a întâmplat. Era ca și cum s-ar fi întors direct izolat, ca într-o carantină. N-am folosit asta în film, dar m-a făcut să înțeleg cum se comportă un părinte.

 

Restul amintirilor sunt foarte senzoriale, adică sunt fotografii pe care le țin în cap din epoca respectivă și pe care încerc să le aduc la viață într-un mod sau altul. Filmul e foarte legat de o stare. Poate din acest motiv, dintre filmele mele, are cel mai mult nevoie de o introducere în fața unui public pentru că te poate lua prin surprindere. Adică pare că te duce undeva, dar nu știi exact unde și nu te duce printr-o poveste clasică, ci mai mult prin juxtapuneri vizuale.

 

Marele Ecran: Pe lângă partea vizuală știu că lucrezi mult și la 'filmul sonor". La „Spre Nord" (2022), care mi-a plăcut mult, a fost un proces îndelungat și laborios, inclusiv pe partea de sunet. Cum a fost aici?

 

Mihai Mincan: „Dinți de lapte” e foarte diferit. Am dat la Veneția peste oameni care s-au așteptat la un Spre Nord 2. Ori este complet în altă zonă, pentru că așa am vrut. Am știut că nu mă mai întorc acolo. E greu de comparat și pentru că „Spre Nord" era debut și erau alte emoții.

 

Ce am vrut aici e să rămân sincer cu mine cu ce vreau să fac: un film poate mai liber. Camera e mult mai liberă, n-am repetat deloc cu actorii, totul a fost construit pe moment. Am încercat să dau din ce în ce mai puține duble. Adică să construiesc situații în care să folosesc momentul și nu repetiția, mecanizarea de la filmare. În general am încercat să merg mai mult pe intuiție. În timp ce filmam am schimbat mult și din scenariu. Nu știam unde mă duc, dar asta mă fascina, că mă duceam într-un loc complet nou pentru mine.

 

La sunet a fost la fel de migălos, ba chiar mai migălos decât la „Spre Nord". Poate am mai uitat lucruri din perioada respectivă dar sunt sigur pe cum suna acea lume. Și cât de liniște era. Filmul n-are sunet tare, nici muzică multă. Am încercat o reprezentare cât de fidelă a epocii respective. Pe lângă că nu erau mașini, sunete de motoare și trafic, era un fel de liniște care părea că ascunde ceva rău...

 

Marele Ecran: Sumbră.

 

Mihai Mincan: Exact, e un cuvânt foarte bun. Era un fel de violență în atmosferă, bolborosea așa ca o oală sub presiune. Cam așa era și cu sunetul. I-am zis teroare mută, o sintagmă care mi se pare foarte aproape de film. E ceva care prin muțenie te terorizează pur și simplu. A fost destul de greu să obțin chestia asta. Am petrecut mai bine de trei luni anul ăsta prin Paris, lucrând cu diverși oameni, dar cred că am reușit să reproduc lumea pe care mi-o amintesc.

 

Marele Ecran: Spre final m-aș duce într-o zonă mai luminoasă, și anume la imaginile pe care le-am văzut cu voi, cu echipa, la premiera de la Veneția. Pare că vă simțiți foarte bine împreună, un semn de camaraderie. Cât de important a fost asta?

 

Mihai Mincan: Am avut o echipă absolut minunată. Bine, cu mulți am lucrat a nu știu câta oară. Am filmat cu George Chiper, cu care filmez de 15 ani deja. L-a montat același om cu care lucrez de fiecare dată, Dragoș Apetri. Echipa de sunet din Franța a fost aproape aceeași de la „Spre Nord". Restul oamenilor care au venit - actorii, copilul Emma Ioana Mogoș, Dana Păpăruz de la costume, Anamaria Țecu la scenografie - sunt persoane care mi-au dat totul acolo la film și au trăit cu mine. De când au citit scenariul până la sfârșit m-am simțit foarte susținut. Susținut mai mult decât verbal. Susținut cu oameni care pun mâna pe umărul tău, știi, și te împing când ți-e greu.

 

Eu am acest noroc. Marea majoritate a oamenilor care au venit în proiectele mele, au venit pe baza scenariului. Adică au citit scenariul și s-au regăsit cumva în poveste. Din acel punct, totul devine mult mai ușor. Dacă oamenii cred în ceea ce fac, e doar o chestie de încurajare și de găsit o metodă să se lucreze ok în echipă. Da, camaraderie, ai zis foarte bine. 

 

E unul dintre motivele, recunosc, pentru care mă bucur că vine atât de repede lansarea și că echipa va lua parte la unele dintre proiecții. Încerc să îi duc când se poate, că nu știi câte săli și proiecții vor fi. E greu de cuantificat viața unui film în România.

 

Marele Ecran: La Timișoara mai vii cu cineva?

 

Mihai Mincan: Cu actorul Igor Babiac. 

 

Marele Ecran: Pentru spectatorii care aud de un nou film românesc plasat în comunism sau chiar pe final de comunism, că avem, știi bine, titluri recente în zona asta, de ce să vină la „Dinți de lapte”?

 

Mihai Mincan: Mi se pare că vorbește despre una dintre marile povești ale tuturor timpurilor. E tipul ăla de poveste care indiferent câte trenduri se schimbă în modul în care scriem, în modul în care vedem filme, în modul în care ne schimbăm reperele vizuale de-a lungul epocilor, fie că filmul se schimbă în sine, fie că apare social media, fie că petrecem mai mult timp pe TikTok, cred că vorbește despre una dintre temele mari pe care le simțim, indiferent în ce epocă și în ce punct al vieții ne-am afla. Și asta e singurătatea.

 

Știu, nu e cel mai vesel cuvânt de pe planetă, singurătate. Pe de altă parte e ceva cu care unii admitem că trăim, alții nu. Cărăm acest lucru, fie sub forma singurătății explicite, fie sub forma fricii de a rămâne singuri și de a nu avea o voce care să fie auzită de cei din jur. Mi se pare că dacă îi dai timp și deschidere filmului și nu pleci cu preconcepția că la finalul poveștii vei afla un lucru clar  - ceea ce nu și-a propus vreodată -  te poate face, când ieși de la cinema, să te duci la un prieten bun sau la o prietenă bună, sau la soție, la soț și pur și simplu să îl iei în brațe. Un fel de a zice „sunt aici, sunt lângă tine”. Mi se pare că poate să-ți ofere mult, în funcție de sensibilitate. Poate să ofere o formă unuia dintre cele mai vechi sentimente din lume.

 

Marele Ecran: Mai ales în contextul în care una dintre cele mai puternice frici ale omului modern este să rămână singur. Dar am văzut tot mai des îndemnul la a reînvăța cum să fim singuri.

 

Mihai Mincan: Am vorbit mult despre asta în interviurile de până acum, legat de copii. Sunt tată și observ la părinții din jurul meu că de foarte multe ori, mai ales părinții din București, dar poate și în Timișoara e așa, au tentația de a încărca viețile copiilor lor cu tot felul de lucruri, trimițându-i la scrimă, înot, fotbal, desen, orice. Sunt copii care practic muncesc de dimineață până seara. Sunt forțați să supra-socializeze. Aproape li se impută că sunt introverți sau retrași. Pare că e mai degrabă o frică a părinților de singurătate, care mie mi se pare un concept extraordinar de sănătos.

 

E complicat să trăiești tu cu tine însuți, pentru că de fiecare dată când trăiești cu tine însuți, mai ales copil fiind și lipsit de anumite repere, ești într-un proces continuu de a-ți reconfigura lumea. Mi se pare extraordinar de important să poți face asta. Să te simți bine în pielea ta și singur, nu să fugi de asta. E ceva straniu care se întâmplă la copiii din jurul meu, pe care nu îl înțeleg. Ai mei mă lăsau singur mult timp și cred că e una dintre chestiile care m-au ajutat cel mai mult în viață. Pentru senzația aceasta că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să știi de la un punct încolo cum să iei lucrul respectiv, ce poți face cu lucrul respectiv. Adică mi se pare că suntem într-o zonă în care toată lumea îți zice ce ar trebui ca și copil, mai e și social media. Parcă nu mai ești niciodată tu cu tine însuți. Ești totdeauna înconjurat de oameni, dar nici măcar nu sunt oameni, de fapt. Sunt niște figuri. Și nu vreau să par bătrânul nostalgic după o perioadă pură, pentru că nu cred în asta. Nicio perioadă n-a fost pură. Dimpotrivă, eu aș vrea să fiu din nou copil, azi!

 

„Dinți de lapte” va fi proiectat duminică, 21 septembrie (ora 15) la Cinema Studio, în cadrul TIFF Timișoara, în prezența regizorului Mihai Mincan și a actorului Igor Babiac. Filmul va intra în cinematografele din țară în luna octombrie.

 

"În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers"

REGIZOAREA ANA LUNGU DESPRE TRITON

Ana Lungu s-a născut în 1978 și a realizat până acum filme de lungmetraj selectate în mari festivaluri internaționale precum Locarno („Burta balenei”, în co-regie cu Ana Szel, 2010), Rotterdam („Autoportretul unei fete cuminți”, 2015) și Sarajevo („Un prinț și jumătate”, 2018). În așteptarea avanpremierei de la Timișoara a noului său film, "Triton", am discutat cu regizoarea despre resorturile și procesul de lucru la unul din cele mai importante filme de montaj românești. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

 

Marele Ecran: Filmele tale de până acum au elemente autobiografice, dar e primul documentar. Cum ai ajuns să faci acest film? 

 

Ana Lungu: Adesea, când cineva decide să facă un film de arhivă, o face din dorința de a lucra la un anumit subiect, pentru care merge la arhivă și caută imaginile de care are nevoie. În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers. Proiectul a început acum câțiva ani, când am descoperit rolele de peliculă de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia din 1965 până în 1989.

 

M.E.: Ce te-a fascinat la imagini când le-ai descoperit?

 

A.L.: Majoritatea imaginilor din epoca comunistă pe care le știam, erau imagini oficiale, de propagandă, precum în filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am descoperit rolele filmate de unchiul meu pe 8 mm, am fost de-a dreptul fascinată de privirea necenzurată, de amator. Și un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai intâi vasta arhivă a profesorului de muzică, și apoi niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era aliata Germaniei naziste.

 

 

M. E.: Cum a fost să lucrezi la un film de montaj, foarte diferit de ce ai făcut până acum, și într-o echipă extrem de mică? Mai exact mă refer la procesul de lucru împreună cu Dane Komljen.

 

A.L.: Am admirat întodeauna filmele lui Dane Komljen pentru originalitate și caracterul poetic. În mod special debutul lui „All the Cities of the North” și scurtmetrajul „Fantasy Sentences” m-au făcut să-l contactez. A venit la București în vara lui 2023 pentru două săptămâni și din prima zi ne-am înțeles extraordinar. Montam și scriam textul de Voice Over împreună în timpul zilei, noaptea eu îl înregistram și subtitram, iar dimineața o luam de la capăt. La finalul acestei perioade intense, dar foarte plăcute de lucru, filmul a fost practic gata. A fost una dintre cele mai frumoase colaborări profesionale, Dane s-a comportat foarte generos cu mine și cu filmul.

 

Un lucru pe care îl avem în comun este interesul pentru literatură și aș spune că literatura, mai mult decât cinemaul, ne-a inspirat în realizarea acestui film. În primul rând Sebald si Stepanova (autori din opera cărora și apar în film două foarte scurte fragmente), dar și Nabokov. Popovici - un profesor universitar de armonie muzicală din timpul războiului rece, - ni s-a părut de la început un personaj nabokovian, iar descoperirea ulterioară a „frumuseților de tot soiul” nu a făcut decât să confime. 

 

 

 

 

M. E.: Te-ai cufundat/ afundat în studierea personajelor și arhivelor lor până la obsesie. De obicei, în artă, te absoarbe genul acesta de poveste când cauți să îți răspunzi și ție personal la o întrebare (sau la mai multe). În ce măsură a fost cazul aici?

 

A.L.: Adevărul este că la baza cercetării destul de laborioase, a stat inițial un motiv de producție. Mi-am dorit foarte mult o colaborare de coproducție cu Franța (pe care în final n-am obținut-o) si am lucrat timp de doi ani cu o echipă de francezi. Pentru aplicațiile la CNC francez, ei îmi cereau în continuu lucruri noi și practic asta a făcut să meargă atât de departe activitatea de documentare. Sigur, pe măsura ce avansam, devenea din ce în ce mai pasionant.

 

La acest proces a contribuit și o problemă de natură ortopedică, care mi-a redus semnficativ mobilitatea pe parcursul acestor ani și m-a „ajutat” să mă cufund în arhive.

 

M.E.: În epoca asta cu foarte multe sensibilități în societate, cum te apropii de un personaj fascinant dar cu multe ambiguități și umbre? Preocupările sale clandestine ar putea fi ușor blamate azi sau considerate scandaloase, intrând în contradicție cu normele morale. Cum scoți la suprafață povestea unui personaj controversat, la limita dintre o biografie reală și una cvasi-inventată?

 

A.L.: Mi se pare că filmul propriu-zis este răspunsul la aceste întrebări. Este vorba de nenumărate decizii legate de montaj, de selecția materialelor, de ce păstrăm și ce rămâne pe dinafară, al căror rezultat final este filmul. N-am avut o idee de dinainte despre aceste lucruri, pur și simplu le-am decis punctual.     

   

M.E.: Poate mai important era să te întreb ce te-a fascinat pe tine la acest personaj, la Popovici?

 

A.L.: Cred că ce m-a apropiat cel mai mult de personajul compozitorului a fost dimensiunea de artist „nefaimos”. Filmul este și portretul unui artist nu foarte cunoscut. 

 

M.E.: Da, te apleci asupra unor oameni obișnuiți prinși de Istorie, nu sunt Marie Curie-le  sau Churchill-ii extraordinari din manuale. Ai aflat ceva nou din studiul acestor existențe 'anonime' privite dintr-o perspectiva temporală întinsă pe decenii?

 

A.L.: M-am aplecat asupra oamenilor obișnuiți pentru că am avut șansa să descopăr aceste materiale. Apoi, mi s-au părut cu atât mai valoroase cu cât veneau dintr-o epocă în care accentul se punea pe marile figuri ale istoriei și mai puțin pe existențele oarecare. Simt că m-a îmbogățit lucrul la film, fără să trag neapărat o concluzie depre perioadă.

 

M.E.: În final, o curiozitate personală: care e filmul tău favorit cu found footage, dacă ai vreunul?

 

A.L.: Nu neapărat un film, cât un cuplu de autori, Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi. Din păcate, filmele lor se găsesc greu și de obicei la calitate proastă. La un moment se putea viziona pe youtube, în condiții bune, „Pays Barbare" - pe care l-aș recomanda oricui este interesat de found footage.

 

 

"Triton" va intra în cinematografele din țară din 10 octombrie, distribuit de Domestic Film. Avem bucuria să îl prezentăm pe 7 septembrie (ora 19.30) în avanpremieră la Timișoara, în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, într-un parteneriat Marele Ecran + Ceau, Cinema! Proiecția e urmată de o discuție online cu Ana Lungu.