'E mișto să ai un personaj sută la sută el, acolo'

EVA HOCHBAUER ȘI DOC-MINICĂ

Eva a fost spectatoare la toate cele trei proiecții Doc-minică de până acum, programul lunar pe care Asociația Marele Ecran îl dedică filmului documentar la Timișoara. Mai spectaculos poate e că a bătut de fiecare dată drumul de la Arad, chiar dacă l-a legat și de ieșiri în natură. Eva Hochbauer a devenit interesată de filmul documentar după ce în 2022 a fost protagonista unuia (Apă și talpă), alături de alți opt alergători de anduranță. Între timp a văzut filmul de peste douăzeci de ori. Am discutat despre toate astea, cu câteva zile înainte de o nouă duminică cu documentar la Timișoara, de la care nu are cum să lipsească. 

                                                             Foto: Vlad Popa

Marele Ecran: Tu ai venit la fiecare din cele trei proiecții Doc-minică. Ce te-a făcut să vii de la Arad de fiecare dată?

Eva Hochbauer: M-ați prins, acum fac parte din publicul loial. S-a și nimerit să fac niște ieșiri în zonă, dar în primul rând contează că vă știu. De când v-am cunoscut, mi s-a schimbat un pic perspectiva despre filmul documentar. Aveam mici sechele după ce am văzut The Secret. Pentru mine, documentarul era un film cu întrebări și răspunsuri, plus niște imagini la temă.

Până acum a fost fain la Doc-minică. Îmi plac și dezbaterile după film. Primești alte perspective, altfel de explicații. Sunt și curioasă, deschisă să văd. Și la noi, la Arad, au film în fiecare săptămână la cinema Arta, mai ajung câteodată. 

M. E.: Ce e cu experiența asta să vezi filmele împreună cu alți oameni la cinema? De ce crezi că e important să vedem filme împreună?

E.H. Nu știu ce îi mână pe alții. La cinema e altceva chiar și față de o plasmă imensă, acasă. Ai un prilej de introspecție, mai ales la documentare, unde și vezi pe cineva din film. Dar nu mă duc cu ideea că vine cineva sau că am o curiozitate. Îmi place mult să fiu surprinsă de film, chiar dacă mai citesc două-trei rânduri înainte. Îmi place să fiu cu totul acolo și încerc să văd cu ce rămân, care-i scopul celor care au creat filmul. Încerc să găsesc scopul ăla și ce vrea să-mi transmită. În cinematograf, te expune, te aduce mai aproape și prin sunet, imagine și celelalte elemente tehnice.

                                       Q & A împreună cu regizorii la cinema Studio. Foto: Benoit Antoine

 

                                                        La Institutul Cultural Român din Viena

M. E.: Experiența ta ca protagonistă într-un documentar a schimbat felul în care vezi filme acum?

E.H. Cu siguranță, În primul rând văd mai multe filme europene. Eu nu mă consider o cinefilă. Traduc filmul prin emoțiile mele, fără cunoștințe de specialitate. Am prins drag de filme și la Arta în Arad, filme care nu sunt la tv. Mi-am dat seama că filmele de duzină americane urmează niște linii și anticipam ce se întâmplă. Nu m-am gândit până acum profund, dar cred că asta m-a atras la filmele europene, la producțiile mici, cu actori de care n-ai auzit: sunt destul de diverse, mai reale, mai naturale. Și cred că m-am văzut și pe mine, m-am recunoscut în ele sau m-am lovit de mine. Au fost niște oglinzi.

M.E. A câta vizionare Apă și talpă ar fi asta de duminică? Știu că le-ai numărat...

E.H. A douăzecișidoua. La Viena când am fost, mi-a zis Andreea Dincă de la ICR că nu e cu Q & A. I-am zis că puțin mă interesează, eu am venit să văd filmul. Până la urmă am vorbit cu publicul și înainte și după film, până a trebuit să plec la gară, să nu pierd trenul. Pentru mine asta e important: să văd filmul.

M.E. Dar de ce de douăzeci de ori?

E.H. Mă ține. Sunt niște lucruri pe care nu le-am spus până acum. În 2022, după ce am mers pe Via Transilvanica, am intrat direct în pită, în pregătirile evenimentului meu (Eva organizează în zona Căsoaia din Arad concursul de alergare Ultra Zărand, n.a.). Nu apucasem să procesez ce am descoperit pe Via. Mai mult de 6 luni am fost parcă alt om, mai liniștită. Am plutit atunci. Cuvintele-cheie pentru mine legate de experiență sunt frumos și liniște iar, după film, am adăugat copleșitor. 

Am trecut prin toate locurile alea frumoase pe Via. Pentru mine a fost o chestie super faină și cumva, de fiecare dată când văd filmul, parcă mă duce acolo. Îmi amintesc ce bine o fost după, retrăiesc chestia asta. Îmi dă și o ocazie să mă analizez pe mine, mă văd de sus, de deasupra cutiei. Uneori mă și gândesc că de ce trebuie să analizez atâta. Încerc să găsesc secretul, să mai ajung în starea aia de liniște totală (râde). Mintea mea o caută prin revizionări. Știu că mă mint într-un fel, fiindcă a fost o experiență unică. Mă uit la film ca un alcoolic când bea. Tot un fel de viciu.

M.E. Și funcționează de fiecare dată?

E.H. Da. Plus că tot mai apare câte o chestie.  În ultima vreme a fost cam o lună distanță între proiecții. Bovec (Slovenia), Sfântu Gheorghe și Viena. În Austria, a fost mai puțină lume, vreo 50 de spectatori. O râs lumea cu poftă la toate fazele, chiar și dacă erau câțiva străini. 

M.E. Ai fost peste tot cu filmul...

E.H. Da, și în Kazahstan aș fi vrut să merg. Ar fi fost un trip fain. (Apă și talpă circulă acum în multe țări printr-un parteneriat cu ICR, n.a.)

M.E. Unde a fost cel mai emoționant?

E.H.  Cea mai emoționantă a fost avanpremiera de la Timișoara. O să-mi aduc aminte mereu... 19 iulie 2024. Deși n-am înțeles multe lucruri, a fost cu emoție deplină. M-am și pregătit înainte, cum mă îmbrac, să nu vorbesc mult, am așteptat de parcă era Hollywood. Chiar zilele trecute mi-a apărut postarea pe care am scris-o imediat după. Am zis că am fost eu, în mod natural, m-or răvășit emoțiile. M-a lovit total, în ciuda pregătirilor mele. 

Un public cald iarăși a fost la Brașov (la Alpin Film Festival, n.a.). Acolo a fost și mai natural, că n-a mai fost presiunea premierei și au fost multe întrebări faine și cunoscuți în public. În multe locuri aveam câte o cunoștință în sală și aparții într-un fel acelui loc. Altfel îmi dau drumul la vorbă. Câteodată simt că nu transmit tot patosul ăla a meu. Nu mă știu bun orator, cu metafore, deși pot să povestesc ore în șir. Privind din afară, faptul că sunt singurul personaj-femeie cred că e interesant. Dacă ai aspirații asemănătoare și n-ai curaj să faci pași înspre lucrul ăla, e un plus să vezi pe cineva în carne și oase. 

                                               Avanpremieră Timișoara. Foto: Bianca Nicu

                                    

                                                           Alpin Film Festival (Brașov)

 

M.E. Dar cum e să te vezi tu pe ecran?

E. H. Îmi place. Și acum mă uit la mine și mai observ ceva nou sau ceva ce aș fi schimbat. Poate e o formă de narcisism, dar îmi place să mă văd, că mă analizez. Să ai șansa asta să te vezi, să te auzi, din perspectiva altuia. Dacă nu erați voi, filmul era altfel... că voi ați montat-o pe Eva până la urmă. Mă văd cumva pe mine, dar din unghiul altuia. Pe Via am fost sută la sută eu, brută, foarte asumată. Îmi asum și chestia asta, îi o zicală în maghiară: ce-i pe suflet e și pe gură. Îmi asum că nu trece tot prin filtrul gândirii înainte să scot pe gură. Trăiesc foarte intens ce mi se întâmplă și uneori trăiesc în extreme. Din partea cealaltă, mă gândesc că e mișto să ai un personaj, un om, care îi sută la sută el, acolo.

Dar de aia îmi place să mă uit de atâtea ori, pentru că după ce m-am studiat pe mine, am studiat restul de opt oameni din film. Pot să zici că e și un documentar psihologic, despre omul în anduranță.

Mai multe despre Eva ca protagonistă (nu doar ca spectatoare) aflăm de la ea duminică, 27 aprilie (19.30), la Cinema Victoria, după proiecția Apă și talpă. Interviul consemnat de Lucian Mircu (co-autor al filmului, împreună cu Mircea Gherase) a fost editat pentru cursivitate. 

 

Regizoarele Cătălina Tesăr și Dana Bunescu vorbesc despre 'Pocalul'

'Pocalul. Despre fii și fiice' este fără îndoială unul dintre cele mai puternice documentare românești ale ultimilor ani. În pregătirea premierei pe care o organizăm la Timișoara, am avut bucuria să povestim cu Cătălina Tesăr și Dana Bunescu despre condiția femeilor în comunități închise, despre o cercetare antropologică desfășurată jumătate de viață și despre ingredientele care țin laolaltă un film documentar.  Am discutat pe rând, prin telefon. 

Cătălina Tesăr lucrează la o carte despre romii cortorari și e cercetătoare la Muzeul Țăranului Român. „Pocalul. Despre fii și fiice” se bazează pe cercetarea făcută de Cătălina pentru doctoratul său în antropologie la University College London. 

Marele Ecran: Mi-au atras atenția câteva rânduri despre tine într-o cronică simpatică în Films in Frame de Oana Balaci: 'cu o subtilitate aparte, documentarista Cătălina Tesăr s-a infiltrat în gospodăria lor, la mesele, ritualurile și petrecerile lor." Nu știu dacă te-ai infiltrat, dar senzația pe care o ai ca spectator e că nu mai există o cameră de filmat și ești martor la ceva direct, nemijlocit. Cum ai fost acceptată în această familie, comunitate?

Cătălina Tesăr: Cred că succesul a stat în faptul că nu mi-am propus să fac un film. Lucrez acum la o carte despre cortorari și mi-am dat seama că de jumătate din viața mea tot merg în vizită la ei, deci îi cunosc de mai bine de 20 de ani. Am făcut teren timp de doi ani (2008 - 2010) pentru lucrarea mea de doctorat în antropologie și am învățat limba. În antropologie se zice că faci observație participativă. Adică faci ce fac oamenii, nu pui neapărat întrebări. Atunci m-am apropiat foarte tare de familia lui Costică. Am fost cu ei la cerșit în Italia trei săptămâni. A fost prima ieșire din țară a lui Peli (unul dintre protagoniști). 

De fapt prietenia puternică a fost și continuă cu Băra, sora lui Peli. Când am făcut cercetarea asta aveam 30 de ani. Eram fată bătrână cum se zice la noi, nemăritată, fără copii. Băra era și ea nemăritată, la 18, ceea ce pentru comunitatea respectivă e o vârstă foarte înaintată. Asta ne-a apropiat, că eram amândouă văzute ca fete bătrâne. Băra trăia între lumi: pe de o parte mărturisea că i-ar plăcea să vină cu mine la București și să devină actriță. Pe de alta parte îi părea rău că n-a intrat și ea în rândul lumii, că n-are taică-su bani s-o mărite.

Băra era într-adevăr o actriță înnăscută. Cum scoteam camera, cum se destăinuia. M-a apropiat foarte tare de femei filmul ăsta. Fusesem fascinată de toată treaba cu pocalul, de lumea bărbaților, dar filmul mi-a deschis ochii spre femei.

Cochetam cu ideea de a face film, dar mi se părea foarte greu să găsești personaje în lumea asta în care totul se petrece la comun. După ce mi-am scris lucrarea, m-am întors cu ideea să o fac pe Băra actriță. Să fac un film despre ea. 

 

 Cătălina și Băra (foto: Ileana Szasz)

 

Foto Cătălin Mușat

M. E. Dar când ți-ai dat seama că ai un material de film?

C. T. De filmat m-am apucat mult mai târziu, în 2015. Între timp Băra se măritase, avea un băiat și nu mai era o poveste acolo. Voiam să fie povestea asta a femeilor care trebuie să aducă pe lume un băiat. 

Eu nu sunt formată ca regizor. Făcusem niște cursuri pentru antropologie despre cum să filmezi pe teren. Mergeam la festivalul Astra în fiecare an și mă îndrăgostisem de filmul documentar. Organizatorii, Csilla Kato și Dumitru Budrală, m-au încurajat întotdeauna să fac film. Am câștigat un grant pe antropologie vizuală.

Am filmat pe parcursul a patru-cinci ani, cu o perioadă mai intensă în care am stat la cortorari, în casa lor, la Peli și Nina. Cea mai mare parte din material e filmată de mine. A filmat și regizorul Cătălin Mușat, care la un moment dat nu a mai vrut să continue. În capul meu era că el va filma cu bărbații și eu cu femeile, pentru că e o lume foarte divizată pe categorii de gen. Ei sunt foarte performativi. Când apăream cu camera voiau să se îmbrace bine și n-am putut folosi nimic din multe ore de material, pentru că se vede că joacă.

 

                                                             (2025 - arhiva personală)

 

M. E.  Filmul a stârnit și controverse. E vreo reacție care te-a durut mai tare?

C. T.  Am auzit din mai multe direcții că e un film care exotizează, ceea ce mi se pare o etichetă nedreaptă. Într-adevăr, oamenii aceștia sunt diferiți de noi. Am încercat prin film să ajung la nivelul universal de simțire. Dacă ajungi să empatizezi cu ei și să-i înțelegi, asta mi se pare că dez-exotizează. Până la urmă sunt niște sentimente și emoții pe care le trăim și ei și noi. O critică care mi s-a adus din partea mișcării rome a fost că am făcut un film de autor despre romi, cu o echipă de ne-romi, de albi. Din punctul meu de vedere a fost o colaborare. Am făcut filmul împreună cu Peli și Nina. S-au uitat pe parcursul filmărilor, au văzut cut-uri, iar ce nu au vrut ei să intre în film nu a intrat.

M. E.  Cum ai ajuns să lucrezi cu Dana Bunescu?

C. T. Eu începusem să montez cu Ciprian Cimpoi dar nu ne ieșea povestea. Eram într-un punct în care nu știam dacă vom termina vreodată filmul. Dana a văzut un rough cut. A văzut că are potențial și a zis: 'vii cu el la mine în studio și într-o săptămână îl dăm gata'. 

M. E.  Și cât s-a făcut 'săptămâna' asta?

C. T. Vreo doi ani (râde). Dana a fost fenomenală. Ea a lucrat voluntar. Ne întâlneam, lucram o săptămână-două intens, apoi luam pauză. Am lucrat până în luna a noua de sarcină. Dar eu nu știam cum să filmez, gândindu-mă și la montaj. Fără Dana n-ar fi existat filmul ăsta. Dana l-a făcut din montaj, dintr-un material din care nu știu dacă altcineva ar fi putut face un film.

 

Dana Bunescu 

Nu mai știu când am zis asta că mi-ar lua o săptămână ca să restructurez filmul. Ca anecdotă e ok, dar vorbește de fapt despre rezistența Cătălinei. E o meștereală enormă în spate. E importantă și investiția în timp, dar mai ales asiduitatea. Cătălina a făcut tot ce era omenește posibil să fie acolo, să trăiască aceleași experiențe cu familiile romilor cortorari și, evident, lucrul ăsta era imposibil fără iubirea pentru oamenii despre care voia să povestească. Nu poate decât să te pună în poziție de respect față de ce înseamnă efort, renunțarea la orice confort personal și devotamentul 100 % pentru cercetare. Dar dincolo de orice anecdotă, în condiții de restriște, de no-budget, cumva asta pe mine m-a obligat încă mai mult. Altfel, a fost o experiență normală pentru filmul documentar: cu tensiuni, mă refer la tensiuni creative, cu perspective diferite, nevoi diferite, să vedem ce căutăm cu filmul ăsta, să realizăm că fiecare caută posibil altceva, să mai vorbim o țâră ca să ajungem la un ceva comun.

M.E. Ce te-a ținut tot timpul și, cum ziceai, s-a cerut comunicat? 

D.B. Dincolo de respectul pentru orice lucru pe care îl începi și pe care îl studiezi, dincolo de magia accesului într-o comunitate destul de închisă și selectivă cu „intrușii", dincolo de prietenia care se naște și care trebuie hrănită, cea mai fascinantă era constatarea că ce vedem acolo înseamnă comunitate și familie tradiționale, și folosesc formularea asta mai ales datorita inflației de ‘tradițional’ din ultimii ani. Și a existat în cultura și civilizația românească până acum vreo sută de ani sau chiar mai puțin. Tipul ăla de cutumă care reglează relațiile ierarhice din comunitate și/sau relațiile inter-comunitare. Dăm lecții de „deschidere" si „modernitate” cu foarte mare ușurință și uităm că de fapt condiția a 90 % dintre înaintașii noștri a fost aceeași. 

 

Îmi aduc aminte din cartea pe care a scris-o Mungiu despre bunica lui că ofițerul care a cerut-o de soție pe Tania Ionașcu a trebuit să capete dispensă de la superiorul direct ca să se poată căsători cu fata de condiție necorespunzătoare. Și asta se întâmpla, pare-mi-se, în 1940. Revenind, aranjamentul matrimonial a fost lege până relativ de curând. Și apoi ce mă mai interesează sunt femeile din film care își trăiesc viețile exclusiv în comunitate chiar dacă uneori sunt nedreptățite, pentru că știu că dacă se duc în afara comunității va fi și mai rău. Asta pentru ca din nefericire romul, barbat sau femeie, este suspectul de serviciu în partea asta de lume. E o treabă cu care am crescut.  Avem responsabilitatea să încercăm să înțelegem și să nu perpetuăm starea asta de lucruri iar „celalalt” să iasă din sfera semantică a „dușmanului”.

 

 

                                                                      Foto: Ileana Szasz

 

 

M.E. De ce e important pentru tine, personal, Pocalul?

D.B. În primul rând, călătoria. Mi s-a părut absolut incredibilă intimitatea observatorului cu observatul, un tip de privire care mă interesează. Ca să comunici ceva coerent pornind de aici presupune structurare, decodare și recodare și orice pariu de genul ăsta e absolut magic. Doi la mână: condiția femeilor acelora mă interesează, mă doare, sunt și eu parte din durerea lor, chiar dacă avem forme diferite de a exprima asta. Cred că e multă reprimare acolo, fiind parte dintr-un mod de viață care tinde să devină imuabil. Dacă încearcă să schimbe ceva, riscă să cadă între scaune și mai tare. 

 

Nu în ultimul rand, când ajungi să lucrezi cu acea materie fragilă care înseamnă oameni reali și poveștile lor de viață, ești obligat să fii responsabil. Și dacă ești responsabil și curios se creează combinația letală - nu mai vrei să ieși din poveste decât când ea își epuizează și ultimele consecințe. Filmul este finalitatea dar, de multe ori, mai valoroase sunt experiența și întâlnirile. Iar experiența asta n-aș da-o pe nimic altceva. Montajul ca acțiune ocupă doar 10 la sută din timpul petrecut, restul e altceva. E schimb de umori cu cel de lângă tine, cu povești despre pisici, despre vecini, e o formă de emulsifiere în care se amestecă două entități și nu le mai poți separa după ce s-a făcut emulsia. Asta s-a întâmplat cu toți oamenii cu care am lucrat. Am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere, iar eu am fost și sunt probabil genul de om care agită ingredientele.

Dana Bunescu este monteuză și sound designer. A studiat Fizica la Universitatea din București și Montaj, Sunet și Animație la Departamentul Multimedia a Universității Naționale de Teatru și Film, București. A colaborat cu numeroși regizori relevanți pentru Noul Val românesc ca autoare a montajului de imagine și/sau a sound-designului. Este co-autoare a încă unui film documentar: "Distanța dintre mine si mine", împreună cu Mona Nicoară. A primit Ursul de Argint pentru contribuție artistică remarcabilă la Berlinale 2017 pentru montajul filmului "Ana, mon amour". Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu.

 

                                                               fotografie din arhiva personală

 

Pocalul. Despre fii și fiice va avea premiera la Timișoara, duminică, 6 aprilie (19.30) la Cinema Studio, în prezența regizoarei Cătălina Tesăr. Doc-minică este un program dedicat filmului documentar, curatoriat de Asociația Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema!, Cinema Studio și susținut de Groupama.

Doc-minică 2: "Sunt o femeie normală și o luptătoare"

MARIA GLIGA, PROTAGONISTA DOCUMENTARULUI 'MÂINE MĂ DUC'

"Acum, veți auzi vocea femeilor din Estul Europei, care lucrează ca îngrijitoare în Austria". În 8 Martie 2021 o româncă dintr-o comună de 4000 de locuitori din Transilvania și-a strigat revolta la un protest în centrul Vienei. Maria Gliga (46 de ani) este protagonista documentarului Mâine mă duc /Tomorrow I leave realizat timp de 4 ani de Maria Lisa Pichler și Lukas Schoffel. Din comuna Ibănești (Mureș), Maria face 1000 de kilometri pentru a îngriji vârstnici în Austria. Duminică, 9 martie, va parcurge un drum lung și pentru o discuție cu publicul din Timișoara, după film. Într-un mesaj de ieri, regizoarea Maria Lisa Pichler, ne-a transmis că Maria Gliga este cea mai în măsură să vorbească despre film: "Femeile puternice, ca Maria, dau totul pentru familia lor." Am vrut să o cunoaștem mai bine, așa că i-am luat un scurt interviu.

Marele Ecran: Dacă ar fi să aflăm câte ceva înainte de întâlnirea de duminică, cine e Maria Gliga?

Maria Gliga: Soție, mamă... În timpul liber activez într-un ansamblu folcloric. Sunt o femeie normală și o luptătoare.

M.E. Cum ați ajuns să luptați pentru drepturile dumneavoastră și ale altor femei?

M.G. Pentru că nu suntem respectate de autorități. Nu avem o legislație clară care să reprezinte îngrijitoarele în Austria. La fabrică, după opt ore, vii acasă îți vezi de ale tale. Meseria asta te încarcă și emoțional. E fals numită 24 din 24. Noi avem dreptul la pauză și la opt ore de somn pe noapte. La agenție, clientului i se spune: "plătești și asta îți face toate, 24 din 24". Atunci pacienta își permite să te trezească oricând, la orice oră. Majoritatea femeilor nu-și cunosc drepturile. În Austria lucrăm cu un fel de PFA, cum i se spune în România, și avem drepturi: trebuie să ne negociem singure pauza, salariul. Dar suntem fals informate și condiționate de agențiile din România. E o întreagă tragedie.

La început am fost activă pe Facebook pe grupurile de îngrijitoare. Am dat sfaturi multor îngrijitoare, le-am deschis ochii: aveți drepturile astea, nu vă lăsați. Femeile nu vorbeau de frica agențiilor intermediare. Încercau să ne închidă gura, să ne intimideze.

Așa am ajuns să fiu printre primii membri activi al unei asociații, DREPT pentru îngrijire. Pe urmă ne-am unit forțele cu asociația similară a slovacelor (IG24). În asociație avem și multe activiste care ne susțin, care ne-au ajutat să pregătim dosare când am mers la Guvern. Ne luptăm și pentru a convinge autoritățile austriece pentru o legislație mai clară în privința îngrijitoarelor.

 

M.E. S-a schimbat ceva de când aveți o voce?

M.G. Da, în special în mafia asta a comisionarilor. Luau jumătate din banii femeilor și nici măcar nu erau agenții. Aveau cod CAEN de firmă de transport. Contracte semnate prin benzinării, comisioane date prin autobuz, fără chitanță. Nici familiile austriece nu știu. Ei iau de bun ce le zice agenția, care încasează comisioane și de la familiile pacienților și de la îngrijitoare. Între timp s-au deșteptat femeile și nu mai acceptă. Își povestesc experiențele.

Ne cereau ajutorul în privat când nu-și primeau banii sau rămâneau în stradă. Atunci interveneam, negociam pentru ele. Ajutam în timpul liber, când eram acasă. Erau femei în vârstă care nu știau să trimită un e-mail. Le-am pus hârtii la dispoziție. Tot timpul eram la telefon. Mi-a fost foarte greu.

M.E. Cum a fost să vă vedeți povestea familiei pe ecran?

M.G. Am avut emoții. Le-am zis regizorilor că au arătat numai dărăpănăturile (râde). N-ați arătat casa mea, numai o imagine la urmă. O să mă facă lumea cu oțet, că am făcut România de râs. Adevărul e că noi, după câțiva ani de muncă acolo, suntem vai și amar. Noi n-o să ne permitem să punem pe cineva să ne îngrijească.

 

M.E. De ce ar fi important să vină lumea duminică la film?

M.G. Nu știu, o să aflu din reacția oamenilor și din ce mai șușotesc în sală (râde). Eram în public în Austria la film și aud un domn austriac că zice: undeva la granița între bogăție și sărăcie. Maria cu Lukas (regizorii) când au venit la noi în România or zis că e cu 180 de grade diferit față de ce știau. E mult mai bine, mai frumos. 

M.E. Cât timp au filmat cu dumneavoastră?

M.G. Au fost de vreo șapte ori în România pe parcursul a 3 ani.

În afară de Maria Gliga, la finalul proiecției de duminică (ora 19.30) va participa și Monica Moldovan, fondatoarea The Care Hub. Biletele pot fi achiziționate din timp de pe site-ul cinema Studio. Premiera este în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac și face parte din seria Doc-minică, un program dedicat filmului documentar, în parteneriat cu Ceau, Cinema, Cinema Studio și susținut de Groupama.

Interviu consemnat de Lucian Mircu

Jurnal de Berlinale

Timișoreanul Cosmin Mihai merge de mulți ani la festivaluri de film din țară și străinătate. Evident, e nelipsit de la Ceau, Cinema! și de la proiecțiile organizate de-a lungul anilor de Marele Ecran. În primul an de pandemie, când nu era sigur dacă festivalul se poate organiza, s-a oferit să contribuie cu o sumă din buzunarul său. Amintim asta ca să înțelegeți ce fel de cinefil este. Zilele acestea s-a întors la Berlinale și a ținut un jurnal de festival, în primul rând pentru el. Ne-am oferit să îl publicăm aici, nu doar pentru premierele mondiale văzute de Cosmin (între care și un 'Urs' de Argint), ci și pentru că e o plimbare prin mai multe secțiuni și mai ales un tur kino-arhitectonic al Berlinului, cu spațiile sale de proiecție (de mii de locuri), strategii de a pune mâna pe bilete și alte tips & tricks de la un veritabil festivalier.

  

Fusesem la Berlinale și în 2019, într-un februarie neașteptat de blând, cu soare și temperaturi de peste 10 grade. Încă mai am fotografiile de la acea ediție, purtând doar un sacou. Anul acesta, însă, am ajuns pe 14 februarie, imediat după o ninsoare zdravănă. Cerul senin și temperaturile negative m-au însoțit pe toată durata festivalului.

Am ales să stau în vestul Berlinului, în Charlottenburg, la doar zece minute de mers pe jos de Zoo Palast – cinematograful care, până în anul 2000, găzduia inclusiv proiecția de deschidere a Berlinalei. De 25 de ani, însă, festivitatea inaugurală s-a mutat în Potsdamer Platz, la Berlinale Palast.

Program

În weekendul dinaintea festivalului, am studiat programul și mi-am marcat filmele favorite. Am ales, în mare parte, producții non-europene, cu prioritate pentru cele asiatice, concentrându-mă pe secțiunile Competition, Berlinale Special și Perspectives.

Spre deosebire de TIFF-ul nostru de la Cluj, Berlinale, ajuns la a 75-a ediție, nu are o aplicație de smartphone dedicată, lucru surprinzător pentru un festival de asemenea anvergură. În schimb, site-ul oficial încearcă să compenseze acest lucru, dar e greoi și contraintuitiv. Încă o dovadă că Germania, și odată cu ea întreaga Europă, rămâne în urmă la capitolul digitalizare.

Bilete

Biletele se pun în vânzare cu trei zile înaintea proiecțiilor, la ora 11:00 (ora României). Pentru 14 februarie, am decis să le cumpăr direct la fața locului, în funcție de cum decurgea transferul Timișoara – Berlin.

Pe 12 februarie, urma să țin o prezentare la serviciu exact la ora lansării biletelor. După ce mi-am încheiat treaba, erau deja epuizate 95% dintre biletele disponibile pe site-ul festivalului pentru cele 90 de spectacole din prima zi. Așa că, a doua zi la 10:50, eram deja logat pe site și pe Eventim, pregătit să dau refresh continuu. Am repetat procesul până la ora 11:00, moment în care sistemul s-a blocat. Când și-a revenit, pe la 11:10, aproape toate biletele pentru cele 120 de spectacole din ziua de 14 erau din nou vândute.

M-a surprins cererea uriașă, mai ales având în vedere că exista o limită de două bilete per persoană. Singura mea speranță era să găsesc bilete la fața locului. La primul cinema unde am ajuns, însă, am aflat că vânzarea se făcea exclusiv online.

În mod neașteptat, în ziua dinaintea proiecțiilor au început să apară bilete la filme care fuseseră sold-out. Nu știu dacă au schimbat sălile sau dacă s-au eliberat locuri, dar am fost bucuros să prind bilete chiar și la filmele pe care mi le propusesem să le văd.

Spații de proiecție

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la Festivalul de Film de la Berlin este că, pentru a ajunge la proiecțiile dorite, trebuie să explorezi orașul dincolo de traseele turistice obișnuite. Așa ajungi să-l cunoști într-un mod mai autentic.

Anul acesta, am descoperit Uber Platz - cunoscut până în 2024 drept Mercedes Platz - o zonă modernă, construită în 2018 în stil industrial. Aici se află hoteluri, restaurante, cinematografe și Uber Arena, o sală de 17.000 de locuri destinată concertelor și evenimentelor sportive de anvergură.

Spațiul de care m-am atașat, însă, a fost Uber Eats Music Hall. Am urmărit patru proiecții aici, într-o sală multifuncțională care poate găzdui 2.200 de spectatori pe scaune sau 4.500 în picioare. Obișnuit cu săli de maxim 500 de locuri, mă temeam că voi pierde atmosfera intimă specifică cinematografelor dedicate proiecției de film. Însă, în ciuda dimensiunilor, toate cele patru spectacole au rulat cu sala plină, iar atmosfera a fost surprinzător de liniștită - fără foșnete, ronțăieli sau șușoteli. Doar câte un strănut rătăcit de sezon și aplauzele de la început și sfârșit.

Într-o dimineață, am avut o discuție cu o cinefilă născută în Rusia, dar stabilită în Praga de la 16 ani, care a venit la Berlin special pentru festival. M-a abordat inițial în germană și mi-a dezvăluit strategia ei: preferă să cumpere bilete pentru trei-patru filme consecutive, însă toate în aceeași sală. Această abordare comodă din punct de vedere logistic lasă însă selecția filmelor în mâinile organizatorilor. Oricum, spunea ea, la Berlinale nu riști să dai peste vreun film prost.

Un detaliu important despre Berlinale: deși este un festival german, subtitrările sunt aproape exclusiv în limba engleză. Doar o mică parte dintre filme beneficiază și de traducere în germană. La o proiecție matinală, am asistat la un film cu traducere live prin difuzoarele din sală, ceea ce mi-a amintit de sistemul de la Teatrul German din Timișoara - doar că acolo măcar puteai să-ți scoți căștile.

Filme

vineri, 14 februarie

Das Licht

Primul film vizionat a fost Das Licht. Parte a secțiunii Berlinale Special, pelicula a fost prezentată în deschiderea festivalului, la Berlinale Palast, și surprinde drama unei familii moderne aflate în proces de dezintegrare. În introducerea făcută publicului înainte de proiecție s-a vorbit despre familia germană, însă subiectul poate fir ușor extins la societatea modernă. Cei patru membri ai familiei Engels duc vieți separate sub același acoperiș, iar interacțiunile dintre ei sunt limitate și întâmplătoare. Moartea menajerei o aduce în casă pe Farrah, iar prezența ei schimbă dinamica familiei. Filmarea se desfășoară în Berlin, sub o ploaie continuă, fapt care amplifică sentimentul de izolare și tensiune dintre membri. A fost o bucurie să-l revăd pe Lars Eidinger, un actor care mi-a atras atenția în filmul Sterben, premiat cu Ursul de Argint la ediția de anul trecut.

sâmbătă, 15 februarie

The Botanist

A doua zi, m-am trezit devreme pentru a viziona Botanistul, un film din Republica Populară Chineză, programat la ora 9:30 la emblematicul Zoo Palast 1, parte a secțiunii Generation K Plus. Acest cinematograf, situat lângă parcul Tiergarten, păstrează tradiția, însă a fost renovat la cele mai înalte standarde. Interiorul său elegant, cu mochetă groasă și scaune care se rabatează generos, transformându-se în adevărate fotolii, contribuie la o experiență de vizionare deosebită.

Povestea filmului se desfășoară în Xinjiang, aproape de granița cu Kazahstanul, și îi are ca protagoniști pe Arsin, un băiat de origine cazahă, și pe Meiju, o tânără chinezoaică han. Împreună, ei explorează natura, parcurgând colinele aride ale unui sat izolat din vestul extrem al regiunii. Filmul creează o experiență aproape senzorială, combinând cu măiestrie imaginea și sunetul pentru a reda frumusețea tactilă a peisajului.

Pe fundalul acestei atmosfere poetice, Arsin asistă neputincios la suferința fratelui său, care s-a întors acasă după mai mulți ani petrecuți la Beijing și care încearcă să rămână conectat la realitatea urbană – deși, în sat, semnalul telefonic este prezent doar în vârful celui mai înalt deal. Această imagine m-a făcut să-mi amintesc de filmul The Wind Will Carry Us al lui Kiarostami, adăugând un plus de profunzime momentului.

În cele din urmă, Arsin se confruntă cu vestea plecării lui Meiju, care urmează să se mute la peste 4.500 km distanță, în Shanghai. Acest contrast puternic între lumea rurală din vestul Chinei și expansiunea industrială a estului subliniază o dramă tăcută, dar tot mai actuală, a satelor aflate în umbra modernizării.

Filmul a câștigat The grand prix of the international jury for the best film în sectiunea sa.

 

Living the Land

Aceeași temă a tranziției de la tradiție la modernitate este explorată și în Living the Land, tot din China, proiectat în fața a peste 2.200 de spectatori la Uber Eats Music Hall, în competiția principală.

Dacă filmul de dimineață avea o abordare lirică, acesta surprinde în mod direct tradițiile satului chinezesc. Ne poartă prin ritualurile funerare -înmormântare și deshumare- dar și prin obiceiurile de nuntă. În paralel, aduce în prim-plan aspecte problematice ale societății tradiționale, precum alcoolismul, căsătoriile aranjate de părinți și politica unicului copil, abandonată în 2015. În contrast, filmul explorează și realitatea orașelor chinezești de azi, unde stresul și munca excesivă definesc viața cotidiană.

Filmul a caștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor.

The Best Mother in the World

La prânz, am descoperit un nou spațiu dedicat proiecțiilor: Haus der Berliner Festspiele. Situată în vestul Berlinului, această clădire modernă găzduiește o sală impresionantă, cu peste 1.200 de locuri. Și, cum era de așteptat, la proiecția The Best Mother in the World din secțiunea Berlinale Special, sala a fost plină.

Regizoarea braziliană Anna Muylaert, cunoscută pentru The Second Mother, filmul care i-a adus premiul cel mare în secțiunea Panorama în 2015, revine cu o poveste puternică despre condiția femeii în Brazilia - o temă ușor de extrapolat nu doar la societățile tradiționale, ci și la cele moderne.

Pentru a scăpa dintr-o relație abuzivă, Gal își ia cei doi copii, Rihanna și Benin, îi urcă într-un cărucior și pornește într-o călătorie prin Sao Paolo care se sfârșește la un meci al lui Corinthians. Filmul oferă o perspectivă dură asupra dificultății de a rupe astfel de cicluri abuzive, dar și asupra sistemului precar de reciclare - aici, atât la propriu, cât și în sens metaforic.

Shirley Cruz face un rol excepțional, iar prezența ei la sesiunea de Q&A de la final a meritat fiecare minut.

duminică, 16 februarie

Ari

Poate cel mai sensibil și intim film pe care l-am văzut anul acesta la Berlinale a fost producția franco-belgiană Ari, proiectată în secțiunea Competition la Uber Eats Music Hall.

Ari, un tânăr învățător, încă locuiește împreună cu tatăl său la 27 de ani. În timpul unei lecții pe care o predă la clasele primare, sub privirile inspectorului, suferă un atac de panică fiind incapabil să continue lecția. Momentul pune în lumină fragilitatea sa emoțională și îl determină să renunțe la job. Decizia generează un conflict major cu tatăl său, care îl alungă din casă.

Ari, interpretat de Andraic Manet, alege să vorbească copiilor de 6 ani despre Robert Desnos, un poet suprarealist, menționându-le acestora despre relația sa cu André Breton și dependența de opiu, elemente care reflectă starea de alienare profundă în care se află personajul la acel moment.

Rămas fără un loc stabil, Ari pornește într-o călătorie în care se reconectează cu vechii săi prieteni. Din dialogurile lungi și intense, adesea greu de urmărit de către privitor, reiese un caracter profund emoțional și nesigur, aflat într-o continuă reflecție asupra prezentului și viitorului său. Un suflet blând ce parca traversează viața într-o stare de somnolență. Această atitudine poate fi explicată prin suferința provocată de pierderea mamei, cu care avea o legătură profundă, aspect evidențiat încă din prima scenă, în care ambele personaje apar într-un close-up intim. Cu toate că Ari își exprimă frustrarea la fiecare interacțiune, tânărul rămâne un suflet bun, mereu plin de admirație față de viață.

Holding Liat

Ari s-a terminat la 19:30, așa că trebuia să traversez Berlinul, din est spre Charlottenburg, în vest, pentru a ajunge la documentarul Holding Liat, proiectat la cinema Delphi. Am ajuns cu 20 de minute înainte de începerea proiecției, ceea ce spune totul despre cât de bine interconectate sunt diversele zone ale capitalei germane.

În aceeași zi, aflasem că urma o grevă generală a BVG pe 20 și 21 februarie și nu-mi puteam imagina ce-aș fi făcut într-o astfel de situație.

Revenind la film: Liat Beinin Atzili, o femeie cu origini israeliano-americane, și soțul ei, Aviv, sunt răpiți pe 7 octombrie 2023, în timpul masacrului organizat de Hamas într-un kibbutz din sudul Israelului, aproape de granița cu Fâșia Gaza. Documentarul urmărește lupta tatălui ei, Yehuda Beinin, de a convinge autoritățile americane să intervină pentru eliberarea celor peste 250 de ostatici. Prin implicarea directă a președintelui Joe Biden, Liat este eliberată după 54 de zile de captivitate.

La finalul proiecției, atât Liat, cât și tatăl ei au urcat pe scenă pentru un dialog cu publicul. În ciuda momentelor teribile prin care au trecut, discursul lor a fost unul echilibrat, lucid, empatic, dar și critic față de modul dezastruos în care Israelul a gestionat conflictul în zilele următoare atacului.

Holding Liat a câștigat Berlinale documentary award precum și Prize of ecumenical jury la sectiunea Forum.

luni, 17 februarie

Parental Leave

În poza de mai sus tocmai ieșisem de la Parental Leave, filmul de debut al Alissei Jung, actriță și medic pediatru german, proiectat în cadrul secțiunii Generation Plus. Pelicula explorează relația dintre Leo, o adolescentă de 16 ani, și tatăl ei, interpretat de Luca Marinelli, soțul regizoarei.

Tu cum ai reacționa, ca părinte, dacă într-o zi te-ai trezi față în față cu fiica ta, pe care nu ai întâlnit-o niciodată? Sau, dacă ai fi în locul ei și ai avea doar câteva ore la dispoziție, ce ai vrea să afli despre tatăl tău? Ce întrebări i-ai pune, știind că fiecare răspuns ar putea schimba tot ce credeai despre el sau despre tine? Sau poate e mai sigur să renunți, pentru că adevărul nu e întotdeauna confortabil. Și-atunci, de ce să nu lași întrebările deoparte și să trăiești fiecare secundă din acest timp prețios împreună?

Lângă mine cineva a început să plângă încă din primele minute. Mi-a luat un efort să păstrez rânjetul ăla pe față pentru poză.

Little Trouble Girls (Cinema Colosseum)

Debutul în lungmetraj al slovenei Urska Djukic se evidențiază prin abordarea delicată și profundă a universului adolescentin. Filmul o urmărește pe Lucia, o elevă introvertită de 16 ani, care, alăturându-se corului de fete al unei școli catolice, se confruntă cu provocări neașteptate și transformări interioare.

Djukic trateaza cu sensibilitate subiecte complexe precum identitatea, sexualitatea și tensiunile generate de convențiile rigide ale mediului religios. Întâlnirea dintre Lucia și Ana-Maria, o figură enigmatică și mai matură, adaugă filmului o dimensiune suplimentară, provocând-o pe Lucia să iasă din zona ei de confort și să exploreze noi orizonturi emoționale.

Secvențele în care Lucia dezvoltă o pasiune discretă pentru unul dintre constructorii implicați în restaurarea mănăstirii – locul ales pentru repetiții intense ale corului – sunt realizate cu o delicatețe care subliniază contrastul dintre inocența ei și dorința de a descoperi lumea dincolo de limitele impuse de educația strictă.

Finalul mistic al filmului lasă spectatorul cu întrebări deschise și cu senzația unei călătorii nesfârșite spre autocunoaștere. Little Trouble Girls nu doar că explorează universul emoțional al adolescenței, dar pune și sub semnul întrebării normele sociale, invitând la reflecție asupra modului în care convențiile pot influența identitatea personală.

În cadrul secțiunii Perspective, Festivalul de la Berlin oferă o platformă pentru tinerii regizori debutanți, permițându-le să-și expună viziunea cinematografică. Înainte de acest lungmetraj, Urska Djukic a regizat trei scurtmetraje, cel mai recent fiind Granny's Sexual Life, care a adunat numeroase premii internaționale, inclusiv Premiul Cesar pentru cel mai bun scurtmetraj de animație în 2023.

Little Trouble Girls a câștigat Premiul Juriului Fipresci la sectiunea Perspective.

*o corespondență de Cosmin Mihai de la ediția cu numărul 75 a Berlinalei

"Nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva"

EUGENE BUICĂ, DESPRE "MRS. BUICĂ"

Unul din motivele pentru care am decis să pornim programul Doc-minică a fost tocmai pentru a putea vedea la Timișoara filme precum "Mrs. Buică" (2023). "Impertinent", "emoționant", "tulburător", "inconfortabil", a fost numit în multe feluri, cu siguranță nu te lasă rece. După 24 de ani de la prima filmare, Eugene Buică a finalizat documentarul foarte personal "Mrs. Buică", ce are ca punct central conflictele din interiorul familiei sale. În căutarea unei invitații mai personale publicului timișorean, am vorbit cu regizorul care va fi prezent la Timișoara duminica aceasta. Interviu consemnat de Lucian Mircu. 

Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că ai un film? Care a fost declicul?

Eugene Buică: În ‘98 am filmat nunta fratelui meu și acesta era motivul venirii în România, împreună cu părinții. I-am filmat și pentru a avea niște probe, un document privind dinamica din familia mea. Nu știam că o să am un film, dar intenția era acolo. Nu neapărat sa fac un film “din ei”, dar să fiu sincer. Adică sa aflu mai în adâncime cine sunt oamenii ăștia și, dacă iese un film, ok. În 2000 am avut o abordare mult mai profesionistă, când m-am dus la New York de Crăciun. A început mai concret lucrul la film, cu camere profesioniste și DP (director de imagine, n.n).   

Marele Ecran: A fost un mod de a-i descoperi pe părinții tăi.

Eugene Buică: Da, exact. Dincolo de asta am putut să spun cu obiectivitate: "chiar dacă sunt părinții mei, ăsta e un material foarte bun. Ar vorbi și altora. Sunt niște arhetipuri."

                              

Marele Ecran: Spuneai undeva că suntem de peste 70 de ani în trauma asta moștenită. De ce?

Eugene Buică: E cam intrată în ADN, nu-i o chestie de care scapi. Nu știu cum a intrat în oasele oamenilor, și ale mele, dar o văd în jur. Se dă mai departe la copii. Este un mister pentru mine de ce are atâta forță trauma asta.

Marele Ecran: De ce crezi că e important ca filme cum e al tău, și alte documentare independente, să ajungă la cinema?

Eugene Buică: Lucrurile care sunt mai greu de digerat, ca o pilulă sau vitamină, poate nu ne place gustul lor, dar ne fac bine. Ne simțim bine într-un mod mai adânc. Trăim într-o cultură care ne încurajează să căutăm și să primim sentimentele bune în moduri foarte facile. “De ce să-mi bat capul, că am muncit azi. Hai să merg la un film mult mai comercial. Știu ce se va întâmpla acolo”. E ca un fast food, nu te gândești la nimic și, gata, ai plecat. 

E greu ca oamenii să-și dea seama că le e sete, dar beau tot apă sărată. "Poate trebuie să beau o apă pură. Nu asta sărată care mă face să mă tot întorc, dar nu-mi satisface setea." 

E și frica de necunoscut. "Cum poate să-mi placă ceva necunoscut despre oameni necunoscuți? Sau să-mi facă bine, să mă scoată din ale mele? Cum poate să facă asta un film documentar și nu o face un film de Hollywood, de 200 de milioane de dolari?" 

Marele Ecran: E și un fel de amorțire a noastră? O fugă poate de a simți lucrurile astea? Știm că o să ne doară și preferăm să nu...

Eugene Buică: Cu siguranță. Ce face consumerismul? Ne amorțește. Ne promite fericire, dar ne oferă amorțire. Scopul e să rămânem amorțiți și să consumăm mai mult. Revenind în România, mă deranjează că America a avut așa o influență și că amorțirea asta este “singura cale spre fericire”. Mulți tineri nu mai au o viață spirituală, fiindcă odată cu negarea Bisericii l-au negat și pe Dumnezeu. Nu am soluții din păcate.

Marele Ecran: Pare că înlocuim nevoia de spiritualitate cu teorii ale conspirației...

Eugene Buică: Teorii ale conspirației. Consum de Tik Tok, știri, McDonalds. Haine. Mașini. Cu asta a fost înlocuită setea aia. Poate există și alte căi. Cine a venit la "Mrs Buică" foarte greu să nu aibă o experiență mai adâncă. Poate unii s-au simțit insultați de limbaj: cum să se vorbească așa la cinema? Dar nimeni nu a rămas neutru. Asta le putem garanta spectatorilor: nu veți pleca de aici fără să simțiți ceva.

Documentarul independent "Mrs. Buică" va fi văzut în premieră la Timișoara la Cinema Studio, în prezența regizorului, duminică, 9 februarie, de la 19.30. 

Eugene Buică, regizorul şi unul dintre protagoniştii filmului, s-a născut în București, iar la vârsta de zece ani s-a mutat împreună cu familia la New York. După ce a finalizat cursurile Universității din Pennsylvania, a absolvit The Neighborhood Playhouse în New York, unde l-a avut ca profesor de actorie pe legendarul Sanford Meisner. 

Ca actor, a avut roluri în peste 50 de spectacole de teatru, filme, seriale de televiziune și reclame. Apariții notabile pe scena teatrelor includ "The Sound of Music" pe Broadway, "Coriolanus" la McCarter Theater din Princeton sau "The Swan" la Lincoln Center, în Manhattan. În ceea ce privește apariţiile în filme, merită menționate "Glass Necktie", "The Group", "Merchants of Venus", "Float", și, cel mai recent, "Jolt" cu Kate Beckingsale. Iar ca seriale: "ER", "Goode Behavior", "Days of Our Lives" sau "Becker".

Între anii 2000 și 2019, Eugene Buică a fost fondator şi director artistic al Academiei de Actorie The Acting Corps, de care au beneficiat atât comunitatea americană, cât și cea internațională, pregătind un număr de peste 4.700 de actori. 

Marele Ecran prezintă Doc-minică

MRS. BUICĂ DESCHIDE SERIA

Dacă la 17 ani nu te simți aventuros, atunci când? Atâția ani împlinim cu Marele Ecran în 2025. Ne-am transformat în tot acest timp, la fel ca lumea din jurul nostru. De la un blog colectiv de cinema, la producție de film, purtați de energia unui festival și a unei comunități. După ce obiectivul de a avea un cinematograf de artă la Timișoara a fost îndeplinit, ne-am pus din nou întrebări existențiale. Care mai e rolul asociației Marele Ecran în peisajul cultural local? Răspunsul a venit treptat și natural, pe măsură ce membrii asociației s-au apropiat de filmul documentar, în ultimii 5 ani. În zona aceasta simțim că putem contribui și explora, ca de obicei, împreună cu publicul timișorean. De-a lungul timpului ați fost alături de noi, ca spectatori sau ca susținători activi ai asociației (voluntari, parteneri, contributori etc.). Vă invităm de acum într-o nouă aventură. Împreună cu prietenii vechi de la Ceau, Cinema! ne-am gândit să extindem pe tot parcursul anului secțiunea Doc-minică (ziua de duminică din festival este dedicată de 8 ani documentarelor). La fel de natural este ca proiecțiile lunare să se desfășoare la Cinema Studio, de care ne simțim legați. În plus, ni se alătură Groupama Asigurari, alt partener implicat în proiectul de reabilitare a cinematografului. Ne unește dorința de a cultiva gustul publicului pentru documentare. Știm că acest public există la Timișoara. Sperăm să-l vedem încă din 9 februarie, la filmul cu care deschidem seria - Mrs. Buică, unul din cele mai tulburătoare documentare ai ultimilor ani. Pe larg, în comunicatul de presă de mai jos.

Tradiţionala secţiune Doc-minică de la Ceau, Cinema!, dedicată documentarelor, se extinde şi în afara festivalului, pe tot parcursul anului, printr-o serie de proiecţii lunare cu filme, în principal româneşti, care se vor vedea în premieră la Timişoara şi, uneori, vor fi urmate de discuţii cu invitaţi.

Programul este curatoriat şi organizat de Asociaţia Marele Ecran, în parteneriat cu Ceau, Cinema! şi Cinema Studio şi cu sprijinul Groupama Asigurări.

Seria de filme va începe duminică, 9 februarie, cu proiecţia documentarului “Mrs. Buică” (2023), în prezenţa regizorului Eugene Buică. Co-producţie România-SUA, documentarul spune povestea unei familii obișnuite care, în perioada comunismului, reușește să emigreze în SUA, în căutarea Visului American. Cu doi copii după ei, domnul și doamna Buică sunt doi români ajunși într-o țară nouă fără să reușească să scape de instinctele spiritului lor balcanic. Iubirea lor, scandalul, tragediile și chiar destrămarea familiei în sine sunt surprinse fără filtru de ochii și obiectivul fiului lor cel mic, care documentează totul.

“Mrs. Buică” a avut premiera la Festivalul Astra de la Sibiu, iar anul trecut a primit două nominalizări la Premiile Gopo, pentru cel mai bun documentar şi cel mai bun debut.

Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul cinemastudio-tm.ro.

“Filmele documentare ne ajută să înțelegem mai multe despre lumea în care trăim. Curajoase și revelatorii, ele sunt astăzi mai necesare ca oricând. Inițiem acest program pentru că documentarele independente, de autor, intră rareori în distribuție la Timișoara, deși merită descoperite de publicul larg. Iar Cinema Studio e cea mai potrivită casă pentru Doc-minică”, spun reprezentanții asociației Marele Ecran.

Secţiunea Doc-minică, sau ideea de a dedica filmului documentar o zi din festival, are o tradiţie de opt ani la Ceau, Cinema!Marele Ecran a co-iniţiat şi, timp de nouă ediţii, a co-organizat festivalul, alături de Pelicula Culturală. Cele două asociaţii se numără printre partenerii implicaţi în conceperea proiectului de reabilitare și refuncționalizare a Cinema Studio, care s-a redeschis pentru public la sfârşitul lui 2024. A 12-a ediţie a Festivalului Ceau, Cinema! va avea loc între 16 şi 20 iulie.