De imprumut

In cinematograful actual se practica intens imprumutul (dovada, in imaginea de mai jos). La o Nevasta de imprumut, merge bine un Iubit de imprumut, asa ca sa nu se supare nimeni.


PS. Daca sunteti adeptii relatiilor traditionale va recomandam Nunta de Piatra (1972), dipticul semnat de tandemul Pita & Veroiu, care incheie seria de proiectii romanesti in Aula Bibliotecii de la Vest. Astazi, de la ora 18.00.

3 zile pana la TIFF

A zecea editie a celui mai important festival de film din tara asta e gata sa-si deschida salile si sa porneasca proiectoare pentru cele peste 200 de filme lungi sau scurte introduse in program. Intre 3-12 iunie Clujul va fi un imens videodrom, cu o multime de invitati speciali si cinemaniaci alergand dintr-o sala in alta, de la o premiera la alta sau, de ce nu, de la o petrecere la alta, in stilul obisnuit la astfel de evenimente. Daca stelele se aliniaza asa cum trebuie, Marele Ecran va fi si el pe-acolo, in vizita de lucru si in efectiv complet. 

Despre filmele din competitie

"directorul artistic al Festivalului, Mihai Chirilov, promite o selecţie echilibrată, eclectică: filme de gen (o comedie: King's Road; două thriller-uri: No Return si The Silence), dar şi filme care sfidează orice clasificare, veritabile OZN-uri cinematografice (A Useful Life şi The Untitled Kartik Krishnan Project); filme realizate cu buget confortabil, dar şi filme regizate în regim de gherilă, cu microbugete (The Imperialists are Still Alive!); filme inovatoare, temerare, atât prin conţinut, cât şi prin formă (She-Monkeys, respectiv Innocent Saturday). Nu în ultimul rând, filme intimiste care microscopează destine individuale aflate în situaţii limită (The Flood, Oxygen, Volcano, Principii de viaţă) - această descriere aplicîndu-se, mai mult sau mai puţin frontal, tuturor celor 12 aflate în acest an în competiţia TIFF-ului."

 Alte filme de senzatie se recomanda a fi: In a Better World, Beyond, Rabbit Hole, La Vida de los Peces, Poetry, Balada Triste de Trompeta, Another Year, Somewhere, Incendies etc.

O curiozitate personala deosebita am pentru cele doua documentare-eveniment: Pina lui Wim Wenders si Cave of Forgotten Dreams al lui Werner Herzog. Ambele 3D. Tot Herzog e inclus si in sectiunea 3x3 alaturi de Jaco van Dormael si Fernando Leon de Aranoa, fiecare cu cate 3 filme. Se face Focus pe filme din Belgia, Norvegia si Portugalia, s-au conturat sectiuni EducaTIFF si Tinerete Irosita bogate in filme "educative", exista si sectiuni pentru oameni 'deosebiti' (Umbre si Fara Limita), integrale Pierre Etaix si Lucian Pintilie si multe proiectii speciale in locuri inedite: P-ta Unirii, Marty Cafe, Manastur, Centrul Cultural Francez sau Casa Studetilor. Programul complet se gaseste pe site.

Impresia mea e ca TIFF-ul se vrea o experienta complexa care sa uneasca spectatorul nu doar cu filmul ci si cu muzica (AlternaTIFF) sau teatrul (vezi Autobahn) mascand in realitate un circuit turistic-cultural al Clujului. Ne declaram sedusi de oferta.

Videocracy (2009)

NU EXISTI IN AFARA TELEVIZORULUI
rating: Colectabil

"80% din cetatenii tarii afirma ca isi iau informatiile de la televizor".

Televizorul e mai mult decat informatie. Televizorul ordoneaza tot. Desparte lumea, ca Moise apele, intre oamenii care exista pe ecran si restul, pleava, cetatenii de rangul doi. Privilegiatii/televizatii au acces la viata perfecta asa cum este ea predicata din cutiuta magica. "Spectatorii" traiesc in purgatoriu si aspira la cele 30 de secunde de glorie, care le-ar deschide si lor accesul la "banchetul bogatilor". Bani, putere, sex. E de ajuns sa ajungi pe ecran (basta aparire) ca sa te ajungi.

De la scaunul de figurant in public la un concurent in casa Big Brother este un singur pas. Dar ce urias e acest pas. La el aspira si un tanar banal, Riccardo, un muncitor fara calitati evidente, care locuieste cu maica-sa (ceea ce aminteste de Robert De Niro in The King of Comedy), dar care a observat rolul fundamental al televizorului in societate si si-a dezvoltat un numar original (hibrid intre Ricky Martin si Bruce Lee) in speranta ca va fi remarcat de cineva, candva.

Tara in chestiune e Italia, desi ar fi putut fi foarte bine fi Romania. Vedetele sunt create de televizor asa cum au fost creati Becali, Fernando de la Caransebes, Sorin Tiganu si alti freaksi, generatori de audienta. "Vedetele" exista numai in televizor, dar - culmea- televizorul a devenit "realitatea". Cel putin, realitatea care conteaza.


"Fara televiziune nu poti sa faci nimic" zice producatorul Lele Mora (un mic fascist "simpatic"). Dar daca stii sa manevrezi acest mediu in favoarea ta poti sa faci TOTUL. Faima televiziva se monetizeaza. E ca si cum ai juca Conquiztador pe bani si influenta reala. Si toti vor sa joace jocul. De la faimosul paparazzo Fabrizio Corona (care si-a planificat ascensiunea pana la statutul de icon si creator de linie de haine si parfumuri) pana la insusi Presedintele tarii si, deloc intamplator, patronul celui mai mare trust media din Italia.

Impactul covarsitor al lui Berlusconi (si prin extensie a celor care controleaza presa de oriunde) se intinde nu doar asupra politicii si economiei, ci si asupra fantasmelor si dorintelor cele mai intime ale natiunii. Un regizor de emisie povesteste cum pana si velinele ( "bebelusele" care anima audienta prin dansuri de 30 de secunde) sunt alese in functie de idealul feminin al lui "il presidente". Practic el a modelat noua Italie dupa chipul si fanteziile sale. Meritul sau: a intuit ca lumea actuala e guvernata de imagine si prin imagine. Puterea, sexul si televiziunea sunt totuna.


Daca as spune ca Videocracy ne arata cum se conduce poporul cu televizorul, ar fi prea putin. Erik Gandini (regizor suedez de origine italiana) prezinta istoria "revolutiei culturale a sanilor". Procesul de reeducare si imbecilizare a Omului Nou. Iata-l in toata splendoarea pe homo televisiensis, bine spalat pe creier cu detergentii din reclame. Erik Gandini are ochiul obiectiv al "strainului" si curajul unei investigatii de o luciditate dureroasa care uneori atinge suprarealismul, asa cum se intampla cu ocazia preselectiei "velinelor" la mall. Si peste tot si toate pluteste zambetul artificial de pisica de Cheshire al presedintelui (care azi ne-a vizitat tara).


Daca esti telegenic vei ajunge departe. Daca rostesti cuvintele potrivite in fata camerei vei ajunge departe, chiar daca le rostesti din poarta inchisorii asa cum a facut Corona. Cum au facut Becali sau Dan-nu-stiti-ce-pierdeti-Diaconescu. Recent, patronul Stelei a declarat ca "face cancer la limba" daca nu vorbeste de doua ori pe zi la televizor si si-a facut un obicei din a merge neinvitat la emisiuni. In pofida gandirii sale simple (ca sa nu zic primitive) a realizat forta uriasa a "tembelizorului".

Urmarind Videocracy (si pentru sanatatea voastra chiar va rog sa-l urmariti) nu ai cum sa nu tragi paralele cu dezmatul tv de la noi (televiziuni care fac si desfac guverne pe un ton din ce in ce mai isteric, care au devenit instante supreme si care pastoresc somnul natiunii degraba nascator de monstri). Dar puterea de transfigurare, de "sanctificare" pe care o detine televizorul e aceeasi peste tot. Tot ce ajunge pe sticla se transforma in icon, in "marfa". In acelasi timp, televiziunea a infestat ca o plaga toate aspectele vietii individului. Ce nu veti auzi niciodata de la Mircea Badea este faptul ca televizorul inghite totul (constinte, suflete) ca o gaura neagra. Televizorul iti spune ce sa gandesti, ce sa-ti doresti. Iti spune cine esti sau cine ar trebui sa fii. Din pacate televiziunea nu formeaza, ci deformeaza. Opinii si vieti. Televiziunea glorifica si zombifica simultan.

Singura scapare de videocratie ar fi, din punctul meu de vedere, butonul off al telecomenzii.
Dar de aceste adevaruri e mai bine sa va convingeti singuri.

Teoria Conspiratiei

1. Inca se mai face publicitate subliminala in filme. Sigur cunoasteti inelul asta si numele de brand inscriptionat in interior.


2. Sambata, am ajuns intamplator pe Discovery Channel. Nu imi venea a crede ochilor. Nu au trecut nici patru saptamani de la lichidarea lui Osama Bin Laden si deja s-a facut un documentar tv (din acela de 60 de minute) despre operatiunea "Geronimo". La o cautare ulterioara, am gasit ca Killing Bin Laden a fost transmis pentru prima oara in eter in 15 mai (!!!). Incepi sa te gandesti ca unele lucruri sunt prea bine regizate.

Filme la vrac (2)

Ziua buna dragi cititori. Daca-i duminica zic sa facem un mix bun de filme mediocre si nu numai, dar perfecte pentru petrecut o zi chefless in pat si poate tras un somn bun in timpul vizionarii. 

Water for Elephants (2011). Aceasta pelicula de Francis Lawrence (Constantine, I Am Legend) nu e un film indicat a-l viziona impreuna cu un tovaras, asa cum am descoperit recent noi, co-autorii Marelui Ecran, intrucat gestul starneste chicoteli si ridicari din sprancene in randul cunoscutilor. Scuza noastra insa era imbatabila: restul le vazuseram. In plus, motivatia noastra se chema Christoph Waltz, cel care dezbracat de uniforma colonelului Landa se infatisa in haine fistichii ca August Rosenbluth, directorul circului Benzini, "the most spectacular show on earth" in anii crizei financiare din America interbelica. Data fiind predispozitia lui Waltz pentru amestecat siretenie si rautate cu politete simulata, era nedrept sa nu i se dea o contra la fel de 'fizica' in persoana chipesului Robert Pattinson, pe care soarta vitrega l-a vaduvit de parinti si l-a urcat in aventura vietii: trenul circului. Expresivitatea lui suplineste destul de bine lipsa unui dialog cursiv. 

Posedand cunostinte convingatoare de medicina animala, caci studiase la prestigioasa scoala Cornell, Jacob devine veterinarul circului si favoritul lui August, cel putin pana seful se prinde ca nevasta (Reese Witherspoon) ii facea ochi dulci junelui. Eroina filmului insa este elefantica Rosie care in mod ciudat nu prea agreeaza apa, ci wiskey-ul (ce sa-i faci, educatie poloneza) si care manifesta o inteligenta si o tinuta deosebita ducand circul in zona succesului. Fiind insa vorba de o drama a epocii e usor de ghicit ca fericirea nu va dura mult si o nenorocire pandeste undeva, printre gratiile custilor cu animale sau din vagoanele cu personal supraexploatat si neplatit. Filmul putea fi prea bine numit The (Final) Rise and Fall of the Benzini.

Filmul e vizionabil pentru Chris Waltz, chiar daca rolul abia il mascheaza pe vechiul Landa. Cu aceeasi cruzime interioara incotosmanata bine intr-un farmec burghez, August devine acelasi sadic dresor de caractere, oferind cu o mana sampanie iar cu cealalta carligul de dresaj. Ar mai fi demne de sesizat constructia realista a cortului si trenul Benzini, amandoua purtand amprenta efortului de autenticitate. Adaugand la asta si coloratura specifica a circului - chiar daca lipsesc multe personaje simbol (femeia cu barba, omul de fier, iluzionistul etc) - avem o poveste destul de comestibila si cu un graunte de istorie in ea. Rating: Brainwash.

Red Riding Hood (2011). Scufita Rosie era ea destul de horror si fara varcolaci insa complet lipsita de sex pentru a deveni o fantezie moderna. Conversia ei pentru o audienta de puberi invatati cu povestile nemuritoare din Twilight necesita acest mic element definitoriu: sexul, de fapt spectrul sau, intrucat va ramane pe veci neconsumat. Fetitele se pastreaza pana dupa majorat. Asa ca se ia un mic sat medieval, se arunca in mijlocul unor paduri pitoresti facand ca tot locul sa para taram de basm, se insereaza mitul lupului care da tarcoale si cere tribut de sange si-avem un setting. Scufita Valerie (Amanda Seyfried) este exact amestecul potrivit de frumusete ingenua si bomba blonda cu un fitil intunecat. Si are o pelerina rosie cu gluga, dar de nunta de la bunicuta. Maica-sa e prototipul a ceea ce tinerii din ziua de azi au ajuns sa considere drept milf. Pentru romantici este loc si de una, ba nu, doua povesti de amor, de fapt un triunghi medieval de dragoste intre fierar-nobil-si fata blestemata. 

Descoperim repede ca omorurile care incep in sat o vizeaza cumva pe Valerie iar in clipa in care lupu’ (varcolacul) incepe sa-i vorbeasca cumetria e evidenta. Noroc ca soseste Parintele Solomon (Gary Oldman) in chip de vanator-cruciat, cu mercenarii lui cu tot si dotati chiar cu un instrument de tortura antic: un elefant de fier. Cum au carat elefantul ala prin munti pana in mijlocul satului - si de ce? - depaseste scopul acestui articol. Din acest moment plotul devine ridicol si mult prea serios. Parintele e cel care arunca capra in curtea taranilor inaintand posibilitatea unui inside wolf, ascuns la vedere in randul gospodarilor pasnici. Din nou biserica iese fusarita din toata afacerea. Oamenii refuza sa creada si trag un chiolhan sanatos pana ce varcolacul apare neinvitat si aparge petrecerea. 

Fiind vorba de o poveste clasica ne-am intreaba cat s-a pastrat din ea in adaptare. Ce-i drept, Scufita o intreaba pe bunicuta de ce are ochii atat de mari, iar aceasta ii raspunde ca la carte insa scena se petrece intr-un vis si reflecta banuielile Scufitei/ Valerie privind indentitatea varcolacului. Acest artificiu cliseic mi se pare cea mai crunta pervertire a basmului fratilor Grimm intrucat rostul acelei scene era de a culmina toata povestea intr-un twist revelator. Apoi mai exista si cosul cu bunatati care insa ascunde o arma “improvizata”. Totusi un lucru e bine expus: casa bunicutei e mai mult decat stranie. Dar Vanatorul poate fi oricare din cei doi petitori ai Scufitei, fierarul Peter sau nobilul Henry. Acestia pot fi la fel de bine si varcolacul. Suspiciunea planeaza asupra tuturor protagonistilor dar, rand pe rand, ei vor fi achitati printr-o verificare sumara a ochilor: lupul are ochi caprui inchis. Din tot "basmul" Catherinei Hardwicke ramanem doar cu niste panorame seducatoare cu peisaj montan si cateva mizanscene ingenioase. Rating: Eroare.

Los Ojos de Julia (2011). Guillermo del Toro e un brand. Il putem pune pe afis si vinde filmul. Totusi in cazul Ochilor Juliei rolul sau de producator executiv cred ca se simte in imaginea clara, lipsita de asperitati vizuale deranjante, atmosfera stranie si cele cateva thrill-uri ingenios construite care tintesc visceral ochiul cinefil. Guillem Morales semneaza insa regia acestui horror spaniol de tip slasher in care o putem revedea pe Belen Rueda (El orphanato) in dublul rol, Julia/Sara, surori gemene afectate de o maladie congenitala care le produce in timp pierderea vederii. Sara moare in circumstante dubioase in debutul filmului, un fel de sinucidere asistata in timpul carei cineva ii face fotografii, iar Julia revine in casa sorei pentru a incerca sa inteleaga. 

Suferind de aceeasi degradare progresiva a vederii femeia vrea sa puna cap la cap indiciile privind viata sorei inainte de a-si pierde definitiv vederea. Cautarile ei dezvaluie existenta unui personaj bizar de care toti par sa fi uitat, un “om invizibil” care gaseste placere in pândă si anonimat. Dar tensiunea ii accentueaza starea iar sinuciderea sotului (tot prin spanzurare) o lasa pe Julia sa infrunte singura misterele intunericului care o invaluie si pe ea si pe cei din jur. In mod suspect gaseste sprijin in persoana unui infirmier care se implica un pic mai mult decat ii recomanda profesia si pe care filmul ni-l mascheaza permanent pana in clipa in care nu mai e necesar. Un thriller cu momente bune, incitante chiar, insa nu destul de memorabil ca sa-l pui la sertar. Rating: Brainwash.

Vanishing on 7th Street (2011). As dori sa-mi spuna cineva ce se petrecea in mintea lui Brad Anderson cand s-a apucat de acest film. Cum isi imagina el ca va “vinde” un film horror in care oroarea vine din partea unor umbre prelinse pe pereti si a cvasi-fobiei fata de intuneric. E frustrant la modul dureros sa-l vezi pe autorul The Machinist decazand atat de mult in plan conceptual, ratand chiar la nivel de constructie filmica. Fara dubii cred ca din nefericire Vanishing on 7th Street e cel mai prost film de anul asta, prost la modul ca-it vine sa-l ingropi in padure si sa-l uiti definitiv. Iar ideea nu era intrutotul rea, cu toate ca se sprijinea pe cliseul disparitiei tuturor oamenilor mai putin a protagonistilor. Filmul debuteaza chiar intr-un cinema-mall, unde John Leguizano opereaza rolele din cabina de proiectie pana ce intervine o pana de curent la adapostul careia lumea dispare lasand in urma doar hainele. O premisa cu potential as zice. Doar ca in minutul 5 ne-am si lamurit cine face lumea sa dispara: cateva umbre care se desprind de pereti si ataca pe cei fara surse de lumina proprii. Intunericul inghite la propriu, fara discriminare, femei, barbati, batrani, copii. Astfel in primele 10 minute am scapat de problema si de elementul incitant, cel care ar fi trebuit sa apara undeva in a doua treime a filmului ca sa permita acumularea de tensiune. 

De-aici incolo avem doar mai mult de o ora de “supravieturile” in care 4 personaje (Leguizano, Hayden Christensen, Thandie Newton si un pusti) se adapostesc in singurul birt dotat cu generator de rezerva asteptand sa-i inghita intunericul cand se termina benzina. Pana atunci fac tot posibilul sa ne plictiseasca cu flashback-urile lor din clipa cand s-au trezit singuri si cum au fost de fapt scutiti ei de ‘aneantizare’ punctand din cand in cand crize patetice de isterie si filozofari existentiale: “n-am disparut pentru ca mi-am dorit sa exist”. E ilar cat de mult se straduiesc unii sa tampeasca protagonistii unei intamplari, facandu-i parca inapti sa priceapa evidentul doar pentru a lungi dramatic toata povestea. Ei bine, exista si o explicatie, ca intotdeauna, o legatura intamplatoare cu dispariatia misterioasa a coloniei Roanoke. Inutil.. totul se reduce in final la pedeapsa divina, nu altceva. Dureros de plictisitor. Un scenariu varza, un montaj fara viziune clara, simt estetic mediocru si efecte reduse la umbre cu degete.. demult nu mai dorm cu lumina aprinsa. De evitat, pe cuvant. Rating: Oroare.

Dobermann (1997)

rating: Brainwash

Lungmetrajul de debut al olandezului Jan Koonen abunda in adrenalina si testosteron, violenta grafica stilizata, erotism si nihilism la un loc, asa cum ne-am astepta de la o transpunere cinematografica a unei benzi desenate pulp. Dobermann e astfel povestea unui hot carismatic, Yann (Vincent Cassel) poreclit Dobermann, si a gastii sale de spargatori care par sa-si fi petrecut intreaga viata amestecand prafuri. Nici iubita lui Dobermann nu-i mai putin ciudata, Nat (Monica Bellucci) pozand ca o Bonnie fatala si surdo-muta cu afinitati pentru arme babane si explozii asurzitoare pe care, evident, ea nu le poate auzi. Filmul abunda in simboluri falice de la un Lamborghini portocaliu la armele purtate de banditi, una mai mare ca cealalta si terminand cu pistolul facut la comanda pentru Dobermann si care trage cu mici rachetele capabil sa opreasca un camion blindat. Avem astfel o piesa din seria 'hotii si vardistii' in care hotii sunt al naibii de duri iar politistii ori sunt prosti gramada ori sunt sadici scapati in libertate.

Daca firul narativ nu e cel mai complex pentru un film de gen, avand parte de nelipsita spargere de banci - destul de elaborat construita si care pune pe urmele gastii intreaga politie a Parisului - efortul regizoral s-a indreptat insa cu precadere in latura stilistica a filmului, incercand sa ni se fure ochii cu unghiuri ingenioase, miscari agresive de camera, recuzita si efect pirotehnic mai mult decat decente. Un film de actiune in stilul de inceput al lui Luc Besson si Jon Woo, dar cu personaje care nu se aventureaza dincolo de conturul casetei de comicbook. Nu exista eroi sau figuri pozitive in film, toti sunt fie rai fie diabolic de rai si isi afiseaza acea rautate fara retinere. Cel mai al naibii dintre toti e inspectorul Cristini (Tcheky Karyo, alegerea obisnuita pentru asemenea roluri) care nu se da in laturi de la a tortura pana si bebelusi in misiunea sa de prindere a Dobermann-ului.

Jan Koonen s-a straduit cam prea tare sa-si lase amprenta pe filmul asta, lucru sesizabil si care nu-l scapa de of-uri negative. Parca a tras un cartus gol ce detoneaza asurzitor, arde putin pielea dar nu produce vreo rana mai serioasa in sufletul spectatorului. Ii lipseste un impact demn de toata galagia vizuala produsa pana atunci. Dar nici nu cred ca-i pasa lui Jan de critica dupa cum ne lasa sa intelegem punandu-l pe unul din personaje, Manu (Romain Duris), sa se stearga la fund cu o pagina din vestita Cahiers du Cinema. Asa ca, pentru istetimea ecranizarii unor benzi desenate, pentru montajul super alert si macelul de proportii dintr-un club ticsit de travestiti in latex il recomandam fanilor Bellucci-Cassel sau ai filmelor de actiune total fanteziste. Iar ca bonus: Gaspar Noe vanzand kebab. Nepretuit.

Piratii din Caraibe 4

PE APE SI MAI, FOARTE, DUBIOS DE TULBURI
rating: Eroare


"De cate ori poti sa mergi cu ulciorul la Fantana Tineretii" l-am intrebat retoric pe cinefilul Ovi Sirb referindu-ma la al patrulea episod al francizei Piratii din Caraibe. "La infinit" mi-a raspuns.

Probabil are dreptate. Atata vreme cat oamenii nu dau semne ca s-ar fi saturat de Jack Sparrow, povestea piratilor va trai. Dar ce te faci cand insusi Jack Sparrow da semne ca e obosit/plictisit de Jack Sparrow? Pentru ca Johnny Depp asta mi-a transmis timp de 137 de minute destul de lungi.

"Cunoasteti senzatia aceea cand iubiti un actor atat de tare incat va place orice ar face pe ecran? Ei bine, eu n-o am"

Nu stiu daca a fost scenariul de vina sau cabotinariile lui si-au pierdut din prospetime, dar Jack Sparrow (stiu ca e si un "captain" pe langa nume) n-a mai avut hazul de altadata. Destul de rau, in conditiile in care 90 % din film e pe umerii sai. E atat de mult Jack in Piratii din Caraibe (nu ma refer la whiskey, piratii beau rom, se stie) incat au mai adus unul. Momentul de duel dintre adevaratul Jack/Johnny Depp si pretinsul Jack/ Penelope Cruz e simbolic pentru cat de virusata e fransiza Disney de persona lui Jack. Practic fara Jack nu ai un film. Si filmul de fata nu prea il are pe Jack. Acel Jack.

Cu genul de aventura lucrurile sunt simple. E ca atunci cand cumperi o gogoasa cu gem de afine si te astepti sa primesti doua lucruri: 1. gogoasa si 2. gemul, preferabil de afine. La Piratii din Caraibe mergi pentru patru chestii: 1.sa razi, 2. sa vezi niste incrucisari de sabii pe mare si uscat 3. sa vezi niste locuri misto, 4. sa razi, preferabil de ghidusiile lui Jack Sparrow. Filmul nu iti hraneste asteptarile. Sau, mai bine zis, o face in doze prea mici.

Sa le luam in ordine inversa.

4. Un moment Jack Sparrow autentic arata cam asa. Capitanul e prins si legat pe scaun intr-o sala mare de palat. Lasat singur in fata unei mese de bucate apetisante, Jack incearca sa puna gura pe o choux a la creme. O infige in candelabru exact in momentul cand in sala intra soldati si...regele Angliei. Monarhul vrea sa organizeze o expeditie spre legendara Fantana a Tineretii (arata ca si cum ar avea nevoie cat mai repejor de asta) si se zvoneste ca J.S. stie drumul. J.S. trage de timp pentru ca analizeaza o ruta de evadare. Cand trece la actiune, stiam ca ruta trebuia sa includa si candelabrul, respectiv prajitura de acolo. Pentru ca rareori Johnny nu obtine ce vrea. Fie ca e un choux sau iubita sa Black Pearl, capturata de legendarul Blackbeard (Ian McShane), care are si el nevoie sa guste aqua de vida din Fantana Tineretii.


Revenind la evadarile marca J.S., acestea sunt reusite atunci cand se simte in centru bucuria improvizatiei. Desi aparent gesturile sale au lentoarea unei feline imbatate cu rom, Jack e mereu alert si foloseste orice situatie in avantajul lui. Speculeaza si cele mai mici detalii: un steag, o caruta cu carbuni, butoaie cu vin, un copac cu nuci de cocos etc. Dar aici, in afara de scena de inceput, nimic nu are intensitatea si spontaneitatea de odinioara. Ar fi secventa cu sirenele, cam tot ce era de retinut in materie de atmosfera si mizanscena.

3. Locuri misto. Am mai vazut acele insule cu nisip alb inconjurate de mari de smaragd. 3D-ul ar fi trebuit sa duca totul la un alt nivel. Nu o face. Batranul 2D si-ar fi facut treaba la fel de bine.

2. Incrucisari de sabii. Putine si banal coregrafiate. Duelul cu Barbossa pe vasul dezechilibrat al lui Ponce de Leon. O urmarire de carute pe strazile Londrei. Si din nou batalia cu sirenele. Destul de putina actiune pentru peste doua ore+. Ceea ce amplifica senzatia de ciorba lungita.

1. Rasul. Una din sursele umorului ar trebui sa fie relatia de dragoste si ura intre Jack si vulcanica Angelica, fiica lui Barba Neagra. Relatia lor e atat de tulbure incat sfarseste prin a incurca, in loc sa amuze. Recunosc, nu mi-a fost dor de cuplul insipid Keira K. & Orlando Bloom, dar "inlocuitorii" lor la capitolul romance, sirena (Syrene) si misionarul, sunt prea dulcegi ca sa fie amuzanti. Mucalitul Jack primeste toate replicile amuzante. Pe care le-ai vazut deja in trailer. Singurul pirat adevarat, tata piratilor si tata lui Jack, e Keith Richards (legendarul chitarist Rolling Stones si bun prieten cu Johnny)- pirat si in viata de zi cu zi, care apare doar pentru o scurta, prea scurta secventa. Restul nu e numai apa tulbure. E apa chioara.

Dupa Piratii din Caraibe (On stranger tides), cred si eu ca se mai poate merge cu ulciorul la Fantana Tineretii. Ma intreb insa, la ce bun?

Anatomia unei capturi

O molie pica in plasa unui paianjen. Zbatandu-se sa scape molia nu face decat sa atraga atentia pradatorului asupra prazii si sa-si pecetluiasca soarta. Un scurt de 5 minute realizat intr-un an pentru a radiografia digital secunda unei ambuscade. Loom by Polynoid.

The Goonies (1985)

rating: Colectabil

Daca ati patit ca si mine la iesirea de la premiera Piratilor din Caraibe 4, neputand spune cu siguranta daca v-a placut sau nu, un leac pentru risipirea confuziei ar putea fi The Goonies, un film de aventuri cvasi-pirateresti de acum 25 de ani. In cazul meu a functionat de minune reconfirmandu-mi pentru a nustiucata oara diferenta dintre a avea o poveste care te implica si una care iti spala creirii pana la episodul urmator. Cred ca The Goonies e printre comediile la care am punctat un numar impresionant de vizionari in copilarie si adolescenta, fiind surclasat pe nedrept doar de mult mai promovatul Home Alone. Profitand acum de faptul ca anul trecut The Goonies s-a lansat aniversar pe BluRay am zis ca n-ar strica inca o vizionare nostalgica in HD a unui film de familie din trecut, motivat fiind in plan secund si de o curiozitate tehnica: mai are forta sa ma tina alert? Nu-i greu de intuit raspunsul.

Ceea ce face The Goonies sa stea in picioare e tocmai povestea, care, desi improbabila, transforma normalul intr-o aventura palpabila fara adaosul unor efecte speciale extravagante sau a unor actori cu statut cult a caror simpla prezenta sa te miste din casa spre primul cinematograf. Actorii din The Goonies erau niste cvasi-anonimi in 85 iar sa-l vezi pe imperturbabilul Josh Brolin in rol de pustan amorezat sau pe Sean Astin firav si astmatic e inviorator. Intreaga distributie de tineri a fost inspirat aleasa, dand suflet unor personaje atat de diferite si de caraghioase dar care, de-a lungul aventurii devin si pline de substanta. Spiritul de gasca pusa pe sotii, loialitatea, naivitatea si ascutimea mintii fac echipa cu un profund sentiment de responsabilitate fata de cartier si o sclipire de maturitate ca sa-i poarte pe eroi din podul casei pana pe puntea corabiei piratului One-Eyed Willy, in cautarea unei comori.

In spatele acestui film insa sta o colaborare fericita: Steven Spielberg ca producator si autor al povestii, Chris Columbus (Home Alone, Harry Potter 1) in calitate de scenarist si Richard Donner (Superman, Lethal Weapon) pe post de regizor. Cu asemenea parinti The Goonies pare o combinatie inedita de Indiana Jones cu E.T. in care gasca pestrita se avanta intr-o calatorie prin subterane intesate de capcane, scheleti, lilieci si fiind urmariti de banda criminala dar disperata a fratilor Frateli, in a caror ascunzatoare gasisera indiciul hotarator pentru intreaga aventura. 

Fiind vorba de o progenitura Spielberg-Donner filmul nu pierde vremea cu lucruri inutile si consuma firul narativ ca fitilul unei dinamite, scuipand pe alocuri scantei de umor traznit si poante haioase. Intr-o singura scena poti avea si rasete si sperieturi plus vreo doua efecte speciale (nu digitale). Absolut nimic nu-mi pare fortat sau nelalocul sau in acest film, totul se impleteste natural fie ca-i vorba de vechea poanta cu mortul in frigider sau farsa cu vaselina. Un plus de savoare aduc veteranii Robert Davi (eternul villain) si Joe Pantoliamo (tradatorul din Matrix) in rolul fratilor natangi dominati de o mama barbatoasa (Anne Ramsey) iar sectorul grotesc e lasat in seama diformului cu cap de patlagica si ochii anatomic dispusi bizar. Tragand linie Goonies e la fel de plin de adrenalina ca un action veritabil dar aduce si o doza binevenita de amuzament copilaresc ceea ce-l face un evergreen de rangul Back to the future sau Indiana Jones.

Dincolo de Marea Tacere

Actorul Boris Gaza si fotograful Andreea Chiru s-au intalnit in sala de repetitii a teatrului. O parte din rezultatul acestei intalniri si secvente de la shooting pot fi vazute in paginile Atelier 1. Galeria este un memento dedicat actorului timisorean Ioan Strugari care a trecut "dincolo de marea tacere" la numai 29 de ani.

Cannes 2011: Winners

Luati notite va rog despre ce filme sunt musai de vazut anul asta: castigatorii de pe croazeta.

Palm d'Or: The Tree of Life, Terrence Malick

Grand Prix: Once Upon a Time in Anatolia, Nuri Bilge Ceylan si The Kid With a Bike, fratii Dardenne

Best director: Nicholas Winding Refn cu Drive

Best Actress: Kirsten Dunst, Melancholia

Best Actor: Jean Dujardin, The Artist

Best Screenplay: Footnote

La sectiunea Un Certain Regard premiul s-a impartit intre: Stopped on Track, Andreas Dresen si Arirang, Kim Ki duk.

Cronica unor sfarsituri anuntate

Desi ma pot considera tanar, am trecut deja prin cateva sfarsituri de lume.

Primul l-am petrecut in 1989 (vorba lui Catalin Mitulescu), cand, daca ascultai zvonurile, Timisoara urma sa fie rasa de pe harta. Printre zecile de ziare care au aparut dupa revolutie erau si cateva foi "paranormale" care anuntau periodic minutul si ora Armaghedonului. Invazii extraterestre. Gauri negre. Epidemii teribile. Pe masura ce se apropia mileniul trei a inceput panica anului 2000. Atunci s-a vorbit pana si la stirile Radio Romania Actualitati de apocalipsa digitala (sistemul informatic mondial ar capota din cauza celor 3 de 0 din 2000, rascoala bitilor provocand anarhie). Odata trecut si acest hop incepe isteria cu 2012.

De o mica repetitie am avut parte la 21 mai 2011. Au aparut si in Timisoara panouri publicitare pentru apocalipsa profetita din Noua Zeelenda. Ce?! Reclama la sfarsitul lumii? O ironie mai mare nu cred ca exista. E adevarat ca publicitatea te cheama la o multime de evenimente inutile, dar asta le intrece pe toate. Intr-un final am realizat ca face sens. Apocalipsele astea ratate sunt rentabile economic. Cand mai ai cateva zile de trait, normal ca golesti tot cardul. Cum sa te prinda apocalipsa fara ultimul I-phone? Bancile vor scoate in curand "creditul de apocalipsa" ca sa-ti indeplinesti ultimele dorinte. Americanii vor gasi o data in calendar si pentru Ziua Apocalipsei. Inca doua evenimente din astea si poate iese si Romania din criza. Uite, idee de afacere: prietenii nostri din Little Pub au facut Apocalypse Party.

Este ceea ce probabil vor face multi pamanteni, daca ziua fatala va fi cunoscuta cert, asa cum se intampla in Last Night (Ultima noapte, 1998). Filmul canadianului Don McKellar descrie ultimele 6 ore ale umanitatii si cateva feluri de a petrece timpul (ramas) liber. Unii raman acasa in familie si isi ofera cadouri. Membrii unei secte se duc pe lacuri si canta Humbaya, tinandu-se de mana pana la miezul noptii (momentul fatidic). Membrii sectei corporatiste, ma rog angajati ai companiei de gaz, au ramas la serviciu pentru a incheia bilantul si a multumi telefonic tuturor clientilor "pentru fidelitate". Altul isi bifeaza constiincios listele cu dorinte, a se intelege fanteziile sexuale. Unii prefera un concert de pian. Unul singur, Patrick (jucat chiar de regizor) prefera sa ramana...singur.

"What I do find pathetic is people who, as soon as they hear that the world is ending, they rush out and try to hook up with someone like it was closing time at Studio 54".

Patrick e probabil ultima constinta lucida. Asta pana ce la usa ii bate o necunoscuta care are nevoie de ajutor. Last Night este filmul care a revelat-o lumii pe Sandra Oh. Si a creat, mai credibil ca orice "disaster movie" american, atmosfera dezolanta a sfarsitului de lume. Si asta cu o nimica toata de 2 milioane de dolari.

Din supermarketurile pustii poti sa te servesti cu ce doresti (ma rog, cu ce gasesti). Masinile sunt abandonate. Strazile arata ca in dimineata de Revelion. Oameni se aduna spontan si rastoarna autobuze. Televiziunile inca mai au oameni la fata locului, "acesti reporteri eroi" care vor sa relateze evenimentul "voua celor de acasa". La radio, un dj cu voce de inmormantare tine mortis sa prezinte Topul celor mai bune 500 de cantece.

"We've reached number twelve on the top 500 of all time, according to... me, alright? So don't bother calling in. This time, it's my choice".

Este coloana sonora neintrerupta a acestui peisaj trist. Pe masura ce trec si ultimele ore, "Last Night" continua sa fie zi, ceea ce da un clu despre natura dezastrului (dealtfel neclara pana la scena finala, dar nu vreau sa va stric placerea). Cu cateva replici inainte de sfarsit, McKellar explica obsesia noastra constanta pentru moartea colectiva. "Iti dai seama ce sansa avem? Noi nu am fost aici cand a inceput lumea, dar putem sa-i vedem sfarsitul". Da, te poti simti ca in loja VIP la un concert Depeche Mode pentru 50 de persoane. Esti martor la un fenomen unic. Ai prins bilete in fata la Apocalipsa.

Alta remarca plina de luciditate apare in discutia dintre doua bunicute. In timp ce una deplangea soarta copiilor, cealalta renunta la ipocrizie: "I don't give a damn. People are always saying 'The children. Pity the children'. I'm tired of the children. They haven't lived, given birth, watch their friends die. I have invested 80 years in this life. The children don't know what they're missing."

Pana la urma, in toata povestea cu sfarsitul lumii, sfarsitul individual e intotdeauna mai dureros. La fel ca personajele din Last Night, Romain (Melvil Paupoud) stie ca va muri curand. Regizorul Francois Ozon nu pierde timpul cu introducerile in Les temps qui reste (Timpul ramas, 2005). Inca din minutul 3 aflam - deodata cu tanarul fotograf - diagnosticul implacabil. Desi tanarul de 31 de ani e gay nu va asteptati la Philadelphia. Singuratic, crud cu familia si antipatic in general, Romain nu e genul pe care sa-l compatimesti. Nici nu vrea compatimirea cuiva, asa ca ascunde tuturor adevarul despre starea sa. Ne nastem singuri si (trebuie sa) murim tot singuri. Tot din discretie o rupe si cu partenerul sau. Ii spune doar bunicii (Jeanne Moreau), singura care a avut si ea curajul "sa fie altfel" si care il intelege.

Les temps qui reste nu e o poveste din aceea, care sa-ti stoarca lacrimile. Sfarsitul nu are nimic spectaculos. Intrebarea e: ce facem cu timpul ramas? In timpul ramas, Romain nu face liste cu dorinte. El face ce a facut mereu: fotografii. Si e urmarit de flash-back-uri de la varsta inocenta a copilariei. Exact cand credeam ca Ozon va ocoli pana la final capcana cliseelor, Romain intalneste intr-un bistro o chelnerita (Valeria Bruni Tedeschi) care, vazandu-l asa frumusel, vrea un copil cu el (cu sotul nu poate, dar el ar fi de acord). Deci sfarsitul lui Romain va capata in sfarsit un sens, el va trai prin copil, bla-bla stim povestea. Credeam ca o stiu - pentru ca lucrurile se intampla un pic diferit.

Plecand de la povestea batatorita a "omului in faza terminala", Ozon face o creatura originala (autorul francez e invitatul de seama al TIFF 2010). La putine morti vazute pe ecran am simtit asa intens "ca moartea face parte din viata".

Se pare ca, moartea -colectiva sau nu- ramane totusi o afacere personala.

The Tunnel (2011)

Pe un calculator din apropierea dumneavoastra

rating: Brainwash (pentrut fanii genului)

Asa cum explicam acum cateva luni in interviul dat metropotamilor revitalizarea cinemaului nu sta doar in adaugarea unei noi dimensiuni mediocritatii ci in gasirea a cat mai multor cai prin care produsul artistic sa ajunga la audienta. Dupa ce pe 11 martie, Girl Walks into a Bar a devenit primul lung metraj cu actori renumiti care sa se lanseze exclusiv pe web (youtube) miscarea cea mai "grava" in acest sens s-a facut pe 19 mai cand o mica echipa de producatori australieni independenti si-a lansat filmul atat pe DVD cat si direct pe torrenti, prin intermediul platformei BitTorrent. Filmul se numeste The Tunnel si este un horror australian de tipul first person survival, acel gen de mockumentar cu care am fost deja asaltati de la Blair Witch Project pana la seriile REC si Paranormal Activity. Asa ca cine nu agreeaza genul e binevenit sa dea pagina.

The Tunnel a avut o promovare bestiala inainte de lansare, generand un hype destul de puternic cu inovatia introdusa la capitolul "implicare si interactiune". Dupa cum e usor de banuit reducerea preturilor la echipamentele hi-fi de filmare si diversitatea platformelor de distribuire a unui film au infierbantat serios lucrurile in creuzetul micilor cineasti. Filmul in regia lui Carlo Ledesma este primul produs de o proaspata companie din Australia care si-a propus sa nu mai combata pirateria ci sa foloseasca retelele P2P in folosul filmului. Pe langa posibilitatea de a face donatii care sa sprijine proiectele The 135k Project ofera fanilor un instrument nou de afiliere, adica sansa de a "cumpara" fiecare cadru al filmului si astfel deveni "producator". The Tunnel are astfel135 000 de cadre de vanzare, putand achizitiona oricate la pretul de 1 $ iar banii astfel stransi vor fi utilizati pentru distributia internationala a filmului. Cumparatorii participa si la un fel de tombola in care un cadru va fi tras castigator iar posesorul lui devine actionar cu 1% drepturi pe veniturile ce le va aduce filmul. Va reamintesc ca Paranormal Activity, facut in 2007 cu 15 000$, a produs dupa 3 ani, lansat international, incasari de 300 de milioane $.

Revenind insa la film, pe care recunosc mandru ca l-am descarcat de pe torrenti si vizionat pe comp, verdictul e pozitiv. Plotul e teapan, e bine incadrat in genul de care vorbeam, aminteste de filmele precedente dar in acelasi timp e original si nou. Exista chiar o mai credibila latura documentara, un dramatism sensibil mai accentuat de interviurile post-eveniment cu supravietuitorii si aceeasi frenetica alergatura taras in bezna cu o camera pe infrarosu incercand sa scape de orice colcaie in subteran. Fiind plasat in Australia, The Tunnel se petrece in niste tuneluri din adancurile Sydney-ului, unde municipalitatea vroia sa demareze un proiect de amenajare a unei statii de reciclare/purificare a apei dintr-un rezervor subteran. Tunelurile, foste linii de metrou dinainte de razboi, erau populate cu boschetari iar boschetarii incepura sa dispara misterios asa ca proiectul a fost ingropat. O echipa de stiri insa vrea sa dezgroape adevarul si astfel se vor trezi intr-un mare si 'senzational' c***t (scuzati-mi franchetea).. Un horror cu valente remarcabile in construirea supansului si un joc actoricesc percutant.. Sincer, am avut sentimentul ca vad un documentar real, cu oameni reali si cu o poveste reala.

Trailer

Limitless (2011)

Pilula succesului, fara prescriptie

rating: Brainwash

Stiti cum ni se tot dau lectii despre potentialul imens al creierului nostru si despre cum nu suntem capabili sa folosim decat 10, 15, 20 % din el (procentul pare a creste de la an la an) dar cat de extraordinar ar fi sa avem butonasul magic pe care apasandu-l sa comutam in starea turbo? Trecand insa peste detaliul minor al unor motive de bun simt pentru care nu putem folosi intregul creier in mod constient (ar fi plictisitor sa ma concentrez la digestie) ideea nu-i deloc originala insa in fiecare an imbraca o forma noua. Limitless e doar cea mai recenta punere pe film a fanteziei “iluminarii” subite si, probabil, si cea mai pamanteana de pana acum. Totul incepe cu o pilula magica, un medicament experimental numit NZT, care miraculos ajunge in mana lui Eddie (Bradley Cooper) exact in clipa cand avea nevoie de ea: scriitor aspirant, Eddie suferea de blocaj inspirational, lene, procrastinare, neglijenta, aspect de vagabond si tocmai fusese parasit de iubita pentru motivele enumerate. Omul avea nevoie de un puseu in plan motivational si acesta-i vine exact de la fostul sau cumnat in forma de pastila incolora.

Dopat cu acest cocktail misterios Eddie incepe sa vada lumea cu alti ochi. Parca arhitectura sinapselor i s-a modificat fundamental, parca toate informatiile pe care, constient sau nu, le-a absorbit de-alungul vietii sunt acum frumos ordonate iar conexiunile pe care le poate face sunt suprinzatoare. Abilitatea lui de a se concentra e de invidiat si orice urme de timiditate sau pasivitate au disparut. Un om cu totul nou. In mod tragic, efectul pilulei nu dureaza decat o zi, iar asta inseamna dependenta. Dar hei, ce inseamna o mica adictie acolo daca esti in stare sa inveti o limba dupa ureche sau sa anticipezi fluctuatiile bursei de pe Wall Street.

Ce-ar face un barbat ca Eddie cu un creier upgraduit spectaculos? Ce-ar face oricare dintre noi in postura lui. L-ar pune la treaba. Dupa cateva sfortari minore ca finalizarea romanului in lucru si o tura prin cazinouri pentru bani de buzunar, minimul necesar pentru recastigarea favorurilor lui Lindy (Abbie Cornish), Eddie urca in liga superioara, pe Wall Street, acolo und brokerii invart banii cu lopata si unde inspiratia lui inumana il califica pentru titlul de profet al finantelor. Toata aceasta schimbare nu e scutita insa de riscuri iar Eddie va trebui sa clarifice curand provenienta pilulelor si efectele “timpului lipsa” pe care memoria sa pare sa-l experimenteze tot mai des.

Regia lui Neil Burger (The Illusionist) e competenta si mentine un ritm decent de suspans insa abundenta chichitelor vizuale fac filmul sa para un clip muzical. Exista si cateva plonjari aritistice cu efect de vertij, rasturnari de cadre si-alte inventii zglobii, unul sau doua subplot-uri “criminale” care insa nu salveaza povestea de la un sughit in firul logic: daca Eddie avea inclinatii artistice de ce odata cu desteptarea lui medicamentoasa si-a dorit sa devina corporatist sau politician. Care-i faza? De ce n-a scris o simfonie, ceva... In rest, filmul e distractiv dar parca ne doream mai multa substanta la personajul lui de Niro, industriasul cu vise de oligarh. Twistul final merita insa o spranceana ridicata...

Trailer

Cu 29 de ani mai tanar decat cinematograful

Fotografia este matusa dinspre mama a cinematografiei. Un motiv in plus sa va indemnam sa vedeti expozitia lui Francisc Kelen, artist distins cu cel mai inalt rang in fotografie (Excelent Artist of FIAP). Un om persecutat din motive etnice de regimul comunist si prea putin cunoscut in actualul regim. Un fotograf in varsta de 87 de ani...