"Fan made" la modul profesionist

Pe 31 octombrie, de Halloween, urmeaza sa se lanseze primul serial cu subiectul "mortii vii" - The Walking Dead. Ok, in alte imprejurari as fi ignorat chestia asta numai ca sunt niste lucruri demne de stiut: sursa lui de inspiratie va fi o nuvela grafica exceptionala creata de Robert Kirkman in 2003 iar serialul e dezvoltat de nimeni altul decat Frank Darabont (regie, scenariu si ce se mai cere) adica de cel ce detine primul loc in imdb cu Shawshank Redemption. Insa nu asta e senzational.

Senzational mi se pare nivelul de implicare al unui fan. Daniel Kanemoto a preluat artwork-ul din nuvela grafica si l-a animat foarte misto creand un "opening title" profesionist pentru serialul apocaliptic ce urmeaza sa ne invadeze torrentii.. Verificati-l mai jos.

THE WALKING DEAD "Opening Titles" from Daniel Kanemoto on Vimeo.


Ps: trailer pentru serial gasiti aici.

Am minute

"Hai, te sun eu, ca am minute".

Pe cat de des aud expresia asta, pe atat e de falsa. Pentru ca am minute de vorbit cu prietenii la telefon, dar nu am minutele sa-i si intalnesc in persoana. Am zeci de minute de chat-uit pe mess sau de citit bancuri online, dar nu am minute sa citesc o carte. Am multe minute de stat la volan, dar nu am cateva secunde pentru a incetini inainte de trecerea de pietoni pe unde parinti cu carucioare incearca sa ajunga (intregi) in parc. Am zeci de minute pentru impins carucioare in viteza prin supermarketuri, dar nu am minute sa privesc cerul. Am sute de minute de lancezit pe canapea in fata tembelizorului, dar nu am macar un minut sa ma privesc pe mine in fata. Am mii de minute de vizionat pe repeat sezoane din Seinfeld sau Dexter, dar nu am 90 de minute pentru un film european sau romanesc (Politist, Adjectiv, Marti, dupa Craciun, ca sa nu zic Aurora).

Pentru ca nu-mi permit sa ma plictisesc.

Am minute in care ma gandesc sa schimb tara de resedinta, dar nu am minute sa schimb ceva in jurul meu. Am minute sa joc poker online, dar nu am cateva minute sa ma joc cu copilul meu. In ciuda reclamelor, incep sa cred ca “mai multe minute” inseamna mai putin timp. De fapt, tu nu mai ai minute - sa spui o vorba buna, sa vezi un film bun, sa visezi cu ochii deschisi. Nici ca se putea un moment mai potrivit pentru tema Simultan-ului din acest an: Past Continuous. Future Perfect. Editia a sasea a festivalului timisorean incepe de azi si tine pana poimaine. Peste 100 de lucrari video vor fi proiectate la Teatrul Maghiar. Performance-urile audiovizuale se aud dumnezeieste la Sinagoga din Cetate (1 si 2 octombrie). Desigur, daca ai minute...

Waisted Time

TIME (2006)
rating: Eroare

Coincidenta sau nu, am vazut si eu aseara un film asiatic. E vorba tot de o iubire "anormala", de data asta intre persoane de sex opus. Ea (Ji-Yeon Park) e atat de geloasa pe El (Jung-Woo Ha) incat vrea sa faca o operatie estetica radicala (isi schimba fata), numai ca sa-i astampere lui pofta de variatie (barbatii astia!). Pana aici nimic senzational (ProTv-ul are o emisiune saptamanala de creat femei artificiale), doar ca Ea nu-i spune si lui planul. Dupa ce il face sa se reindragosteasca de noua Ea, are alte crize de gelozie din cauza primei lui prietene (adica tot Ea). Daca n-ati inteles nimic pana aici, va dati seama prin ce trece sarmanul barbat. Situatiile sunt idioate, personajele si mai idioate (sau poate m-am dezobisnuit cu reactiile exagerate din filmele asiatice). Totul pare confectionat, taiat, decupat si umplut cu acid hialuronic ca sa iasa parabola, fabula, sau ce-a avut regizorul (Kim Ki-Duk) in cap. Tot filmul am crezut ca e o reclama la metodele de infrumusetare prin bisturiu. In final, mi-am dat seama ca de fapt era invers (ceva de genu: "Iti schimbi fata, iti pierzi viata"). Mai bine facea un clip de 30 de secunde pe tema asta si nu pierdeam aiurea 90 de minute din viata (timp in care puteam sa vad 4 (patru!!!) episoade din The Big Bang Theory).

Sincer, nu mi-a venit sa cred ca e mana omului care a facut bijuteria Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (adica Primavara Vara Toamna Iarna si...Primavara). Dar am verificat de mai multe ori: e acelasi Kim Ki-Duk. Time e la distanta astronomica de filmul cu titlu-fluviu din 2003. Luati aminte: laudele cu care incepe trailerul de mai jos sunt adevarate.

Happy Together (1997)

Noi doi împreună, separat

rating: Colectabil

Cu titlul piesei celor de la E.M.I.L s-ar putea descrie cel mai bine filmul Happy Together, in regia aceluiasi Wong Kar Wai pe care-l iubim toti cinefilii amatori de film asiatic. Am mai scris de filme de-ale lui (aici) si o s-o mai fac ori de cate ori imi amintesc, in ideea ca randurile mele vor determina oricat de putine persoane sa-l descopere. Titlul postului mi-a venit intr-un mod hilar: citeam o descriere a filmului de catre regizor, care spunea "the title seems to be very cynical, because it is about two persons living together, and at the end, they are just separate" iar lucrurile s-au legat imediat! 

Revenind la film, inutil sa mai precizez ca e vorba despre o relatie de dragoste. Un cuplu cu probleme, paraseste HK pentru o calatorie in Argentina, gandind ca o schimbare de decor le-ar putea improspata relatia. In raport cu HK, Argentina e capatul lumii, deci locul perfect pentru Lai si Ho sa inceapa de la zero. In fapt insa, pe drumul catre cascada Iguazu acestia se cearta si se despart. Doar ca in loc sa se intoarca acasa, amandoi raman in Buenos Aires si incearca sa se descurce. Lai, fire stabila si pragmatica, nu vrea decat sa aiba o viata normala. Ho insa are o natura mai distructiv-libertina si nu se poate dedica unei relatii monogame, avand tot felul de aventuri, periplul sau culminand cu o noapte in care, batut si desfigurat, ajunge la usa lui Lai. Bunul samaritean il ia si-l ingrijeste o perioada de timp insa sangele apa nu se face. Relatia lor e in continuare presarata de momente violente, certuri, despartiri si impacari. Iubire moderna cu nabadai. Desi fizic stau impreuna, fiecare in mintea lui e singur, facand din Happy Together mai degraba un film despre alienare decat despre dragoste. Ciclul distructiv i-a sfarsit in momentul in care Ho isi reia obiceiurile de playboy iar Lai incepe de capul lui o relatie, platonica ce-i drept, cu Chang, un coleg de munca.

 

Filmul asta are de la inceput pana la sfarsit marca WKW stantata pe fiecare cadru al sau. De la story-ul neliniar pana la coregrafia scenelor de tandrete si imaginile cand alb-negru cand suprasaturat filmate de eternul companion Christopher Doyle, trecand apoi prin muzica excelent selectata si zabovind in episoadele de reflectii narativ-poetice simbolice care l-au consacrat drept un maestru al metaforei cinematice. In ciuda tuturor acestor artificii stilistice, tot personajele sunt cele care castiga atentia privitorului. Ele umplu atmosfera filmului si fascineaza dincolo de "anormalitatatea" relatiei lor, caci cuplul de care am vorbit este unul de gay(!) jucat de Tony Leung (actorul fetish al lui WKW) si Leslie Cheung. Sper sa nu strambati prea tare din nas acum. Doar am vazut cu totii Brokeback Mountain cum era sa ia Oscarul (l-a si luat pt regie). Se pot face filme excelente si din subiecte care stanjenesc uneori privirea. Si chiar de-am fi homofobi, Happy Together n-are nici macar o scena nuda sau ofensatoare, asa ca....

Ca fapt divers, filmul a fost premiat la Cannes pentru regie in '97 si nominalizat la Palm d'Or. Eu l-am vizionat pe YouTube (daca va vine sa credeti) in vreo 10 bucati subtitrate in engleza. In ce lume traim...

Trailerul zilei: True Grit

Treaba cu unde-s doi puterea creste nu e niciunde mai evidenta decat la fratii Joel si Ethan Coen. Baietii sunt in ultima vreme cu anu si filmu'. Pentru decembrie 2010 se pregateste lansarea unui alt western, True Grit, clasic de data asta, insa tot inspirat de un roman de succes (scris de Charles Portis). Cartea a mai fost ecranizata prin 1969 de Henry Hathaway intr-un film in urma caruia John Wayne a fost recompensat cu Oscar pentru rolul serifului chior Rooster. Versiunea fratilor Coen insa promite un pic mai mult umor (negru, cum le e felul) si un final diferit decat prima ecranizare, pesemne mai aproape de firul cartii, descrisa ca amuzanta si violenta deopotriva. Asta deoarece e o poveste despre razbunare spusa prin ochii unei fetite al carei tata a fost ucis de un bandit si care in exercitiul legii talionului devine o neinfricata fata a frontierei. Distributia ii cuprinde pe Jeff Bridges (seriful Rooster), Matt Damon, Josh Brolin si Hailee Steinfeld. As plati bani sa-l vad..de 2 ori.

Trailer:

Muzica de Cinema

Muzica de film nu inseamna numai Ennio Morricone sau Hans Zimmer. Poate sa insemne si albumul Cinema al grupului Aievea (nu-jazz and electro). Cinema e un portal muzical spre o lume frumoasa, celesta, care te invaluie cu gratie. Calatoria nu costa nimic (descarcati de aici). Asta nu inseamna ca e gratis. Cinema e un "cadou pentru semenii" in gusturi muzicale. In Aievea, alaturi de Vlaicu Golcea si Electric Brother, activeaza si doi timisoreni: instrumentistii Tavi Scurtu si Utu Pascu.

Un alt duo de "electronici" timisoreni, Makunouchi Bento, are si el un cadou audio cu ecouri cinematice: Swime. "Vizionare" placuta!

p.s. simultan a scris si Marian despre muzica - act de credinta

Guest post: Mysterious Skin (2004)

*va suprindem cu un nou articol de seria de guest-post-uri "cititorii nostri recomanda" si o lasam pe Cami sa prezinte un film misto cu unul din actorii ei preferati.

rating: Colectabil

Ca toate filmele in care joaca Joseph Gordon Levitt, si acesta e unul care-ti provoaca o neliniste ciudata, o dezordine, o tensiune primara. E usor sa intuiesti ceea ce se petrece in aceasta poveste, fara macar sa-ti fie trasat de niste imagini sau cuvinte clare si acest lucru te sperie. Mysterious Skin e un film despre doi tineri, unul care-si accepta si-si asuma copilaria ca fiind cea care l-a format drept un gay convins (Neil) si unul care-si uitase momentele cele mai importante din copilarie, insa  le cauta cu infrigurare mai tarziu (Brian). Povestea merge in trecutul si in viitorul a acestor doua personaje care nu au nimic in comun.

Trecutul lui Brian, oarecum stanjenitor si deranjant, se remarca prin faptul ca a pierdut cateva ore din copilaria lui, ore pe care nu si le aminteste decat in crampeie de amintiri ce-l terorizeaza, prin cosmaruri ori printr-o hemoragie nazala ciudata urmata de lesin. Devine din ce in ce mai convins ca motivul disparitiei acelor 6 ore din viata lui este identic cu al unei fete dintr-un orasel din apropiere, fapt ce-l ajuta sa-si aminteasca ca mai era un baiat cu el in acele momente cruciale.

Alternativ, mergem in viitorul lui Neil, cel care, format abrupt ca un tanar gay, se bucura de placerile sexualitatii sale precoce, urmarind un vis din copilarie pe care nu mai reuseste sa-l implineasca. Declinul vietii sale si totodata, al fericirii, il apasa din ce in ce mai mult pana cand realizeaza ca odata, demult, in copilaria sa, trebuia sa apuce un alt drum. Sfarsitul filmului parca incearca sa aduca o consolare celor doua personaje si sa le ridice mai presus de conditia lor umana care, desi la suprafata pare satisfacatoare, totusi e precara. Astfel ramai cu un gust amar si cu impresia ca unele rani nu se vindeca niciodata.

Cum am mai spus si aici, Joseph Gordon Levitt joaca rolul la perfectie. El exprima genul androgin, iubit de ambele sexe, prin felul in care se imbraca, merge, vorbeste sau priveste. Iar Brady Corbet (Brian) este exact opusul lui: lipsit de orice instict sexual, tocilar, naiv, timpuriu.

Filmul in sine, desi presarat cu scene de violenta sexuala si nu numai, are un soi de stralucire data de regia lui Gregg Araki care alterneaza, desi nu compenseaza cu acestea, ca si cum ar vrea sa simtim paradisul pierdut. Totusi, trebuie sa recit acordul parintilor de pe imdb in privinta filmului si sa va previn:

Alcohol/Drugs/Smoking: 8/10
Sex and Nudity: 10/10
Violence and Gore: 6/10
Profanity: 9/10
Frightening/Intense Scenes: 10/10

articol scris de Camelia

Trailer

Lasati copiii sa vina la filme!

Publicam cu oarecare intarziere un anunt important pentru cinefilii (copii si parinti) din Bucuresti: pana joi, 30 septembrie, se intampla Kinodiseea la Muzeul Taranului Roman, Cinema Gloria si Cinema Elvira Popescu. Intentia declarata a organizatorilor (Daniel Mitulescu & co) este ca de la anul sa circule cu festivalul prin tara. Asadar: nu dati banii pe prostii, duceti filme la copii! Si viceversa.

In timpul asta, la Timisoara incepe Simultan, a sasea editie a festivalului de arte vizuale si media, care se anunta provocatoare:

Este anul 2010 si lumea este plina de utilizatori media. Toata lumea este preocupata de lipsa timpului, asa incat nimeni nu are cu adevarat timp sa se gandeasca la acesta, sa-l inteleaga. Cererea pentru continut media pare sa creasca pe masura ce toate lucrurile se acumuleaza si timpul desfasurarii lor devine mai scurt. Cu cat avem mai putin timp la dispozitie, cu atat mai multa media este la dispozitia noastra pentru a ne investi timpul in ea. Vizionarea unui film este ca o evadare si totul se rezuma la a compara fiecare noua secventa din acesta cu ceea ce deja stim, intrebandu-ne daca am invatat ceva nou. (...) Pana la urma, intrebarea este daca utilizatorii media din ziua de azi se alimenteaza din media sau a devenit viata noastra instrumentul care ii impulsioneaza...

Peste 1oo de lucrari video vor fi proiectate in trei zile (30 septembrie - 2 octombrie).
Daca aveti timp...

Resident Evil: Afterlife (2010)

rating: Brainwash 3D

Nu sunt un fan al jocurilor din seria Resident Evil dar apetitul meu pentru filme bazate pe jocuri e ceva mai mare decat la omul obisnuit. In cazul francizei dezvoltate de Capcom intotdeauna am simtit ca filmele rezultate au fost destul de bine facute si ca universul post-apocaliptic dominat de Umbrella Corporation era suficient de prolific pentru aducerea pe marele ecran a unui artwork chiar mai mult decat decent. Filmele astea au un target precis, impatimitii de jocuri RE (numai in 2009 s-au vandut 40 de milioane de titluri) asa ca nu au niste tinte nerealiste in domeniul originalitatii si inovatiei. Scopul e sa aduca in cinema elemente din jocurile video iar asta in cadrul unei povesti structurata cat de cat logic si presarata cu action si gore, cum ii sta bine unui thriller horror. Pentru ultima parte a seriei insa, Resident Evil Afterlife, a fost nevoie de revenirea lui Paul WS Anderson la carma ca sa duca corabia prin curentul cinematografic al anului, Real3D. Prin urmare pot spune linistit ca ceea ce a urmat a fost o calatorie dementiala.

Mr. Anderson isi stie bine treba: el face spectacol vizual. A mai dat rateuri (cu AVP si Soldier spre ex.) dar in general filmele sale sunt destul de reusite chiar daca valoarea lor post-vizionare e redusa. Vorbesc aici de Mortal Kombat, Resident Evil, Death Race etc (Event Horizon e dintr-o alta liga, fiind vorba de un horror psihologic intunecat setat in spatiu) ele insemnand filme de consum care fac industria de popcorn sa existe. Nici RE Afterlife nu face exceptie asa ca iti fura ochiul cu aspectul sau foarte cool de film ambitios pus pe intretinut atmosfera mancatorilor de crantzanele. Ceea ce-i reuseste de minune. Filmat cu jucaria lui James Cameron, in Real 3D, ultima parte (pentru moment) a francizei RE arata bestial si fura ochiul din start. Intro-ul cred ca e dintre cele mai bune introduceri de film din acest an, un slowmotion ploios pe strazile din Tokio, camera panoramand vreme de 4 minute o japoneza dezorientata, in vreme ce din boxe rupe muzica halucinanta a lui Tomandandy, scena semnificand eruperea epidemiei de virus T care a pustiit ulterior lumea.

Am scris doua paragrafe si n-am pomenit nimic de vedeta seriei. Da, Milla Jovovich e prezenta, arata bine in tridi, e la fel de bataioasa si de inarmata pana-n dinti, si, in plus, e mai multe. Intr-o scena ce poate fi considerata cel mai bun rip-off dupa Matrix de la ... Matrix incoace, mai multe Mille identice patrund intr-o cladire aparata de mascati pentru a distruge corporatia Umbrella. Asadar avem o gasca de Trinity care se misca repede, stiu kung-fu, manuiesc sabii si stelute ninja, pistoale, mitraliere si grenade, se catara pe pereti in timp ce tencuiala pocneste sub efectul gloantelor si, peste toate, au puteri telekinetice(!). In termeni computeristi: lolwtf!? Este prezent chiar si un agent Smith caci Shawn Roberts s-a straduit sa-l afiseze pe directorul Umbrellei intocmai ca o versiune upgradata de inteligenta artificala intr-un corp de otel. Laconic si impasibil, in costum inchis la culoare si cu ochelari de soare, tipul se ridica la nivelul reputatiei smithiene: he keeps coming back!! Iar asta e doar inceputul filmului, care cumva il leaga de precedentul (Extinction) terminat in coada de peste.

Partea cea mai consistenta a filmului se desfasoara in Los Angeles unde proiectul Alice (in speta Milla) ajunge dupa o cautare mistica a ultimului refugiu al umanitatii - Arcadia. Periplul ei prin Alaska mi-a amintit de Sillent Hill, alta sursa de inspiratie pentru look-ul filmului, oferind aceeasi liniste rau prevestitoare si acelasi alb al dezolarii intr-o lume foarte probabil goala de viata inteligenta. In Los Angeles insa Alice da peste un ultim grup de supravietuitori, izolati sau refugiati intr-o inchisoare ermetica si inconjurati de hoarde salbatice de morti vii flamanzi. Impreuna vor planui o evadare catre destinatia lor comuna - Arcadia - un loc care se arata a fi mai aproape decat credeau dar se va dovedi altceva decat credeau. Un mare bonus pentru prezenta scurta, din pacate, a lui Wenthworth Miller (Michael din Prison Break) care, ironic, cunoaste o cale de scapare (hehe). Alte puncte sunt acordate aducerii in film a unui personaj creepy de tipul bossilor de sfarsit de level de prin jocuri, un gigant numit The Executioner, cu sac pe cap si cuie batute-n cap, care nu vorbeste dar cara cu el o halebarda cat toate zilele. Ar fi fost misto transpunerea lui si a lui Pyramid Head din Silent Hill intr-un film de sine statator. As plati bani pentru asa ceva.

The Executioner(sus) vs Pyramid Head(jos)

Ca o concluzie, Resident Evil Afterlife mi-a parut un film axat pe fun, cu o grija deosebita pentru aspect (turnurile fumegande ale LA-ului in fundal sunt foarte sugestive) si cu uz excesiv de slow-motion pentru efect... artistic(?). Efectele speciale si 3D-ul sunt de top iar explozia (sau implozia) din Tokio arata extraordinar pe ecranul de 20 de metri. Din pacate avalanja de clisee si furaciuni il faulteaza grav in topul criticilor. Personajele secundare dispar cand te atepti s-o faca iar cele disparute apar acolo unde te astepti sa apara. Plotul devine la un moment dat atat de neverosimil incat iti starneste reactii vehemente de "bai frate!" Dar toate raman in urma la iesire cand iti dai seama ca totusi te-ai simti bine. Asadar filmul e o buna completare in seria RE si lasa usa deschisa pentru numaru 5.
Trailer

Debuturi pe spranceana

E util din cand in cand, dupa ce te-ai familiarizat cu cele mai apreciate titluri din playlistul unui regizor consacrat, sa te intorci la origini ca sa vezi de unde a inceput. Poti in felul asta sa descoperi indiciile stilistice ale muncii sale de mai tarziu si, poate, sa recunosti in alte situatii tinerii regizori promitatori.

THE KILLING (1956)

The Killing e primul lung-metraj autentic al lui Stanley Kubrick, pana la el maestrul facandu-si mana pe scurt si mediu-metraje si documentare. Datand din 1956 The Killing e un noir valoros despre o echipa de gangsteri care pun la cale si executa un jaf armat la o casa de pariuri a unui stadion unde se jucau curse cu cai. Filmul e foarte concentrat, actiunea nu stagneaza deloc si personajele sunt clar definite. Totul e narat in stil documentaristic iar momentele sunt derulate necronologic, ca si cum povestea s-ar spune din perspectiva fiecarui jucator. Stilul acesta a lui Kubrick i-a influentat ulterior pe multi alti regizori cand au tratat subiectul heist-ului (Reservoir Dogs, anyone?). Planificarea foarte atenta a jafului e pusa in primejdie de unul din participanti care se "scapa" sotiei, o demoazela sictirita, bagacioasa si infidela care isi dispretuieste sotul si planuieste impreuna cu amantul sa puna mana pe prada. Pana la final The Killing e exact asa cum sugereaza titlul: o hecatomba sangeroasa pe altarul dragostei de bani. Filmul ofere insa si cateva momente de pura reflexie cand se discuta conditia gangsterului, pericolul individualitatii si calitatea incontestabila a mediocritatii de-a oferi confort sufletesc celor din jur.

FOLLOWING (1998)

La polul opus debutului kubrickian se afla cel al fenomenului Nolan. Chrstopher Nolan si-a facut primul lung metraj in 1998 - Following - asa cum ii sta bine unui artist cu ambitii, adica in alb-negru, cheie mistic deconstructiva si buget redus. Tot un noir insa la 40 de ani mai departe de cel al lui Kubrick, Following e story-ul unui scriitor amator care si-a stabilit un obicei din a urmari persoane necunoscuta in scopul documentarii asupra obiceiurilor indivizilor. Din fericire pentru poveste da peste un hot/spargator de apartamente (interesant numit Cobb, remember Inception?) care se prinde ca e urmarit si-l confrunta pentru ca mai apoi sa-l atraga in escapadele sale prin apartamente parasite. Baiatul se indragosteste de proprietara unui apartament "vizitat" iar apoi se aventureaza in viata ei in chip de erou salvator.. Doar ca asa cum am putut vedea la tot ce a facut Nolan in continuare, exista twist dupa twist si nimic din premisele cu care am fost serviti nu a fost privita din plan departat, ca parte a intregului edificiu cinematic. Asa ca in 70 de minute avem sansa sa ne jucam cu un puzzle alcatuit din bucati necronologice pe care nu putem sa-l reconstruim decat in ritmul personajului principal si in felul in care el da sensul final al povestii.

O seara de vis

Am acuzat Inception ca ii lipseste onirismul (in conditiile in care 90% din film se intampla in vis). Pentru o experienta onirica intensa esti asteptat la Mansarda Facultatii de Arte, vineri, 24 septembrie, ora 21. ShortsUP ti-a asternut un program de scurtmetraje: Maşinăria de vise. Sedinta de visare cinematica e asistata de un psiholog (probabil ca sa nu va rataciti in limbo). In fond, ce e cinemaul? Un grup de oameni care viseaza simultan acelasi vis.


Extrase din comunicatul evenimentului:

Fantezii, SF sau comedii negre, toate filmele din programul ShortsUP vor fi o invitaţie la visare ce va deschide apetitul spectatorilor pentru scurtmetraje. Idilice sau de coşmar, ca rupte din realitate sau dintr-un film horror, visele se hrănesc cu părţi din viaţa noastră.

Prima producţie "Alice in Wonderland" făcută vreodată (1903), scurtmetrajul câştigător la Oscar în 1995, "Franz Kafka's It's a Wonderful Life", ficţiuni recente şi o serie de animaţii tulburătoare vor fi cap de afiş la ShortsUP în cadrul NexT.

Insomniacii prezenţi la eveniment vor fi vizitaţi de câteva dintre personajele din filme si vor avea parte de alte întâlniri pe care le experimentează de obicei în timpul fazei „REM” a somnului. Timp de aproximativ două ore, Rapid Eye Movement va deveni Rapid Eye Movies, căci noaptea orice e posibil: o scurta vizită pe altă planetă, o incursiune în lumea de dincolo, o discuţie cu Alice chiar în Ţara Minunilor sau... o şedinţă de visare în oraş, „at the movies”.

In deschiderea evenimentului va fi un recital de dans neconventional - improvizatie (Laura Cepeu) pe acorduri de vioara, pe acelasi concept dual de vis frumos/cosmar.

Biletele sunt disponibile direct la intrare, la Mansarda Facultății de Arte, Strada Oituz nr. 4, în seara evenimentului. Preţul biletului: 15 RON.

Trailerul zilei: 13

Uite un remake care nu ma deranjeaza ca se produce. Dupa ce regizorul georgian Gela Babluani a luat lumea filmului prin surprindere cu excelentul thriller alb-negru 13 Tzameti, un film independent cu Gela regizor/scenarist si fratele sau George in rol principal, n-a durat mult si Hollywood-ul a mirosit potentialul de lovele si l-a bugetat pentru a face versiunea americana. Acum, desi regizorul declara ca va schimba cateva lucruri pentru a nu parea ca trage acelasi film, din trailer pare-se ca scheletul filmului e tot ala. Un tip ajunge in posesia unui plic cu instructiuni care i-ar putea aduce un castig considerabil si, urmandu-le, intra intr-un joc mortal de-a ruleta ruseasca moderna in care 13 indivizi isi pun norocul (simultan) la bataie. Cercul de participanti se injumatateste la fiecare stingere de bec in pocnetul surd al revolverelor infipte de fiecare din ei in ceafa celui dinaintea lui. Asta in vreme ce interlopi cu bani pariaza sume grele pe fiecare din ei. Cu o distribuitia incitanta de actori europeni si americani (Jason Statham, Mickey Rourke, Michael Shannon, Ray Winstone, Alexander Skarsgard) plus Sam Riley (Ian Curtis din Control) in rolul titular ma astept ca noul 13 sa fie ceva deosebit. Sper sa nu fiu dezamagit cu inca un remake slab...

Trailer:

Marti, inainte de Craciun

MARTI, DUPA CRACIUN (2010)
rating: Colectabil

motto: In dragoste e ca in razboi: vai de cei invinsi! (Camil Petrescu)

La iesirea de la film, Richie m-a rugat/amenintat sa scriu macar acum cateva randuri. Am zis da. Si i-am promis ca asta nu se va intampla marti, dupa Craciun. Mi-am permis sa incep cu o gluma, pentru ca asta face si Radu Muntean (si echipa lui de scenaristi) de fiecare data cand vrea sa detensioneze momentele grave si sa faca situatiile mai suportabile.

Subiectul iese din comun prin cat de comun e. N-are nicio legatura cu politica, cu mafia sau cu Revolutia, nimeni nu moare pe holurile spitalului, nimeni nu avorteaza si nimeni nu salveaza lumea. Un barbat (Mimi Branescu) vrea sa-si paraseasca familia pentru o femeie mai tanara (Maria Popistasu) de care "e foarte indragostit".

Intr-un fel, Marti, dupa Craciun continua povestea din penultimul film al lui Muntean, Boogie (2008). Escapada extraconjugala de o noapte, devine aici o aventura de jumate de an. Ca o paranteza, avem aceeasi tripleta de scenaristi ca la Boogie (Muntean, Alexandru Baciu si Razvan Radulescu) si aceeasi tripleta de actori masculini (Branescu, Adrian Vancica si Dragos Bucur). Ca o paranteza in paranteza, nu pot sa nu observ o anumita cronologie in filmele lui Muntean de pana acum. Varstele eroilor corespund (cu un oarecare delay) varstei si, banuim, experientei de viata a autorului. Daca debutul era despre revolta adolescentina (Furia), Hartia va fi albastra despre "revolutiile" de la 20 de ani, iar Boogie amorsa bombele varstei de mijloc, atunci ele sunt detonate in Marti, dupa Craciun.

Filmul in sine e alcatuit dintr-o succesiune de "tablouri" (aproape fiecare filmat dintr-una) : el in patul amantei, el cu nevasta la cumparaturile de Craciun, el ia cina cu nevasta si fiica, el cu nevasta si fiica merg la stomatolog, care intamplator e amanta (ups, in cadrul asta cineva e in plus ). Acumularile de tensiune erup periodic prin umorul de situatie, ca atunci cand Branescu serveste cu noduri in gat o felie de tort sub privirile distrugatoare ale mamei amantei sale.

Marti, dupa Craciun e o "drama de interior" mesterita impecabil. Un film de actori care se bazeaza enorm pe nuantele interpretarilor. Bine, actorii au fost ajutati si de replicile naturale din scenariu (limbajul colorat si proaspat a devenit o marca a filmelor lui Muntean). Lui Branescu ii ies ambele roluri pe care le joaca: amorezul inflacarat si tatal de familie "vesnic obosit". Dar superlativul actoricesc ii apartine Mirelei Oprisor (nevasta). Asa cum remarca si regizorul, orice nota falsa putea distruge intreg filmul. Scena confruntarii dintre soti putea usor sa dea in telenovela, daca era jucata un ton mai ridicat.

Viata de familie e construita din mici detalii (si tot atatea product-placements) : golirea unei cutii de Almette sau "iti iau ceva de la Mega Image?". Ceea ce face ca aceasta experienta cinematografica sa fie una puternica este usurinta cu care spectatorii se pot recunoaste in situatiile de pe ecran, chiar daca nici nu le-au trait. In spiritul curentului minimal romanesc (la care Muntean a pus umarul in mod constant), avem in fata, incontestabil, o noua "felie de viata" autentica. Inca n-am reusit sa deslusesc care-i sensul suprem pentru care servim aceasta "felie" suculenta, dincolo de ilustrarea corecta a unei probleme contemporane, aceea ca, statistic, unul din doua cupluri ajung sa se desparta. Poate ma va lumina o revizionare.

Chiar daca mana regizorului e "invizibila", meritele lui Muntean sunt evidente. Dincolo de eleganta cu care evita dramoleta ieftina sau drama domestica moralizatoare, am remarcat o crestere, fata de filmele anterioare, a interesului pentru explorarea intimitatii personajelor. Scena de budoar din debut este filmata atat de "aproape" incat mi-a creat un disconfort, ca si cum trebuia sa-mi fie rusine ca sunt acolo. Apoi "tabloul" in care sotul infidel maseaza picioarele nevestei (si doar atat si vedem din ea) dezvaluie relatia celor doi si prefigureaza criza acestei relatii. Cum ziceam, nu e un film despre salvarea lumii sau despre sfarsitul ei. E despre sfarsitul lumii unui cuplu, ceea ce pentru un om poate fi "cel mai rau lucru care se poate intampla".

Pe scurt: Un film de actualitate (aproape) perfect, o fresca sociala memorabila prin limbaj si prin acuitatea cu care sunt desenate raporturilor dintre personaje, care trebuie vazut ACUM, nu dupa Craciun.

Hachi: A Dog's Tale (2009)

rating: Brainwash induiosator

Hachiko: A Dog's Tale e un adevarat "smulgator de lacrimi". Un film frumos, sensibil, simplu ca naratiune si atat de trist inca la final ramai cu ochii umezi. Asta in cazul in care esti iubitor de caini ca mine si mai suferi si de o induiosare bolnavicioasa cand ii vezi cum te privesc de parca ti-ar spune cu ochii lor cat de bun stapan esti tu. Lasse Hallstrom e un bun cunoscator al firii umane, stie cum sa suceasca resorturile intime ale individului astfel incat sa-i starneasca emotii sincere fara sa-l poti acuza de exploatare a melodramaticului. In cazul lui Hachiko treaba functioneaza mai ales prin faptul ca e o "poveste adevarata" si prin urmare inca o dovada a existentei unei legaturi 'sufletesti' remarcabile, a unui atasament bazat pe dragoste si fidelitate intre om si cainele sau. Remake al filmului japonez din 1987 - Hachiko Monogatari - filmul lui Hallstrom dezvaluie audientei din Occident (intr-o varianta cosmetizata dupa cutumele de azi) istoria catelului care nu a inteles moartea stapanului.

Versiunea hollywoodiana a intamplarii din 1925 se desfasoara in prezent si ii are in prim plan pe Richard Gere in rolul profesorului Parker si trei caini din rasa Akita care-l 'joaca' pe credinciosul Hachi. Cei doi, omul si cainele, se gasesc reciproc pe peronul unei gari cand Profesorul se intorcea de la servici iar catelul abia ce se eliberase dintr-o cusca trimisa prin posta tocmai din Japonia. Nu se poate spune ce anume i-a atras, probabil a fost dragoste la prima vedere, cert e ca profesorul l-a adoptat pe catel si l-a adus in familia sa. Hachi creste frumos si voinic si da semne de inteligenta caineasca: nimic nu-l poate opri sa-l insoteasca pe stapan la gara cand acesta pleca la servici. Iar apoi, cand ora 17 se apropia, o zbughea din nou si-l astepta la iesire. In fiecare zi. Pana cand, la un moment dat, stapanul nu mai apare. Cine sa-i explice treburi omenesti ca atac cerebral, moarte si funeralii unui caine. Hachi stia un lucru: la ora 17 trebuie sa isi astepte stapanul la gara. Asa ca, printr-un gest de fidelitate neinteleasa pentru oameni, care inspira si merg mai departe, cainele isi va petrece tot restul vietii pe trotuarul garii asteptand. In ani omenesti ar fi cam 9, in ani cainesti faceti voi calculul.

In Japonia Hachiko e un erou national, un exemplu miscator de loialitate si atasament pana dincolo de moarte. Rasa Akita e considerata una dintre cele mai vechi din lume si a fost folosita pentru vanatoare si paza, acesti caini fiind foarte inteligenti si protectivi cu membrii familiei. Cred ca o mare parte din propietarii de caini se vor gandi sa-si ia pe viitor un micut Hachi. Eu cel putin asa ma gandeam.. la fel cum ma gandeam ca nu vezi filme de genul asta despre pisici, spre exemplu, sau hamsteri. Ma intreb de ce unora le e frica de caini cand unii dintre ei sunt capabili de asemenea gesturi 'umane'.

 Trailer

In nemernicia mea

In nemernicia mea, dupa cum poate ati observat, vad tot mai putine filme. Iata ultimele doua pentru care m-am deplasat la cinema.


DESPICABLE ME (2010)
rating: Colectabil (daca sunteti parinti)

Despicable Me e singurul film de animatie (Universal, nu Pixar cum m-as fi asteptat) cu villains care nu contine picior de super-erou. Cel putin nu super-eroi cu costume, arme sau puteri speciale. Forta pozitiva aici este intrupata sub forma a trei orfeline obisnuite, bine hai sa recunoastem: super-dragalase (numa uitati-va la asta mica, Elsie Fisher alias Agnes si incercati sa-i rezistati).


Sa mai recunoastem ca surorile Margo, Edith si Agnes au o putere speciala si secreta: dragostea inocenta, "cea care misca soarele si celelalte stele". Ar fi si bine sa "miste stelele", pentru ca insensibilul Gru (Steve Carell) vrea sa fure Luna si sa castige astfel cursa pentru titlul de cel mai rau dintre raufacatorii planetei. Totul merge conform planului, mai putin interactiunea crudului Gru cu cele trei gratii dezarmante (la propriu). Ora de balet, vizita in parcul de distractii (scena din rollercoaster e absolut ametitoare - CGI la inaltime) sau ritualul povestilor dinainte de culcare zguduie pe nesimtite lumea lui Gru. Despicable Me este filmul transformarii lui Gru din superbad in superdad.

Povestea in sine nu surprinde niciun spectator care a vazut afisul filmului. Surprinzator si proaspat e felul in care se ajunge la vechea morala familista. Animatia cucereste prin dezinvoltura si naturalete, exact ca un copil. Scenele lacrimogene sunt deturnate imediat printr-un hohot mare de ras. Nici nu imi amintesc cand mi s-au mai combinat in asa hal lacrimile de plans cu cele de ras (poate sa fiu mai usor sensibilizat de subiect si gratie recent dobanditei calitati de tatic).


La aceste virtuti rare se adauga o galerie de personaje pixaresti: antagonistul Vector care inventeaza arme care trag cu pirahna, nelipsitul doctor-inventator 'vociferat' de scandalosul Russell Brand, batrana mama sadica (Julie Andrews, eroina generatiei anterioare de copii in Mary Poppins sau My Fair Lady). Cei din urma dar si cei dintai sunt "minionii", armata de robotei pe post de crash test dummies pentru doctorul Nefarius. O vreme am crezut ca limbajul lor neinteligibil e voit "cautat", sa sune in stilul creaturilor din reclamele Orange, daca le mai tineti minte. Apoi mi-am dat seama ca minionii vorbesc de fapt in limba bebelusilor. In orice caz, "pakoi, pakoi " are toate sansele sa devina o noua forma de salut.



INCEPTION (2010)
rating: Brainwash cu pretentii prea mari


Oarecum fortat (ca sa nu zic fortuit) de imprejurari, am vazut de-abia acum "senzatia verii". Pe de o parte a fost bine, ca nu m-a luat valul de entuziasm care se declanseaza in momentul unei premiere mult-asteptate. Pe de alta parte n-a fost asa bine. Oricat m-am ferit, tot mi-au ajuns la urechi diverse pareri si verdicte in stare sa-mi altereze obiectivitatea. Problema cu Inception e ca te asteptai sa-ti bulverseze mintea cum a facut-o Matrix. In realitate, lucrurile stau un pic altfel.

Nu cred ca recenzia mea tardiva aduce multe noutati. S-a spus ca Inception incepe (cel putin pentru Di Caprio) acolo unde se termina Shutter Island: un personaj chinuit in vis de amintirea nevestei (Marion Cotillard) moarte, tata a doi copii, naufragiaza pe o plaja. Di Caprio nici nu s-a straduit sa-si modifice jocul, iar ceea ce in filmul lui Scorsese era inspirat, aici este exagerat si patetic. S-a mai spus ca seamana cu un film din seria Bond (la asta te duce cu gandul tabloul de actiune pe zapada din final) combinat cu un "heist movie", un fel de Ocean's Eleven pe halucinogene (la asta te duc cu gandul ocheadele aprobatoare pe care le schimba membrii echipei in aeroport, la finalul operatiunii).

S-a spus ca Joseph Gordon-Levitt e expresia cool-ului. Nu stiu daca s-a mai spus ca Tom Hardy aka Eames fura toate scenele in care apare, oricum e destul de evident (m-am tot intrebat "de unde a aparut omul asta?"; abia acasa am gasit raspunsul: "din Bronson"). S-a mai spus si ca referintele culturale sunt prea bagate in ochi (pe arhitecta care proiecteaza labirinturi o cheama Ariadne, muzica pe care o aud in vis eroii e cantecul lui Edith Piaf, inviata recent pe ecran de aceeasi Cotillard).

Nolan a avut "o idee cu care vrea sa ne infecteze subconstientul". Ideea ca lumea noastra-i "visare". Interesant ca aduce in mainstream subiectul manipularii viselor, programarea lor constienta. Exista numeroase categorii de artisti care lucreaza in vis (arhitecti, scriitori sau regizori). David Lynch detaliaza aceasta tehnica in cartea Cum sa prinzi pestele cel mare.

Inception ofera si suficient entertainment pe langa balastul pseudo-intelectual. Scenariul fratelui Jonathan e mestesugit. Ca spectacol vizual sunt destule momente care iti raman pe retina (orasele se impaturesc, Gordon-Levitt pluteste cateva zeci de minute intr-un hotel fara gravitatie). Ideea mai profunda cu care cred ca manipulatorul Nolan a vrut sa ne infecteze mintea e ca vedem un film mare. Nu e cazul.


In ciuda itelor complicate si a subiectului aparent profund (vis in vis in vis in vis, pana la al patrulea nivel) Inception ramane la un nivel superficial. Desi are intentia de a explora camerele cele mai intime ale subconstientului uman, nu face decat sa zgaraie la usa lor. Daca ii reprosez ceva este absenta (cu cateva mici incercari) tocmai a onirismului (tineti cont ca 90 % din film se petrece in vis). Filmul e prea explicit, prea artificial, prea "real", ca o demonstratie a unei probleme de matematica. N-are (aproape) nicio taina.

Domm Cobb ( Di Caprio): Visele par reale cat timp suntem in ele, nu-i asa? Numai cand ne trezim realizam ca ceva a fost ciudat". Asa si cu Inception. Cat timp esti in film e ok. Dupa vizionare tot esafodajul se naruie, ca si cladirile 'construite' de cuplul DiCaprio &Cotillard in visul lor comun. Nu ramai cu nimic.

Pe scurt: Inception iti fura ochii (si atat). Din aceasta perspectiva, poti sa zici ca e un heist-movie reusit.

Malena (2000)

rating: Colectabil

Am avut nesansa sa iau contact cu Giuseppe Tornatore prin intermediul filmului La Sconosciuta, care, desi se bucura de o reputatie excelenta in 2007 si s-a dovedit la urma un film destul de bun, n-a reusit sa-mi acapareze in totalitate interesul si, pe cale de consecinta, mi-a faultat curiozitatea de a continua periplul cinematic in lumea italianului. Acum o saptamana am redeschis insa dosarul tornatorian luandu-mi ragazul necesar pentru descoperirea Legendei lui 1900, fantasticul film italian de proportii epice in care Tim Roth incarneaza acel faimos pianist de jazz care n-a calcat vreodata pe pamant. Am fost amutit vreme de 2 ore de talentul de povestitor al lui 'Peppuccio' si m-am bucurat ca nu trebuie sa astept numai filmele lui Jean Pierre Jeunet pentru o stilistica bogata in culori vii. Acum Malena imi induce niste simtaminte apropiate de "cel mai mare fan", doborandu-ma si pe mine, la fel ca pe toti ceilalti barbati din film, cu frumusetea Monicai Belluci, a oraselului sicilian de pe coasta Mediteranei si tineretii inflacarate de sangele latin.

Malena este exemplul viu al felului in care functioneaza comunitatile mici in care fiecare cunoaste pe fiecare iar barfa si invidia sunt la ordinea zilei. Povestea ei e spusa prin ochii tanarului Renato Amoroso (Giuseppe Sulfaro) care, in chip de narator, aminteste cu nostalgie un episod crucial din maturizarea lui. Intalnirea lui cu Malena, 'frumoasa satului' coincide cu primirea primei biciclete si intrarea lui in randul 'pandacilor' chinuiti de pubertate. In micutul oras sicilian din timpul WWII, atunci cand Malena trece strada timpul sta in loc. De la mosnegi tomnatici si pana la puberi obsedati de masuratul sculei, toti barbatii Castelcutei viseaza cum s-o tavaleasca pe Malena. Intre ei, Amoroso e singurul care-o iubeste cu patima primei iubiri adolescentine. Inflacararea lui devine in scurt timp obsesie sexuala iar fanteziile sale nocturne dau crize de nervi parintilor. Intr-o privinta, filmul e despre transformarea lui Renato intr-un barbat adevarat, dar ar putea fi si o drama despre riscul de a fi diferit sau neconform, cu toate ca pana aproape de final pastreaza un oarecare umor de conjunctura, cum e cel din scena in care tatal incearca sa-i explice mamei ca baiatul nu e posedat de diavol ci de gioco di mano.

Asa cum e si de asteptat, in centrul filmului sta imaginea de femme fatale a Monicai Belluci, care face o treaba excelenta pasind pe ulitele satului cu aceeasi dezinvoltura cu care strabatea catwalk-ul in prezentarile de moda. Malena arata si se poarta de parca si-a pus in cap sa seduca tot ce misca-n tara aia iar consecinta e ca devine rivala fiecarei sotii umbrite de stralucirea ei si, astfel, invidiata de moarte. Decesul sotului ei pe front o transforma intr-o prada ravnita de fiecare barbat, indiferent de potenta lui, si multi incearca sa-si gaseasca motiv pentru a-i intra in suflet. Intocmai ca intr-o tragedie, ea ajunge sa confirme eticheta ce i-a fost atribuita inainte fara vina, aceea de curva a satului, si astfel sa se indrepte fatidic spre culmea umilintei ei: oprobriul comunitatii si rapirea frumusetii intr-o scena marcata de cruzimea unei multimi bezmetice. Singurul dram de compasiune se va gasi atunci in ochii aceluiasi Renato, naratorul, martorul mut care-si va aminti peste ani de prima femeie pe care a iubit-o.

Mi-a placut modul in care e servita maturizarea tanarului Renato, ca o hormonala tranzitie dintr-un baietel cu pantaloni scurti intr-un adult, in care singurul reper era pasiunea lui pentru o femeie inaccesibila. Filmul are o imagine superba, e deopotriva emotional si carnal, foloseste muzica lui Ennio Morricone pentru a creea o atmosfera nostalgica si se inchide sub forma unei fabule moralizatoare: dupa atata chin Malena e in final acceptata de comunitatea care in sfarsit a redus-o la 'deloc extraordinara'. Un film musai de vazut ce mie imi promite un rasfat nemaipomenit cand m-oi apuca de Cinema Paradiso.

Trailer

L'arnacoeur (2010)

rating: Brainwash

Cu un manunchi de seriale si reclame regizate in televiziune, francezul Pascal Chaumeil isi face debutul pe marele ecran cu o delicioasa comedie romantica intitulata L'arnacoeur (sau Heartbreaker, titlul comercial) un fel de 'cine iubeste si lasa strange bani sa-si ia o casa'. Fiind un film francez e normal ca rolul principal sa fie cel de seducator asa ca L'arnacoeur devine povestea lui Alex Lippi, de profesie escroc sentimental. In pielea lui se lafaie insa astenicul Romain Duris (tanarul student Xavier din L'auberge espagnole) care schiteaza un personaj ce-ar putea fi extrem de util in realitate: un barbat capabil sa salveze femeile din relatiile in care sunt blocate fara sa-si dea seama. Politica lui e simpla: in cupluri existe trei tipuri de femei - fericitele, nefericitele care recunosc, si nefericitele care nu accepta asta. Cele din urma ii pun painea pe masa prin faptul ca apropiatii lor il platesc sa le seduca si astfel 'gascutele' sa realizeze ca inainte erau foarte nefericite si sa-si schimbe viata.

Chiar daca filmul comporta numeroase exagerari si clisee romantice el functioneaza bine la capitolul divertisment tocmai datorita personajului care mai are un pic si devine un fel de musiu James Bond cu ceva mai mult simt al umorului. Planurile lui implica o echipa de inca doi oameni care se ocupa de supraveghere, documentare si, la nevoie, chiar back-up de urgenta, in vreme ce baiatu nostru isi asuma alte si alte identitati in functie de profilul victimei. Plotul filmului se concretizeaza in clipa cand Alex Lippi primeste de la un mahar vanzator de flori/interlop o oferta pe care n-o poate refuza.. fiind deja dator o suma oarecare unui alt interlop frantuz posesor de gorila sirba. Asa intrucat, contrar bunei judecati, omul accepta misiunea de a rupe dragostea Juliettei van der Becq (Vanessa Paradis) pentru un milionar american dintr-un capriciu al tatalui fetei. Doar ca misiunea nu va fi deloc usoara intrucat tipa e foarte infipta si greu de abordat si nimic din viata ei nu sugereaza nefericire. Intensificand eforturile de seductie si bazandu-se un pic si pe improvizatie saracul ALex intra in inima fetei dar ajunge sa se indragosteasca (exact ce asteptam cu totii) iar in final mai ca-si frange singur inima. Doar ca, fiind o comedie romantica in care se reconstituie faimoasa scena din Dirty Dancing, n-avea cum sa nu se termine cu happy end si oooo-uri.

Mai cateva lucruri de mentionat: Romain Duris e un actor extraordinar (daca n-ati vazut Moliere vi-l recomand), Vanessa Paradis e tot asa de frumoasa ca atunci cand eu si Johnny Depp ne-am "indragostit" de ea (hehe) iar filmul are o muzica placuta (chiar daca-i comerciala) si niste peisaje pitoresti, caci se desfasoara prin fastuosul Monte Carlo. Per total, castig maxim la capitolul fun si un film pe care femeile macar n-ar vrea sa-l rateze.

Trailer

Trailerul zilei: I'm Still Here

Interesant conceptul pus la cale de Casey Affleck, de a documenta retragerea din lumea filmului a cumnatului sau Joaquim Phoenix si patrunderea lui in cea muzicala, o renuntare probabil fictionala dar nu de neconceput in lumea artistilor, si un test pe care Phoenix si-l impune sa-l treaca intr-o maniera care poate deveni instantaneu un cult. Actorul afiseaza o imagine atat de diferita de cea consacrata incat imi vine greu sa nu-l vad printre favoritii la Oscarul de anul viitor. N-ar fi decat a treia oara. I'm Still Here pare strigatul deznadajduit al omului trecut cu vederea de prea multe ori.

The Disappearance of Alice Creed (2009)

rating: Brainwash destept

Excelent debut in lung-metraj al britanicului J. Blakeson cu acest thriller insular inteligent avand doar 3 personaje si a carui actiune se petrece intr-un apartament. Povestea implica o rapire si o cerere de recompensa dar simplitatea acestei premise e doar aparenta intrucat pe masura ce filmul ruleaza firul narativ se suceste in cateva twisturi si contra-twisturi care te duc cu gandul la un final deschis si imprevizibil. The Disappearance of Alce Creed e orchestrata de 2 profesionisti, fosti condamnati, iar filmul porneste tocmai cu pregatirile lor in vederea executarii planului (bucata clip aici). Amenajarea locului de detentie se face intr-o deplina tacere, fiecare stiind exact ce are de facut si sugerand o profunda analiza a faptei si a consecintelor plus o planificare atenta. Gemma Arterton (Clash of the Titans si Prince of Persia I) primeste in sfarsit un rol care ii exploateaza potentialul actoricesc, jucand-o pe Alice Creed, cea care in urmatoarele zile va avea parte de cosmarul vietii. E minunata. Insa performanta ei e pusa oarecum in umbra de cei doi rapitori si relatia interesanta dintre ei, Danny (Martin Compston) si Vic (Eddie Marsan) fiind doi ex-con care au impartit mai mult decat celula de puscarie.

Filmul beneficiaza de un scenariu inteligent si de o regie solida iar plotul dezvaluie treptat motivatiile rapitorilor si mecanismele de aparare ale fetei rapite. Fapta e calculata precis si executata cu brutalitate si raceala de doi profesionisti. Victima e rapita in plina zi, legata cu calus la gura si incatusata pe intuneric intr-o fortareata claustrofobica sub paza celor doi. Planul nu comporta fisuri: fotografiile cu ea goala sunt trimise tatalui, apoi o filmare in care Alice il implora s-o salveze, iar in final recompensa e ceruta. Doar ca povestea se complica cand se dezvaluie ca Danny o cunoaste pe Alice insa i-a ascuns acest fapt lui Vic. Iar cand Alice afla si ea identitatea rapitorului ei e cert ca lucrurile se vor termina urat. Ceea ce urmeaza e un joc inspirat de tradari si suspiciuni, tensionant si cu cateva twisturi oarecum necesare si un pic previzibile, dar bine executate.

Ce mi-a placut mult la filmul asta a fost lipsa violentei fizice (cel putin pana la final), aceasta fiind substituita de scenele disconfortante de umilinta la care e supusa Alice si de conversatiile celor doi rapitori. Vic e tipul de om concentrat, calculat, care intotdeauna respecta planul si nu accepta derogari in vreme ce Danny e genul de om care se lasa dominat dar a carui slabiciune aparenta ascunde o siretenie si lacomie periculoase. Perechea pare sudata si pregatita de orice dar apoi realitatile incep sa iasa la iveala. Iar 2 milioane de lire sunt un munte de bani. In concluzie e un thriller reusit, alert si surprinzator in executie, si cu niste performante remarcabile din partea celor 3 actori.

Trailer

Apan (2009)

rating: Collectable

Daca tot s-a incheiat Festivalul de Film de la Venezia mentionam si noi un film care si-a avut premiera anul trecut acolo, pentru ca de filmele de anul asta nu prea avem ce spune, noi nefiind invitati. In Apan (The Ape) se gaseste fara doar si poate o doza puternica de realism suedez, Jesper Ganslandt intrand cu precizie chirurgicala in tema preferata a lui Haneke, brutalitatea inexplicabila a omului obisnuit. The Ape are exact 77 de minute dar se desfasoara atat de lent incat tensiunea psihologica a personajului principal ti se transmite gradual. E un film rascolitor care incepe asa brusc si confuz cum ii sta bine unui film ce-si propune sa captiveze, cu un barbat ce se trezeste dintr-un lesin plin de sange pe maini. Asta-i un film care porneste din intuneric si nu-ti lasa nici un indiciu privind destinatia sa. Misterul a fost pastrat inclusiv fata de actorul principal, Olle Sarri, acestuia nefiindu-i comunicat scenariul si primind indicatii pentru fiecare scena in momentul filmarii. In felul asta reactia lui a fost mult mai autentica intrucat a trebuit sa descopere la fel ca spectatorul despre ce anume este filmul.

Filmul e in principal despre prabusirea mentala a lui Krister, un instructor auto mocnind o furie launtrica nesanatoasa si probabil dorinte neortodoxe, ori, mai precis, despre drumul sau de la trezire pana la acceptarea realitatii. Prin urmare camera de filmat e foarte invaziva, urmarindu-l ca un martor mut, din ceafa, de pe umar si pandind fiecare semn de degradare psihica a personajului. Disconfortul general e accentuat de filmarea din mana, tremurata, si de aspectul sumbru al imaginii. Aveam de la inceput banuiala ca tipul a ucis pe cineva dar nu stiam pe cine sau de ce si nu stiam nici ce intentioneaza sa faca. Singura sansa de a afla era sa-l insotesc. La atelierul unde isi repara masina, la scoala auto unde il astepta eleva, la magazinul de scule si unelte unde cerceteaza un ferastrau circular facandu-te sa te-nfiori la gandul ce va urma, apoi la terenul de tenis unde criza de nervi i se acutizeaza. Ai in fata ochilor un om ratacit sau in curs de ratacire. Conversatiile foarte laconice avute la mobil (tipul poarte non-stop un bluetooth in ureche) nu-ti dau decat franturi de scenarii dintr-o poveste ca un puzzle. Tipul e gata sa explodeze, chiar o face de cateva ori, ca un boiler sub presiune care cauta o supapa pentru stresul ce se acumuleaza inauntrul lui. Iar stresul asta ti se transmite si tie, e un disconfort atat de palpabil intrucat simti ca ceva inevitabil se tot amana, si anume confruntarea cu grozavia dinaintea colapsului cu care se deschide filmul.

Lucrurile se mai lamuresc un pic pe la jumate cand se intoarce acasa si revede scena crimei. Acum picajul e si mai abrupt, avand de-a face cu o crima oribila si inexplicabila si cu un criminal cu mintea ferfenita. Chinuit de frica si de regrete omul cauta consolare in bratele mamei. Sau explicatii.. Cuvintele sunt oricum putine. Ea nu-i poate intra in suflet. Sinuciderea e o optiune. Sau nu? Ce ar face maimuta?

Trailer

Power of Cinema

In secolul 19, opera era considerata "spectacolul total" (muzica, teatru, poezie, dans, pictura din decoruri, totul intr-un singur show etc). Apoi a aparut cinematograful, "the ultimate art".

Cinemaul continua sa ramana "spectacol total" si in "twenty first century", chiar daca acum il puteti (re)gasi sub forma unui halucinant clip "neo-clasic", inspirat de frescele lui Michelangelo, dupa cum declara regizorul Marco Brambilla (un artist video foarte bine vazut). E ca si cum ai putea sa intri (sau mai precis " sa iesi") in mijlocul tabloului "Primavara" de Boticelli, doar ca atmosfera nu e vesela ci, dimpotriva, apocaliptica.

Colapsul societatii decadente si schizoide vazut de Kanye West.



Sau de Editors, ca tot am vorbit de circ in postarea anterioara



Apropo, tocmai am pus mana pe Clovnii lui Fellini (1970).

Ta-daa!

Ieri, la Plai, am vazut un scurtmetraj simpatic in cortul Shorts Up Timisoara: In loc de Abracadabra. Nici ca se putea o tema mai potrivita. Plaiurile romanesti aduc tot mai mult a circ.

Muzeul Figurilor de Celuloid

Zilele trecute, la Cinema City, in holul placut mirositor a popcorn...

Poate cunoasteti locul: un hol imens, plin de lumini (de la monitoarele suspendate pe care ruleaza trailere si de la afisele glam, care-ti fura ochii) si de standere cu actori de carton in marime naturala. Mai erau cateva minute pana incepea Despicable Me, asa ca am facut un tur al afiselor (cu programul de azi, "viitor" si "in curand") ca la un muzeu de arta contemporana. M-am oprit la distanta optima fata de fiecare "tablou" si am inceput sa numar.

Doua francize fantasy: Harry Potter 7 (nu poate sa se termine dintr-una; ii trebuie doua parti pentru asta) si Cronicile din Narnia 3. Un "dansez pentru tine" in 3D (?!!!) - Step Up 3 (aud pentru prima oara ca au mai fost doua inainte). Doua omagii mai mult sau mai putin inspirate pentru filmele de categoria B din anii '80 (The Expendables si Machete). Si doua revizitari (inutile, din cate am inteles) ale unor filme cult din anii '80 (Karate Kid & Wall Street). Doua 'cats and dogs' (Kitty Galore & Marmaduke). Si alte doua sequeluri in asteptare: Resident Evil: Afterlife (Jovovich si-a anuntat retragerea din cariera de actrita; tardiv) si Little Fockers (a treia parte a razboiului dintre socrul De Niro si ginerele Stiller are potential sa fie simpatic) . The American e singurul care face sa-mi zvacneasca nitel curiozitatea (nu atat pentru Clooney, cat pentru regizorul Corbijn, tata clipurilor Depeche si al biopicului lui Ian Curtis). Proportia e cea obisnuita: cel mult 1 film peren la 10 consumabile, "de unica folosinta".

Cand am incheiat turul galeriei am simtit ca ma ia ameteala, poate si fiindca m-am lovit de 'minionii' din Despicable Me, agatati pe sarme in fata intrarii. Trag aer in piept, numar pana la 10 si privesc undeva in zare, cum am invatat ca trebuie sa fac in cazul unui atac de panica. Si chiar in acel moment vad pe monitoarele de sus ca vine salvarea. Marti, dupa Craciun.



...din 17 septembrie