Rosemary' s Baby (1968)

rating: Colectable

Cred ca toti avem restante la filme clasice, la acele capodopere vechi cu care intotdeauna se vor face comparatii peste ani cand fiecare va sesiza intr-un film nou o idee deja demult epuizata si apoi le va categorisi incercand sa fixeze cel mai bun exemplar din fiecare categorie. Asa am ajuns sa caut filme horror vechi de 40 de ani ca sa compar fiorii oferiti de ele cu noile "creatii artistice" ale lumii de celuluoid. Dupa Carnival of Souls, un film din '62 pe subiectul mortului care nu stie ca-i mort, asemanator cu The Sixth Sense dar alb negru si ceva mai sinistru, am trecut la capodopera lui Roman Polanski din '68, Rosemary's Baby. Eram si eu curios daca un film atat de "prafuit" de timp mai poate tine plictiseala deoparte. Scurt si la obiect: filmul asta e tot atat de proaspat ca la aparitie. Unele filme sunt cu adevarat fara varsta.

Rosemary's Baby nu e cu tertipuri ieftine de provocat tresariri sau cu imagini scabroase care sa-ti gadile intestinele in burta. Polanski n-are nevoie de artificiii, el creaza poveste si atmosfera, creioneaza personaje credibile, umane, cu reactii firesti la evenimente nefiresti. Rosemary's Baby, bazat pe romanul lui Ira Levin, are in centrul sau un cuplu tanar care se muta intr-o cladire cam dubioasa din NY. Multe personaje ciudate au trait acolo, s-au intamplat coincidente stranii etc. E usor de intuit ca cei doi vor avea niste "aventuri" in viitorul apropiat, iar cand la cateva zile de la venirea lor, tanara din apartamentul vecin se sinucide, intuitia se confirma. In momentul in care vecinii, familia Castevet in grija careia era fata sinucigasa, apar la usa lor cu tot felul de intentii amicale, incepi sa suspectezi natura acestor intentii iar intrebarile nu-ti vor disparea pana la final. Cand Rosemary si sotul ei se decid sa faca un copil, cei doi Castevet se implica si mai activ in viata lor. In special Minnie, cu firea ei bagacioasa,  excesiv de politicoasa si amabila, te scoate din sarite. Nu-ti poti explica cum de Rosemary, desi evident agasata, nu opune o resistenta mai ferma acestei intruziuni. Explicatia ar fi ca nu are suportul sotului ei, care, fascinat de cei doi mosnegi, ii viziteaza des si nu-i vede decat ca pe niste oameni saritori.

Filmul nu incearca sa ascunda plotul in speranta unui twist final revelator, nu are nevoie, intriga se dezvaluie inca din prima treime a filmului cu momentul "posesiunii ritualice" la care e supusa o Rosemary adormita/drogata. Scena mi-a placut in mod deosebit datorita amestecului de real si ireal din ea, o combinatie sugerata de vise si halucinatii pe care insa astepti cu aviditate sa le vezi confirmate in final. Lipsa de supranatural din film te lasa totusi sa analizezi si ipoteza ca totul sa fie in capul ei, Rosemary putand fi caz clinic de paranoia. Din fericire transformarile fizice pe care le sufera Rosemary in timpul sarcinii (slabeste in loc sa puna pe ea), reactiile nefiresti si compulsive de a manca carne cruda plus moartea suspecta a unui vechi prieten care se ingrijora de starea ei sunt in masura sa confirme scenariul servit. Ceva se intampla in interiorul ei.

Greutatea filmului sta pe umerii a doua personaje remarcabile. Rosemary, jucata de Mia Farrow, e atat de usor influentabila incat iti vine s-o pleznesti.. e genul ala de om bun care nu crede ca cei din jur ar putea fi rau intentionati iar cand se convinge e prea slaba pentru a actiona ferm. Minnie Castevet (Ruth Gordon, recompensata cu Oscar) face un rol fantastic ca batrana vecina perfida si reuseste sa devina extrem de antipatica. Ea si sotul ei reusesc exemplar sa para total nelalocul lor intr-o lume normala. Simpla prezenta a lor e de ajuns sa-ti lase impresia ca pun ceva la cale ori ca sunt niste oameni falsi. De aici si frustrarea mea cand personajul Rosemary intra in mana lor atat de usor. Lucrul ce mi-a placut cel mai mult in film e tonul lui, acea culoare si atmosfera misterioasa care sugereaza ca ceva incearca sa se strecoare in luma ta, sub nasul tau, si ca tu nu poti face nimic s-o impiedici. Aceeasi senzatie am avut-o cand urmaream The Ninth Gate al aceluiasi Polanski dar cu Johnny Depp. Straniu, fantastic, deranjant si percutant la nivelul simturilor pentru ca se incheie altfel decat ti-ar fi tie bine ca sa dormi noaptea.

Porumboiu, superlativ

Traim in tara in care toti ne pricepem la fotbal si la filme, deci paralela cliseu pe care o voi face acum n-o sa va enerveze prea tare.

Aseara, formatia lui Adrian Porumboiu, FC Vaslui, a batut acasa la Timisoara, in 10 oameni. Politist, adjectiv-ul lui Corneliu Porumboiu, filmat in Vaslui, a batut aseara la Gopo acasa, in 6 oameni: Dragos Bucur (rol principal masculin), Corneliu Porumboiu (cel mai bun scenariu), Vlad Ivanov (rol secundar), Maria Panduru (imagine), din nou Corneliu Porumboiu (regie). Cel mai bun film: Corneliu + Adrian Porumboiu (finantatorul filmului, nu doar al clubului). Mi-a ramas in minte replica lui Porumboiu sr. dupa o infrangere in campionat, ca mai bine vinde jucatorii si ii da banii fiului sa faca vreo 4-5 filme. Chiar va rugam.

Din palmaresul GOPO mi-a mai placut scurtmetrajul despre nunta transmisa din State pe web-cam (Nunta lui Oli de Tudor Jurgiu), premiul acordat actritei Luminita Gheorghiu si premiul publicului pentru Amintiri din Epoca de Aur. Nu mi-a placut ca productia lui Mungiu a fost snobata la alte categorii.

Una peste alta, n-au fost surprize. La anul ma astept sa se fluiere la Gopo (si inca nici n-am vazut Eu cand vreau sa fluier, fluier). Intreg palmaresul, aici.

Faze filmice

Yeee! Dragi români care aţi votat cu Marele Ecran, împreună...nu am învins!

Nu am ajuns pe podium la roblogfest. Nu este victoria mea, aşa cum nu este victoria lui Richie. Marele Ecran nu contestă cîştigătorii. Asta e! Sistemul lor de strîngere a voturilor a funcţionat mai bine decît al nostru. Şi nu suntem supăraţi pe diasporă, care nu prea s-a îngrămădit la secţiile de votare din străinătate. Michelle Pfeiffer, dragostea mea!

În încheiere, dorim să mulţumim celor care ne-au acordat votul şi celor care ne votează de fiecare dată cînd intră aici, pe Marele Ecran.

Voi sunteţi adevărata majoritate!

*

Zilele trecute, în faţă la mall, pălăvrăgeam cu doi prieteni. De noi se apropie o doamnă îmbrăcată decent-spre-şifonat, cu faţă pioasă şi mai mulţi dinţi lipsă. Ca recuzită, strîngea la piept o sacoşă goală. Cu o voce slăbită, îşi începe povestea. Pensionată pe caz de boală, suferă de o maladie la coloană (am uitat numele, ceva rar) şi îi trebuie vreo 8 milioane pentru operaţie. Dacă putem s-o ajutăm. Unul din prieteni o priveşte suspicios şi mă întreabă: "Filantropica?".

Inutil să vă mai spun că doamna respectivă nu ne-a luat banii. Filantropica e unul din cele mai mari succese de casă ale "industriei" autohtone de film. Sunt curios cît de mult a influenţat şi încasările industriei autohtone de cerşit, după ce Caranfil a înfipt în mentalul colectiv replica: "Mîna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană." Poate vă amintiţi scena asta.

*

Miercuri a fost înmormîntarea lui Mile Cărpenişan. După ce au plecat toţi oamenii de bine, toţi "colegii" care trebuia să-şi facă materialul, toţi reporterii de la Acces Direct care umblau cu camerele printre morminte, în fine, după ce au plecat toţi spectatorii, au rămas doar prietenii şi familia. Lîngă mormîntul proaspăt, sîrbii lui Mile i-au cîntat pentru ultima oară "Djurdjevdan". Moment sută la sută cinematic şi sfîşietor.

Cîntecul apare pe coloana sonoră a capodoperei lui Kusturica din 1988, Vremea Ţiganilor (Dom za vesanje) sub numele Ederlezi (numele ţigănesc pentru sărbătoarea sfîntului Gheorghe). Djurdjevdan e sărbătoarea întoarcerii primăverii. Mile a murit exact cînd s-a întors primăvara. Viaţa bate filmul? Reformulăm. Filmul inspiră viaţa. Viaţa bate moartea.

Scrisoare din Mica Italie

SHUTTER ISLAND (2010)

rating: COLECTABLE



Am primit următorul mesaj de la unul din cititorii noştri fideli de peste ocean:

Stimată redacţie, spuneţi-mi ce părere v-a făcut ultimul film de Scorsese, că pe mine m-a lăsat paf? Io-l iubesc pe omul ăsta, m-aţi înţeles? Marty e paisan de-al meu din Long Island. Am copilărit cu Mean Streets şi Taxi Driver. Mai tîrziu, cînd atîrnam cu gaşca din Brooklyn, imitam ore în şir replicile lui Pesci din Goodfellas (You said I'm funny. How the fuck am I funny, what the fuck is so funny about me?). Aproposito, prima mea misiune serioasă în organizaţie a fost să fur filmul de la montaj. "Furat" nu e chiar cuvîntul corect. Goodfellas era şi filmul nostru. Am făcut o copie şi într-o oră l-am înnapoiat pentru că respectăm munca omului. Şi el o respectă pe a noastră.

De la Casino încoace, Marty m-a cam dezamăgit. L-am iertat pentru Gangs Of NY. La Aviator am adormit, iar Departed e overated. La astea, ultimele, l-a înlocuit pe Bobby De Niro cu DiCaprio (bine că e tot paisan de-al nostru). Puştiul se străduie, da’ nu-l ajută faţa aia de frumuşel. Oricum, a crescut mult de la porca miseria aia de Titanic. Poate şi de aia, Shutter Island începe pe un vapor în ceaţă, unde Leo dă la raţe, parcă dorind să se cureţe de trecutul ruşinos. Despre asta e şi filmul.

Uneori nu putem să ne împăcăm cu trecutul şi atunci mintea ne face tot felul de trucuri parşive. La fel cum a păţit amicu' meu Tuddy Carbone, care a început să vadă fantomele tuturor celor pe care i-a curăţat şi a trebuit să-l băgăm "în programul de protecţie al martorilor" că deja ciripea peste tot treburile familiei.

Aşa e şi cu ţicnita din film care îşi lichidează copiii şi îi pune apoi la masă, ca pe păpuşi. Tanti asta evadează din pîrnaia pentru sonaţi periculoşi de pe insula-închisoare (mi-am adus aminte de împuţita aia de Alcatraz unde au putrezit o grămadă de băieţi buni, bine că s-a închis). Doi detectivi (DiCaprio şi Mark Ruffalo) vin să investigheze cazul. Am fost la cinema cu băieţii din gaşcă şi tre să spun că n-au fost prea încîntaţi. Ei se aşteptau la un nou film despre Mafie. Cînd colo era cu poliţişti şi cu doctori de cap. Johnny Siracusa a dat cu popcornu' de pămînt şi a zis că Scorsese s-a ţicnit: "Filmu' ăsta cu shrinkşi şi cu şerifi mă calcă pe nervi".

Da' io am ştiut că Marty nu e nebun. Decît după cinema. N-o să uit toată viaţa cînd a filmat pe Arthur Street, în Little Italy, avea mască de respirat pe faţă, pentru că tocmai suferise un atac de astm. Da' n-a lăsat camera din mînă nici mort. În primul rînd e un mega-cinefil şi după aia cineast, aşa să ştiţi de la mine. În Shutter Island sunt o grămadă de citate din filme noir din anii '40 -'50. Nu le-am recunoscut io pe toate, dar mi-am adus aminte că Marty a făcut remake după Cape Fear ( în care l-a distribuit şi pe Robert Mitchum, protagonistul filmului original), ca să vedeţi că thriller-ul psiho-cucu nu e ceva nou pentru el.

M-am învîrtit în juru cozii şi n-am zis nimic despre film. Păi, sincer mi-e şi frică să mă întorc cu mintea acolo. Scena aia cu chibrituri a fost mai groaznică decît atunci cînd ne-au prins fraţii Narducci în ambuscadă, de a trebuit să scap prin canalizare şi săracu Tommy s-a prăpădit. A, şi mai e furtuna aia şi execuţia de la Dachau şi pacienţii ăia deranjaţi la mansardă...

Atmosfera sumbră ca la pompe funebre şi muzica obsedantă îţi pompează nelinişte în vene din start, mai ceva ca o vizită la dentist. După flash-back-uri cu lagăre naziste şi coşmaruri cu soţii moarte, înţelegem repede cine-i „pacientul 67”. Urmează o excursie all inclusive şi en detail în cotloanele unei minţi bolnave. Poate că uneori m-am frămîntat zăpăcit în scaun dar pentru twist-ul final a la Zbor deasupra unui cuib de cuci s-a meritat tot drumul pînă acolo.

Şi aici jos pălăria pentru Leo, al cărui urlet sfîşietor mi-a amintit de Al Pacino în Naşul III cînd îi împuşcă fiica la Operă (nu ştiu dacă ştiaţi dar, pentru scena aia de pe trepte, Coppola i-a adus o formaţie de violonişti, ca să îşi intre în stare). Toată distribuţia e bine asamblată: m-am bucurat să-i revăd pe Sir Ben Kingsley, Emily Mortimer, venerabilul Max Von Sydow şi înfiorătorul Jackie Earle Haley, care seamănă la mufă cu răposatul consigliere al lui Gotti Jr. Hai că nu vreau să vînd salsiccia la măcelar şi să mă dau mai cinefil ca Scorsese, aşa că revin la întrebarea de la început: alora, vă place Shutter Island?

Semnat, Nicholas P.
Bronx, N.Y.

Răspuns: Dragă Nicky, nu le prea avem noi cu thriller-urile psihologice, dar ăsta este clar cel mai bulversant Scorsese din ultimii 20 de ani, capisci?

44 Inch Chest (2009)

rating: Brainwash promitator

Un lucru e sigur: daca vrei un film neobisnuit si interesant intotdeauna poti sa te intorci spre britanici. 44 Inch Chest m-a facut curios cu titlul care imi inspira un heist movie, ceva comedie neagra in stilul lui Ritchie, cu jafuri de banci care merg prost si o serie de incurcaturi din care eroii urmau sa scape ca prin urechile acului. Premisele erau incurajatoare insa asteptarile mele au fost inselate. Nu am avut parte deloc de actiune ci de una din cele mai bune drame "verbale" pe care am vazut-o eu de la insulari. Un film realmente provocator in ce priveste intriga, de-a dreptul scandalos in ce priveste limbajul (162 de pronuntari ale cuvantului "fuck") si cu o latura afectiva bine conturata in jurul ideeii centrale: infidelitatea. Deci, ca sa fiu clar, nu e cu impuscaturi mortale ci doar cu rafale verbale de o deosebita franchete si originalitate: "With me it's the five Fs. Find 'em, follow 'em, finger 'em, fuck 'em, and forget 'em."

44 inch chest contine un cvintet de actori britanici extraordinari: Ray Winstone, John Hurt, Ian McShane, Tom Wilkinson si Stephen Dillane iar personajele lor sunt atat de bine redate incat esti amagit in a-i considera drept niste con artists. In realitate sunt doar barbati, tovarasi, prieteni fideli regulilor urbane "men stick together" sau "bros before hoes" care vin in sprijinul aceluia dintre ei care poarta coarnele sotului inselat. Colin (Ray Winstone) e "ucis" sentimental de nevasta lui cu anuntul parasirii pentru un alt barbat, un chelner tinerel de la un restaurant frantuzesc. Intr-un acces de furie devasteaza casa, isi bate nevasta, afla numele amantului si apoi aduna gasca. Inima cere razbunare dar mintea stie ca daca va avea satisfactie isi va pierde pentru totdeauna sotia.

S-ar putea aduce niste reprosuri pentru inexistenta unui plot consistent si pentru finalul cam in coada de peste dar filmul are un plus de valoare prin chimia existenta intre actori, prin scenele foarte misto incadrate sau dialogurile cursive dintre niste personaje care par complet lipsite de vreo morala, fiind deopotriva judecatori, juriu si calai gata sa execute sentinta. Opinia mea e ca au avut parte de un scenariu excelent de la autorii lui Sexy Beast iar regizorul Malcolm Venville a pus totul in scena cu multa pricepere. Cum spuneam, a avut cu cine.. Chiar si tipul care l-a jucat pe "lover boy" a facut o treaba excelenta vorbind audientei fara sa scoata un cuvant in fata celui care-i tinea viata in palme. Angoasa lui e contrastanta cu cea a lui Colin, ale carui momente de betie, furie, halucinatie sau schizofrenie sunt briliante. N-am vazut eu prea multe roluri marca Ray Winstone dar asta e un regal, zic. Vedeti filmul si astept contraziceri!
Ps. Muzica ii apartine lui Angelo Badalamenti...

 Trailer

Nuit du cinema francophone

Pentru ca mi-a sarit in ochi un afis de la Vest vi-l comunica si voua. Vineri, in 26 martie, cu incepere de la 20 vor rula o serie de filme bune franceze in mansarda Facultatii de Arte din Timisoara. Daca n-aveti somn si vi se lasa de o vizionare de filme bune poftiti la noaptea francofila din masarda ca aveti ce vedea! In ordine:

• Trois Couleurs: Bleu (1993) de Krzysztof Kieslowski
• L'auberge espagnole (2002) de Cédric Klapisch
• Trois Couleurs: Blanc (1994) de Krzysztof Kieslowski
• Les poupées russes (2005) de Cédric Klapisch
• Trois Couleurs: Rouge (1994) de Krzysztof Kieslowski

Filme foarte cunoscute si apreciate, doua din filmele lui Kieslowski avand cate 3 nominalizari la Globuri si respectiv 3 la Oscar, iar cele a lui Klapisch au castigat fiecare un Cesar la vremea lor. As incerca sa vad cateva...

Remember Kurosawa

CEI ŞAPTE SAMURAI (1954)

Dacă e marţi, e Telecinemateca. Asta era regula în copilăria mea cu un singur canal de televiziune (sau cel mult patru, imediat după decembrie '89). Din acea perioadă, Cei Şapte Samurai este unul din filmele care mi-a rămas cel mai puternic în minte.

Îmi face plăcere ca astăzi, chiar astăzi, la 100 de ani de la naşterea lui Akira Kurosawa, să aduc un mic omagiu acestui mare regizor. Sigur că japonezul a făcut pelicule mult mai importante, dar mie primul titlu care îmi vine în minte e Shichinin No Samurai. E filmul de "acţiune" al copilăriei mele pre-capitaliste.

Încă mai reţin frînturi de imagini alb-negru, un picior gol de samurai întins în mocirlă, o moară în flăcări, un luptător care îşi pregăteşte arma, un sat atacat de călăreţi, ploaia, mocirla şi numele cu o sonoritate jucăuşă pentru urechile mele de copil a starului japonez (Toshiro Mifune). Reţin în detaliu scena confruntării finale, cu coregrafia maiestuoasă a celor doi spadasini (samuraiul bun vs. banditul) . Poate şi datorită şocului emoţional la vederea sîngelui care a ţîşnit ca dintr-o arteziană.

Vă daţi seama ce impact vizual au putut avea aceste scene asupra mea, dacă le reţin şi acum, 20 de ani şi 2000 de filme mai tîrziu. A avut impact şi asupra lumii filmului, cel mai celebru remake fiind Cei şapte magnifici (1960).

Trebuie neapărat să revăd clasicul japonez. Cu ochi de adult.

How To Train Your Dragon (2010)

Cum sa-ti antrenezi umorul

rating: Colectable

Cu filme de genul ultimei animatii Dreamworks, in 3D, o poveste universala dar cu personaje caraghioase si memorabile, cu replici lucrate minutios ca sa produca maxim impact in coarda sensibila a cinefilului si cu momente de actiune abil "furata" din Avatar sau Reign of Fire, How To Train Your Dragon e o animatie epica iar asta ar fi suficient pentru unii spectatori. Altii ar vrea poate sa stie mai mult asa ca mai povestim un pic. Premiera de la Cinema City ne-a atras din pricina faptului ca era singurul film ce merita vazut pe marele ecran, a doua optiune fiind comedia cu Bruce Willis - Cop out. Oricat de carismatic ar fi cheliosul efectul lui se simte si din fotoliul personal, nu am neaparat nevoie de 20 de metri de panza si multiple cai de sunet ca sa ma amuz. Pe cand 3D-ul...

Filmul asta cu vikingi si dragoni vine de la creatorii lui Lilo si Stich, o animatie din 2002 in care o creatura mica si dracoasa cade in miezul unei familii obisnuite care o adopta. Daca l-ati vazut veti observa imediat similitudini intre Stich si Tothless - dragonul din specia Furia Noptii pe care incearca sa-l dreseze eroul principal. Amandoua personaje sunt teribil de neastamparate, au atitudine si un excelent simt al fidelitatii atasandu-se de stapanii lor pana la moarte. Dar revenind la filmul cu dragoni si vikingi trebuie sa recunosc ca e un rasfat copilaresc. Animatia arata bestial, efectele de adancime/profunzime sunt minunate (INTRU 3D) iar ritmul actiunii ne-a tinut literalmente pe muchia scaunului in final. Nu ma hazardez sa spun ca e cea mai buna animatie de la Wall-e incoace.

Despre poveste nu e prea mult de spus. Avem acelasi preacunoscut razboi intre doua "civilizatii" - vikingii si dragonii - fiecare din ele facand tot ce poate pentru a o distruge complet pe cealalata, fara a se sti motivul pentru care se razboiesc de atata amar de vreme. Sughit, eroul fabulei moralizatoare, e un pui de viking mai geek el, fara veleitati de luptator si deci in consecinta cu inclinatii spre gandire stiintifica. Intotdeauna in conflict cu tatal sau, pustiul se trezeste a fi singurul cu mila fata de creaturile dusmanite de toti si ajunge chiar in situatia de a tine destinul uneia in mana sa. Alegerea lui va fi decisiva pentru viitorul intregii comunitati intrucat aduce o mai buna intelegere a realitatii: dragonii nu sunt dusmanii feroce pe care-i prezinta manualul de aparare. Au si ei slabiciuni, placeri, se sperie sau se gudura ca niste pisoi, lucruri pe care numai un ganditor le-ar fi descoperit. Drept urmare astenicul Sughit isi gaseste singur drumul spre glorie devenind in sfarsit fiul tatalui sau.

Au fost multe animatii pe ecrane si vor mai fi anul asta inca vreo 7-8. Daca si restul vor fi cel putin pe jumatate de amuzante eu, ca si copil adult, ma declar multumit. Dragonul asta a fost o incantare. Un regal din partea celor responsabili cu animatia personajului inaripat. Gesturile, mimica fetei, ochii, totul vorbea privitorului intr-un mod ce facea cuvintele de prisos. Nu m-a mai incantat atat de mult un personaj de cand l-am cunoscut pe Sid din Ice Age... Apoi naratiunea eroului, cu stilul lui auto-ironic si cu subtilitatile usor arogante e de-a dreptul delicioasa. Filmul asta chiar te atinge la un nivel neasteptat. Sincer va spun ca l-as revedea inca o data cu aceeasi privire fascinata. Chiar si daca m-a dezamagit un pic finalul godzillian...

Trailer

Eu cand vreau sa poker, poker

Veste proastă: Sergiu Nicolaescu nu se lasă. Nimic nu-l doboară. Toată lumea (în afară de camarila sa) îi spune că e penibil de demodat şi de lipsit de idei, dar el nu şi nu. E ca robotul din Terminator care o încasează din toate părţile, dar merge înainte chiar dacă mai rămân doar două piuliţe din el. E ca o placă de pick-up care s-a agăţat la aceeaşi poveste de vreo 20 de ani. Sergiu e echivalentul lui Iliescu în film (măcar nea Nelu se mai ştie la politică). Eu cînd vreau să-l fluier pe Nicolaescu, îl fluier. Dar nu ajunge.

Nicolaescu este supravietuitorul etern al filmului românesc. Iar acum ne-a pregătit o nouă cacialma: Poker. O ecranizare după o piesă bulevardieră de tranziţie românească de mare succesuri. Adică, pe 9 aprilie, "maestrul revine la comedie", cu Jojo în rolul principal. Asta chiar e amuzant.

Nu trebuie să ai intuiţie de pokerist ca să ştii că noul film "din partea regizorului Nicolaescu" e mînă moartă.

Vestea bună: se lansează în România Eu cînd vreau să fluier, fluier, lungmetrajul regizat de debutantul Florin Şerban. Un film de "puşcărie" proaspăt, ameţitor şi crud, ca aerul de primăvară de afară. Un film pe care îmi pun toţi banii. Din 26 martie, într-un cinematograf de lîngă tine.

PS. În Timisoara, din 16 aprilie, într-un cavou doar pentru tine - cinema Studio!

Filme care put

Tocmai cînd credeam că torture porn-ul nu mai e la modă, am aflat de grozăvia asta. The Human Centipede (2009) e construit în jurul unei idei pe cît de nebuneşti, pe atît de dezgustătoare: un doctor Mengele vrea să creeze chirurgical o fiinţă nouă prin unirea mai multor nefericiţi în jurul unui singur tub digestiv (gură-fund-gură-fund...aţi prins ideea). Deşi a încasat multiple premii la festivaluri importante de horror, cronicile nu sunt prea entuziaste.

Io nu vreau să mănînc c*c*t. Dar pun pariu pe 1 kil de rahat turcesc că se vor găsi o grămadă de esteţi care să susţină că cinefilia e sinonimă şi cu coprofilia (să nu-mi ziceţi acum de Salo al lui P.P. Pasolini!).

Miriapodul Uman va dobîndi curînd (nu, n-am să fac jocuri de cuvinte cu cur, anus şi rect) statut de cult horror. Sper că nu v-am trezit curiozitatea pentru film (e ultimul lucru pe care mi l-aş dori). Ştirea asta e mai degrabă o avertizare gen: "E un caca în faţa ta. Ai grijă să nu calci în el!".

A love story in an Absolut World

Mai stiti scurt-metrajul realizat de Spike Jonze si prezentat la Sundance de care vorbeam aici? Se numea I'm Here si era o poveste cu 2 personaje "roboti", ceva metaforic legat de lumea in care traim, in fine, ideea e ca s-a lansat online si se poate urmari intr-un cinematograf virtual :). Partea interesanta e ca la fel ca intr-un cinematograf clasic, reprezentatiile sunt la ore stabilite si deci eu in acest moment tre' sa astept vreo 2 ore ca sa intru la sala!! Undeva in jur de ora 4. Sper sa nu uit .. oricum e gratis, cred :)). Ne vedem inauntru.

Click pentru a intra la film

Runda a doua RBF2010

Mentionam ca voturile voatre ne-au facilitat promovarea in runda a doua a roblogfest-ului. Multam fain. Tragem concluzia ca suntem in primele 15 bloguri despre film inscrise. Ok, o sa ne abtinem de la sarbatorire pana la final ca poate urcam ceva mai sus, gen podium, dar asta depinde tot de voi, adica de repetarea votului. Cu alte cuvinte, mergem in Turul 2, si va indemnam sa veniti cu noi ca sa vedem ce iese din asta? Un titlu onorific cumva? O trista mentiune? Un Grand Prize pe care sa mi-l disput cu tovarasu'? Va fi interesant. Pana pe 24 martie puteti (re)vota aici.

Trailerul zilei: Predators!!

Am asteptat aproape un an momentul asta: primul trailer Predators, prima idee despre cum va arata ultimul SF cu acel teribil vanator de oameni pe care cu greu la dovedit Arnie in acel clasic din '87 care a fost si nominalizat la Oscar (pentru efecte speciale desigur). Ultimul film cu Predatori il are in spate pe Robert Rodriguez (Sin City, Planet Terror) ca si producator si pe ungurul Nimrod Antal ca regizor. Noul capitol al francizei merge pe aceeasi premisa, a unei gasti de super-soldati elitisti care ajung prada alien-ilor, insa twistul e ca lucrurile se intampla in ograda Predatorilor, gen pe alta planeta care e posibil sa le apartina, iar "comandoul" e alcatuit din cei mai diversi killeri: mercenari, detinuti, yakuza, ceea ce promite o actiune destul de diversa. In prim plan va fi insa Adrien Brody, iar pe langa el ii vom vedea pe Laurence Fishburne, Alice Braga sau Danny Trejo. Trailer zic:

Îngerul (Ex)Terminator

LEGION (2010) eroare
THE ROAD (2009) aproape colectable

Legion (Legiunea) nu e zombie flick. Nici commando apocaliptic. Nici meditaţie despre credinţă. E o varză din toate trei. Terminator meets Constantine meets The Book of Eli.

Am dat o şansă filmului datorită lui Paul Bettany. Dumnezeu nu mai crede în oameni şi comandă îngerilor să ne prefacă pe toţi în zombi. General în armata Tatălui, Gabriel (Bettany) se răzvrăteşte, îşi taie aripile şi merge, în ajun de Crăciun, într-o benzinărie (Paradise Falls, sic!) din mijlocul deşertului pentru a proteja copilul nenăscut al unei chelneriţe (Adrianne Palicki). Speranţa umanităţii moare ultima.

„Dacă te aştepţi la o discuţie serioasă despre religie, nu e. E despre pistoale şi explozii”, zice Bettany, care s-a pregătit pentru filmări mergînd zilnic la sală timp de 6 luni, ca să-şi facă pătrăţele (apropo, abdomenul ăla sculptural de pe afişe e chiar al său). Caracterul predominant pirotehnic al filmului este explicabil dacă te gîndeşti că regizorul, debutantul Scott Stewart, s-a ocupat pînă acum de efecte speciale (Piraţii din Caraibe, Superman Returns, Iron Man).

Stewart n-are nicio treabă cu firul narativ (pe care-l fracturează nonşalant) sau măcar cu logica. Mie mi s-a rupt filmul cînd a apărut bunicuţa-posedată care se plimba pe tavan mai ceva ca Spiderman. Spider Mam' Mare avea o voce cu ecou, ca pe microfoanele de la nunţi. Din acel moment Legion poate deveni amuzant sau ridicol. Depinde cît de în serios vrei să îl iei. Îngeri cu aripi anti-glonţ şi cu buzdugan versus serafimi înarmaţi cu Uzi şi lansatoare de rachete şi cu corpuri tatuate, ca de puşcăriaş? Haida-de!

*

Dacă vrei o apocalipsă serioasă încearcă sumbrul The Road (Drumul). Aici tatăl (Viggo Mortensen) se încăpăţînează să creadă în fiul său.

Atmosfera lipsită de speranţă şi peisajul sunt cam aceleaşi din The Book Of Eli, inclusiv ameninţarea canibalilor. La fel, nu ni se spune motivul exact al distrugerii planetei, dar înţelegem că tot specia noastră ar fi "di vină".

La capitolul deosebiri: faţa ascetică a lui Viggo vs. faţa rotundă a lui Denzel. Cei doi supravieţuitori homleşi din The Road împing căruciorul lor de supermarket (ce ironic!) spre sud, nu spre vest, ca Eli. The Road nu conţine eroi cu eroisme ieşite din comun. Din contră, cei doi oameni sunt normal de fricoşi. Iarăşi, tot ca-n viaţa reală, e destul de greu să-ţi dai seama care sunt "the good guys" (We're the good guys, right, Papa?). Mi se reconfirmă impresia că pentru o scenă horror nu-ţi trebuie demoni, zombie sau spirite, ajung monştri de oameni. Şi un regizor bunicel (John Hillcoat).

Criticii filmului îl acuză pe Hillcoat că nu reuşeşte să atingă forţa şi ferocitatea best-seller-ului omonim al lui Cormac McCarthy (care a scris şi No Country for Old Man). "Nu judeca niciodată un film după cartea sa" (J.W. Eagen). Soluţia flash-back-urilor cu soţia (Charlize Theron) nu e prea fericită, pentru că scade din intensitatea dramatică a scenelor post-apocaliptice, de o austeritate brutală.

Apariţia lui Robert Duvall în chip de bătrîn muribund e un moment de vîrf. La fel ca şi descoperirea unei doze de Cola (product placement care chiar mi-a fost simpatic). Toate sentimentele care animă filmul sunt cuprinse în această scenă de 1 minut. Duioşia gestului cu care tatăl cedează băiatului (care gustă licoarea pentru prima oară) tot sucul dulce şi preţios, vorbeşte despre "flacăra"/speranţa pe care vrea să o transmită mai departe.

The Road este o călătorie în căutarea umanităţii, într-o lume totalmente ostilă.

Festivalul CINECULTURA

Sa mai zica cineva ca nu sunt evenimente la Timisoara. Ia fiti atenti, inca o tura de filme moca. Nici nu s-a incheiat bine Festivalul Filmului Francofon (ieri am vazut si eu ultimul film, Eldorado) ca suntem anuntati de studentii timisoreni ca incepe Festivalul Cinecultura, organizat de lectorii străini din Universitatea de Vest și Universitatea Politehnica.

"În perioada 22‐26 martie 2010 vor fi proiectate în Aula Magna a Universității de Vest filme din România, Germania, Portugalia, Spania, Serbia și Italia, unele dintre ele în premieră în România. De la comedie la dramă, filmele propun o tematică diversă centrată pe viața de zi cu zi din diferite regiuni ale Europei, concentrându‐se în special asupra oamenilor și relațiilor dintre aceștia, precum și asupra raporturilor acestora cu comunitatea din care fac parte."

 Ok, suna destul de oficios dar ia sa vedem despre ce fel de filme e vorba.

Luni, 22 martie

• la ora 18:00 filmul românesc Ryna (2005), debutul în lungmetraj al tinerei regizoare Ruxandra Zenide
• la ora 20:00 Die Scheinheiligen / Sfinți de ocazie (2001), a regizorului bavarez Thomas Kronthaler

Marti, 23 martie

• ora 19:30, filmul portughez Dot.com (2007), o comedie a regizorului Luís Galvão Teles.

Miercuri, 24 martie

• ora 19:30 Los lunes al sol / Lunea la soare (2002), film spaniol distins cu cinci premii Goya în regia lui Fernando León de Aranoa

Joi, 25 martie

• ora 19:30 va putea fi vizionat filmul sârbesc Zona Zamfirova (2002), al regizorului Zdravko Šotra

Vineri, 26 martie

• ora 19:30, filmul renumitului regizor italian Giuseppe Tornatore, Nuovo Cinema Paradiso (1988).

Filme bune si foarte bune, in special cel distins cu 5 Goya si filmul romanesc ma intereseaza pe mine in mod deosebit, si evident Cinema Paradiso pe care inca nu l-am vazut. Presupun ca si celelalte sunt de o calitate ridicata. Ramane de vazut. Locatia: Aula Magna a Universitatii de Vest. Intrarea Libera!!!

Am întîlnit şi ţigani fericiţi

Am întîlnit şi ţigani fericiţi (Skupljaci Perja) e un clasic iugoslav din 1967 (Palme D'Or la Cannes).

„A fost un miracol în Serbia care, fără o şcoală de film, a creat un val cu nimic mai prejos decît cel italian: antiideologic, iconoclast şi fără prejudecăţi” a spus profesorul Nicolae Ţăranu (fost curator al cinematecii studenţeşti şi iubitor de film slav) despre Novi Film – „Valul Negru” din cinematograful anilor ’65 -’70, din care face parte şi filmul de faţă, regizat de Aleksandar Petrović.

Dacă vedeţi Skupljaci Perja, o să realizaţi, ca şi mine, că Emir Kusturica n-a apărut din neant. Există cel puţin două scene care îl anticipează. Cînd Mirta -negustorul de pene de gîscă- şade în puful atelierului său. Şi cînd rivalul său Bora (inubliabilul Bekim Fehmiu) îşi aruncă penele (adică banii) în stradă pentru că „îi place să le vadă cum zboară”.

Petrović a vrut să facă ”o alegorie a celei mai importante dileme contemporane –aspiraţia spre libertate”. A ieşit un cvasi-documentar despre o lume aparte, care trăieşte în glod şi visează la pene de înger.

Avatar după Oscar

Mă aşteptam să văd ştrumfii-giganţi peste tot anul ăsta. La ştirile sportive au apărut fotbalişti în chip de Na'vi. Probabil că urmează să-i vedem pe pandorieni şi pe plasele de la Bi*la, pe tricouri, şi în mod cert vor fi concurenţi albaştri cu coadă şi la Dansez pentru Tine. Curînd va ieşi avatarul lui Băse.

Pînă atunci, să semnalăm filmuleţul făcut de Happy Fish. Nu toate fazele sunt delirant de amuzante, dar toate sunt bine executate. Da, şi vocile...

Oldboy (2003)

rating: Orgasmultiplu

Even though I'm no more than a monster - don't I, too, have the right to live?

In 2003 Coreea lansa 2 filme extrem de diferite intre ele insa care au avut un efect devastator asupra mea ca cinefil: extravaganta violent stilistica a lui Park Chan Wook numita OldBoy si 'poemul filozofic' inchinat de Kim Ki Duk anotimpurilor - Spring, Summer, Fall, Winter and...Spring. Dupa vizionare am suferit asa o intoarcere de 180 de grade dinspre cinemaul vestic spre cel estic (in special coreean, HK si japonez) incat am avut o perioada in care am devorat obsesiv munca catorva auteuri de pe-acolo: cei doi de mai sus la care adaug Wong Kar Wai si cei doi Takashi, Kitano si Miike. Revigoranta perioada pe care o recomand tuturor cinefililor aflati intr-o stare de amorteala produsa de prea multe brainwash-uri americane. Daca aveti curajul sa-l cunoasteti pe Oldboy experienta va fi similara unui pumn martial in plexul solar, fiind gata sa va pierdeti rasuflarea dar in acelasi timp cersind pentru o noua lovitura. Cel putin asa m-am simtit eu.

Oldboy e episodul al doilea din trilogia razbunarii imaginata de PCW (celelalte se numesc Sympathy for Mr. Vengeance - 2002 si Lady Vengeance - 2005) si cel mai ofertant dintre ele, nu degeaba fiind onorat cu Marele Premiu al Juriului la Cannes in 2003. Chiar si acum, la a doua sau a treia vizionare, am fost complet absorbit de story, de finetea detaliilor, de interpretarea fara cusur a actorilor si de twisturile ce parca nu se mai sfarseau. Povestea se invarte in jurul unui personaj pe nume Oh Dae-Su care, dupa o noapte de betie petrecuta la sectia de politie, ocazie cu care actorul Choi Min-Sik improvizeaza excelent un comportament turmentat, la eliberare, e rapit si sechestrat intr-un apartament fara ferestre. Fara vreo explicatie de la rapitorii lui, Oh Dae-Su aluneca in isterie si halucinatii, incercand de cateva ori sinuciderea dar fiind insa de fiecare data oprit. Luand act de la TV despre uciderea nevestei sale si disparitia fiicei lor de cativa ani, el fiind principalul suspect, prizonierul incepe sa-si cultive o ura neimpacata si o dorinta de razbunare in paralel cu tentativa de a evada. Trec15 ani pana cand Oh Dae-Su este eliberat fara explicatii, "explodand" dintr-o valiza aruncata pe o pajiste in chiar ziua cand se pregatea sa evadeze.

Bazat partial pe o nuvela grafica japoneza, filmul e construit sub forma unei naratiuni a personajului principal, Oh Dae-Su incepand inca din sechestru sa-si relateze calvarul scriind memorii care apoi se vor continua sub forma actiunii propriu-zise. Intriga filmului e axata pe descoperirea motivului incarcerarii si nu a celui care se afla in spatele ei, caci odata dezvaluit personajul din umbra, acesta pastreaza controlul in continuare, dirijandu-l pe Oh Dae-Su pe un drum cand al razbunarii cand al penitentei. Oh Dae-Su e de la inceput pana la sfarsit asemeni magarului momit de morcovul aflat in dreptul ochilor, caci mintea diabolica care-l inchisese 15 ani il duce pana in varful piscului din care urma sa-l atunce in iadul disperarii. Astfel filmul nu e doar despre razbunarea unui singur om ci despre reglarea unor conturi. E despre fantomele trecutului, despre remuscare sau despre rani vechi care nu s-au inchis niciodata ci au copt in liniste pregatind momentul final al curatirii. "I thought I'd lived a simple life. But I've sinned too much." marturiseste Oh Dae-Su.

Punctul forte al lui Oldboy e la nivel estetic si trebuie sa mentionez din start ca nu beneficiaza de CGI decat arareori, in 2-3 situatii. Oh Dae-Su e un personaj incantator, prima oara cand il vezi, dupa ani de sechestru, pare un demon al nebuniei, cu par lung si incalcit si o privire ratacita. Comportamentul sau acopera o plaja larga de senzatii, de la insensibilul tacticos care smulge dintii tortionarilor sai cu ciocanul pana la pocaitul care cerseste mila si saruta picioarele "papusarului". Performanta lui e fantastica. O scena absolut tulburatoare presupune mancarea unei caracatite vii intr-un restaurant sushi, iar Choi min-Sik a mancat nu mai putin de patru pana s-a tras scena. E un obicei pesemne normal la ei dar totusi, pentru lumea vestica scena e de-a dreptul dezgustatoare. O alta scena extraordinara presupune o lupta epica sustinuta intr-un hol, vreo 4 minute de bataie intre Oh Dae-Su inarmat cu un ciocan si vreo 20 de batausi. Trasa dintr-o bucata, fara taiere, editare sau montare, scena a necesitat 17 duble si 3 zile de filmare; dar rezultatul e memorabil.

Fiind un mystery thriller Oldboy e plin de volte si rasuciri narative, de dezvaluiri surprinzatoare care schimba directia filmului de ma multe ori. Intriga e asadar destul de stufoasa si poate deveni confuza la un moment dat. Desi e un film in care primeaza violenta si vizualul, de fapt Oldboy e strabatut de metafore si intrebari existentiale. "Revenge is good for your health, but pain will find you again." spune anti-eroul. Ceea ce pare indreptatit intr-o anume perspectiva imediat isi pierde justificarea odata ce se schimba perspectiva. Motivatia care sustine ideea de razbunare e chiar iubirea, pierduta de unii, gasita de altii, dezvaluita de unii sau pedepsita de altii. E greu sa vorbesti despre film fara sa dezvalui miezul actiunii si ce anume motiveaza niste personaje atat de fascinante. Cred ca cel mai bine e ca fiecara sa-l vada pe pielea lui si sa stie ca daca la un moment dat lucurile par incetosate pana la urma toate piesele puzzle-lui se aseaza la locul lor, imaginea completa fiind elocventa. Iar finalul e inteligent si deschis diverselor interpretari. Filmul asta e arta pura pentru mine.

Trailer

Azi începe...

...Festivalul Francofoniei, la Timişoara. Synopsisul filmului care deschide festivalul, Bamako, mi-aminteşte de un documentar congolez prezentat la ediţia precedentă:

„Cel mai important a fost să obţin acordul de filmare din partea judecătorilor şi a spiritelor” a mărturisit cineastul Rufin Mbou Mikima. Ştiam că regizorii luptă cu obstacole multiple: constrîngeri comerciale şi politice, mofturile starletelor ş.a. Pentru prima oară aud că soarta unui film e decisă de...spirite. Pare o glumă, dar congolezului i-a luat doi ani să le convingă. Tenrykio, o tradiţie în togă neagră (2006) e un documentar despre tribunalele tradiţionale din Congo, care coexistă cu cele moderne (cam ca tribunalele ţigăneşti). Judecătorii filmaţi de Rufin poartă togi şi solicită linişte „ca în biserică”. Pe post de ciocănel, o talangă. Înainte de audieri invocă spiritele şi varsă o bere pe faţa unei statuete din curtea curţii de judecată. Asta nu se petrece într-un cătun din junglă, ci în capitala Brazaville. Într-un caz de divorţ, ritualul îi obligă pe foştii consorţi să asculte o lecţie de sexologie şi să-şi jure că nu vor mai visa unul la altul. Sentinţele anunţă cîte sticle de vin de palmier trebuie să plătească vinovatul. Deşi ai zice că maimuţăreşte legea, mie mi s-a părut un tribunal sincer, preferabil instanţelor de la noi. Încă îl preferă şi africanii: procesele au o audienţă mai ridicată decît Dansez Pentru Tine la noi.



Bamako e o ficţiune, care se atinge şi ea de bizareriile "sistemului" judiciar african (aici, din Mali) ceea ce se anunţă cel puţin interesant.

Vreau să ajung şi la al doilea film al serii, Les Citronniers (premiul publicului la Berlin, 2008). O coproducţie israeliană-franceză-germană, cu trailer în spaniolă. Ah, şi subtitrat în engleză :)

Barfuss (2005)

rating: Brainwash prescris de medic

Simplu spus, Barfuss e un film minunat. N-am avut nici cea mai mica idee ca Til Schweiger (cel care executa ofiteri SS in Inglourious Basterds) are si stofa de regizor. Barfuss (Descult) e filmul sau de suflet cum ar veni, caci dupa ce a cumparat scenariul, l-a adaptat, si-a luat unul din cele doua roluri principale si apoi a regizat o dramedie romantica poate nu foarte originala dar in mod evident bine inchegata. Coechipiera i-a fost Johanna Wokalek (a jucat recent in The Baader Meinhof Complex) si impreuna cei doi formeaza o pereche conjuncturala care pornesc fara sa vrea intr-o aventura. El, Nick, e un pierdevara dintr-o familie bogata, genul de barbat fara griji sau obligatii, slujba sau relatii mai lungi de o zi. Ea, Leila, e pacienta unei clinici de psihiatrie cu serioase probleme in ce priveste contactul fizic cu cei din jur si care obisnuieste sa stea desculta. El se angajeaza ca om de servici la clinica dar asa superficial cum e nu rezista decat o ora pana sa fie dat afara. Totusi, inainte de a pleca, o surprinde pe Leila cu streangul la gat si o impiedica de la sinucidere. Ea sufera un declick emotional si se ataseaza de Nick in asa masura incat fuge din clinica si il urmareste pana acasa. Drept urmare individualistul Nick se vede pe cap cu o tanara femeie deranjata psihic, instabila emotional si cu bagajul de cunostinte al unui copil de 4 ani, cauzat de sechestrul maternal de 19 ani pe care-l suferise.

Filmul devine o calatorie in momentul in care Nick renunta sa o mai duca inapoi la clinica si ii devine un tutore ad-hoc in privinta vietii urbane, iar apoi transformand-o pe Leila intr-o insotitoare buna de dus la nunta fratelui sau. Cum e si normal, cu nebunii nu te joci cum vrei, caci rareori inteleg ce vrei sau fac ce astepti. De aici rezulta cateva scene ilare dar deloc excesiv, rigoarea nemteasca nelasand ocazia unor cascade de ras. Tonul filmului e semi-dramatic si doar usor indulcit cu cateva scene emotionante de intimitate intre doi oameni atat de diferiti dar care se potrivesc asa de bine. Amandoi protagonistii sunt extraordinari in roluri, doi lunatici de spete diferite unul prin comportament iar celalalt prin gandire. In special Johanna face un joc remarcabil plutind intre cele doua extreme ale mintii ei bolnave: criza de isterie sau hiperemotivitate. Intr-un fel, Leila mi-a adus aminte de Amelie Poulain, vazand-o asa rupta din context cu valizuta aia mica ce cuprinde amintirile ei.

Inchei spunand ca Barfuss mi-a aparut drept un film despre iubire, iar pe final am avut ocazia sa reflectez odata cu Leila asupra a ce inseamna sa iubesti: sa manci o inghetata, sa te plimbi cu autobuzul, trenul sau taxiul, sa dansezi, sa te holbezi la luna, sa imparti acelasi pat cu cineva si sa-i auzi inima batand. Lucruri obisnuite dar al caror caracter special il simti doar tu, fara sa poti explica mai multe. Ar fi bine sa nu ratati Barfuss, e un film nemtesc care nu e despre nemti, ci despre oameni care se schimba reciproc in (mai) bine odata ce s-au intalnit. Ah, era sa uit, muzica e excelent de potrivita, Til are o afinitate pentru melodiile vechi iar cateva piese ii apartin lui Rea Garvey (Reamonn).

Trailer

Festivalul Filmului Francofon 2010

Dragi iubitori de filme în limba franceză avem plăcerea să vă invităm între 14-16 martie la Festivalul Filmului Francofon organizat la Timişoara de Centrul Cultural Francez în colaborare cu FIDMarseille (Festivalul internaţional de filme documentare din Marseille). Marele Ecran e şi el partener la acest eveniment şi face ce-i stă în putere adică vă anunţă programul de vizionare:

DUMINICĂ 14 MARTIE / INAUGURAREA

Ora 18:00
BAMAKO de Abderrahmane Sissako (subtitrat în engleză)
Prezentat la Festivalul de la Cannes în mai 2006 la Selecţia Oficială Hors Compétition.
Lung metraj francez, malian
Gen : Dramă
Durată : 1:58 min
An : 2006

Ora 20:30
LES CITRONNIERS de Eran Riklis (subtitrat în engleză)
Premiul publicului la Festivalul de la Berlin în 2008.
Lung metraj francez, israelian, german.
Gen : Comedie dramatică
Durată : 1:46 min
An : 2008


LUNI 15 MARTIE / SEARĂ FIDMARSEILLE (Festivalul Internaţional de film Documentar din Marsilia)

Ora 19:00
LES COMPLICES (COMPLICII) de Nora Martirosyan
(2009 / 39' / Franţa, subtitrat în engleză)
Prezentat în premieră mondială la secţiunea Franceză a FID Marsilia 2009

Ora 20:00
LES OISEAUX D’ARABIE (PĂSĂRILE ARABIEI) de David Yon
(2009 / 41' / Franţa, subtitrat în engleză)
Prezentat în premieră mondială la secţiunea Primul Film a FID Marsilia 2009

Ora 21:00
NIGHTIME WITH MOJCA de Vlado Skafar
(2008 / 35' / Slovenia, subtitrat în engleză)
Prezentat în premieră mondială la secţiunea internaţională a FID Marsilia 2009


MARŢI 16 MARTIE / ÎNCHIDEREA

Ora 18:00
LES 1001 RECETTES DU CUISINIER AMOUREUX (1001 REŢETE ALE BUCĂTARULUI ÎNDRĂGOSTIT) de Nana Djordjadze (limba franceză)
Nominalizat la Oscar în 1997
Lung metraj franceză, georgiană
Gen : Comedie dramatică
Muzica: Goran Bregovic
Durata: 100 min.
An : 1997

Ora 21:00
ELDORADO de Bouli Lanners (subtitrat în engleză)
Selecţionat la secţiunea 15aine des réalisateurs, Cannes 2008.
Lung metraj franceză, belgiană
Gen : Comedie dramatică
Durată : 1:25 min
An : 2008

Locatia: Casa Adam Müller Guttenbrunn din Piata 700. Intrarea Libera.

Pat Garrett & Billy the Kid (1973)

rating: Colectable pentru fanii western

M-am hotarat sa revin la scopul initial al acestui blog, acela de a aduce la suprafata cateva filme de care probabil n-ati auzit dar poate ati vrea sa le vedeti. Profitand asadar de scurta mea incursiune in lumea western, incheiata asnoapte, voi aduce in atentie unul din clasicele lui Sam Peckimpah, autor de filme despre vestul salbatic prin anii '60 si '70. Pat Garrett & Billy the Kid e unul dintre ultimele filme western ale lui Peckinpah, o poveste cu iz de praf de pusca si aroma de whiskey despre sfarsitul a doi faimosi pistolari. Ca sa fiu sincer si chiar deconspirativ, filmul se putea foarte bine numi The Assassination of Billy the Kid by the formerly outlaw and friend Pat Garrett.. iar cu asta am cam spus despre ce e vorba. Dar nu am de ce sa regret spoilerul pentru ca ati fi aflat oricum in debutul filmului, la fel ca in ecranizarea sfarsitului lui Jesse James.

Peckinpah este vazut in cinema-ul western ca un modernist, un regizor inovator care a introdus in filmele sale elemente dure ca violenta fizica sau de limbaj, nuditate sau sex. Dupa ce am vazut cateva Sergio Leone (Once Upon a time in West si The Good, The Bad and The Ugly) clasicele Gunfight at OK Coral si The Magnificent Seven plus briliantul Butch Cassidy and the Sundance Kid (cu un Paul Newman formidabil) - filme din care lipsesc sangele sau pielea de femeie - sa vad un film din '73 cu o atat de realista si chiar explicita prezentare a actiunii, insa fara a fi ostentativa, era ceva reconfortant de-a binelea.

Filmul are doua nume cunoscute pe generic: un James Coburn inca de atunci batran, in rolul pistolarului reconvertit in seriful Pat Garrett si un Kris Kristoferson tanar ca un june prim ce-l intrupeaza pe faimosul Billy the Kid, bandit si prieten cu Pat in vremea cand acesta n-avea vise de pensionar si nu era pe statul de plata al vacarilor din New Mexico. Construit ciclic, din momentul asasinarii lui Pat de catre fostii stapani si pana la asasinarea lui Billy de catre Pat, filmul lui Peckinpah curge lent, ca nisipul intr-o clepsidra, amandoi protagonistii fiind constienti ca se indreapta spre o culme dar incercand s-o amane cat mai mult in virtutea unei amintiri despre prietenie si onoare nelegiuita. De la inceput pana la final se simte o oarecare ezitare intre vorba si fapta, amandoi fiind mai priceputi in a-si degusta viciile decat in a-si solutiona conflictul.

Dar motivul principal pentru care vorbesc de filmul asta e muzica, si in felul asta ma adresez fanilor Bob Dylan. Coloana sonora ii apartine si in plus el detine un rol secundar in film, al cutitarului Alias, un ratacitor care se ataseaza de banda lui Billy ajungand martor la ultimele zile ale acestuia. Muzica e excelenta, la fiecare 5 minute ai parte de un nou cantec al lui Dylan, piese de referinta intre care Knockin on Heavens Door, compusa special pentru acest film si cea care l-a convins pe regizor sa-i de-a frau liber lui Dylan. Nu stiu daca poate fi considerat un must see dar e altfel..

Alice in Wonderland (2010)

Preaplin

de Lucian Mircu
rating: un pic mai mult decît COLECTABLE, dar nu îndeajuns de mult

Helena Bonham Carter –nebună. Johnny Depp – nebun. Anne Hathaway - plecată cu sorcova. Tim Burton – ţaca rău.

Am ieşit de la Alice in Wonderland cu un nod în gît. Abia mai puteam vorbi. Nici nu vroiam. Aş fi stricat vraja şi senzaţia de preaplin (de la prea multe emoţii). O senzaţie plăcută pe care am savurat-o pe îndelete. Pentru că se întîmplă numai la anumite FILME.

Păcat că s-a evaporat destul de repede şi am putut realiza şi fisurile ultimei creaţii burtoneşti, care confiscă lumea lui Caroll de n-o mai recunoşti (filmul continuă aventurile fetiţei Alice din carte, cu aventurile unei Alice adultă – „the wrong Alice”).

Să revin la fisuri: scenariul (Linda Woolverton) girl-power evolueză spre o luptă epopeică cam clişeistă pentru genul heroic-fantasy. Nu mai contează. Cît am fost acolo, am crezut.

„Uneori cred şase lucruri imposibile pînă la micul-dejun”, cum zice Alice. În copilărie, gîndim cu inima şi călătorim adesea în Ţara Minunilor. Apoi creştem şi uităm drumul. Ne pierdem „muchness”-ul, preamultul, preaplinul. Asta păţeşte Alice (nou venita Mia Wasikowska).

La cei 20 de ani, Alice trăieşte în lumea lui „TREBUIE”. Trebuie să accepte o căsătorie aranjată. Aşa că fuge de la petrecerea de logodnă, alunecă într-o gaură de iepure şi se trezeşte „Underworld”. Nici aici nu e liberă. Trebuie să fugă de soldaţii Reginei de Roşu (Helena Bonham Carter mă face să-mi pierd capul în faţa talentului ei). Trebuie să lupte cu dragonul Jabberwocky. Transformările repetate ale corpului ei (ba pitic, ba uriaş) simbolizează barierele sociale şi conformismul rigid al epocii. Alice le înfruntă pe toate cu o atitudine curajoasă de tip „binele învinge” şi cu o anumită sminteală. Ca a Pălărierului pe jumate Nebun (Johnny Depp).

„Eşti nebun. Eşti complet dus. Dar lasă-mă să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa”. Aşa este şi autorul Tim Burton. Are nebunia vizionarului. A celui care nu se adaptează la lume, ci obligă lumea să se adapteze la viziunea lui. Scenografie, costume, imagini 3D nebuneşti. Apropo, locul meu era pe mijlocul rîndului 4, poziţie perfectă ca să intru în film. Se pare însă că pentru adevăratele senzaţii 3D e mai indicat rîndul 3. Băiatul din faţa mea tresărea puternic în scaun la fiecare 2 minute şi alunga cu mîna păsările care ieşeau din ecran.

Imaginaţia flamboaiantă şi nelimitată a lui Burton a fost în sfîrşit ajunsă din urmă de tehnologie. TREBUIE să iei copilul din tine şi să-l duci în Wonderland. Corectez, Burtonland.

P.S. Sper ca peste cîţiva ani, cînd îl voi revedea, Alice in Wonderland să nu-şi piardă muchness-ul.

Alice in Underland

by Richie
rating: close to Colectable

Nu sunt familiarizat cu cartile lui Lewis Caroll, asa ca nu pot aprecia nivelul de fidelitate surprins de Alice in Wonderland, insa sunt foarte bine familiarizat cu stilul lui Tim Burton si constat ca in ultimul film si-a cam indulcit nivelul de grotesque. Acest lucru insa nu m-a deranjat deloc in timpul vizionarii, imaginatia artistului ce spune pe pelicula toata fantezia unui univers m-a absorbit complet. Alice in Wonderland e intradevar un film minunat si am iesit de la vizionare destul de coplesit insa acum, dupa ce s-a potolit frenezia 3D-ului si caut aftertaste-ul, constat surprins ca mi-era dor de un pic de creepiness, de niste ciudatenie burtoniana. Senzatia e ca Alice a lui Burton e prea mult film pentru copii pentru ca sa-l consider o capodopera, cu toate ca ar fi putut ajunge una cu siguranta. Ca sa fiu mai concis, consider ca Sweeney Todd sau Corpse Bride sunt mult mai apropiate de sufletul meu cinefil.

Versiunea lui Burton se distanteaza inca de la inceput de cele anterioare si implicit de textul original prin faptul ca devine o "a doua calatorie in Tara Minunilor". Explicatia ar fi ca Tim a dorit sa faca filmul ca o poveste inchegata, cu inceput, mijloc si sfarsit si nu doar e relatare fidela a unei succesiuni de evenimente, asa cum sunt intalnirile fetei cu toate personajele cartii. Drept urmare a imaginat o domnisoara matura, de varsta maritisului, gata sa fie "legata" pe veci de un nobil bogat si anost dar care in ziua logodnei, calca pe de-alaturi si pica in vizuina iepurelui, declansand actiunea propriu-zisa. Eu as vrea sa consider acest lucru drept o metafora pentru nesiguranta fetei, un mod de a scapa de realitate si a cauta raspunsul intr-o lume imaginara din care va iesi mult mai matura si mai capabila sa ia deciziile corecte. Prin urmare Underland-ul ar fi locul de desfasurare a unui "ritual de trecere", cu o serie de probe menite sa-i aminteasca fetei cine este ea cu adevarat.

Alice in Wonderland e de o calitate vizuala excelenta si nu ma refer la partea 3D. Eu as fi gustat filmul la fel de mult si daca era bidimensional. Ca sa fiu critic, as fi preferat un 2D pentru o mai multa profunzime la personajul Alicei. Nu stiu daca e vina d-rei Wasikowska care o joaca, sau pur si simplu un minus la scenariu, concluzia la final mi-a fost ca Alice nu lasa impresia sa fi trecut cu adevarat prin ceva transfigurant si psihic nu doar fizic. Singurul personaj care "transpira" suflet e Palarierul Nebun jucat de Johnny Depp, un actor atat de genial incat poate crea cu multa usurinta (la prima vedere) cele mai uimitoare personaje fara sa il poti acuza in vreun fel de "overacting". Cel mult poti spune ca e la fel de nebun ca eroii sai. Cele doua regine, desi beneficiaza de un look fantastic parca nu poseda adancime. Sunt ca si ilustratiile unei carti, o singura pagina, cea vizibila: Regina Rosie (Helena B. Carter mai capoasa decat de obicei) e evil iar Regina Alba (Anne Hathaway) e ... ciudata. Punct. Mai multa susbtanta are motanul Cheshire (voce Stephen Fry) desi acesta e deseori imaterial, evaporandu-se si reaparand dupa propriul plac. Pisoiul lasa asa o impresie puternica asupra ta, cu zambetul lui inselator, vorba duplicitara si aerul de intangibil incat nu prea esti sigur ce joc face.

Pentru a concluziona, filmul arata bestial, personajele sunt magnific imaginate chiar daca cateva puteau avea mai multa substanta, povestea cu toate ca e previzibila reuseste sa te tina in suspans la final in acea batalie alb-rosie intrerupta de inaltarea dragonului Jabberwocky (voce Christopher Lee), muzica lui Elfman e fantastica iar filmul contine si destule momente amuzante. Regretul meu (tarziu si la rece) e ca Burton nu si-a permis lucruri mai teribile decat scoaterea ochiului fiorosului Bandersnatch de catre soricelul inarmat cu un ac pe post de sabie sau raul de capete taiate ce inconjura catelul Reginei Rosii. "Off with their heads!" nu era doar o zicala.. Si daca va intrebati cumva care e raspunsul la vesnica intrebare a Palarierului "Why is a raven like a writing desk?" sa stiti ca nu exista unul.

PS. am facut niste cercetari si am descoperit ca Regina Rosie a lui Burton e de fapt o combinatie intre Queen of Hearts (din Alice in Wonderland) si Red Queen (din Through the Looking Glass) personaje despre care Lewis Caroll spune:  

I pictured to myself the Queen of Hearts as a sort of embodiment of ungovernable passion - a blind and aimless Fury.The Red Queen I pictured as a Fury, but of another type; her passion must be cold and calm - she must be formal and strict,yet not unkindly; pedantic to the 10th degree, the concentrated essence of all governesses!

Probabil de asta am asa greutati in a o intelege.

Trailer

Dansaţi Waltz?

În timp ce actorii americani "înnobilaţi" cu Oscar trec printr-o sumedenie de stări euforice (de la extaz la plîns vecin cu leşinul), un austriac de pe la noi, cunoscut lumii întregi drept "vînătorul de evrei" îşi păstrează sîngele-rece teuton şi rămâne cu picioarele pe pământ danubian.

În acest filmuleţ puteţi observa cum NU i se urcă Oscarul la cap lui Cristoph Waltz (atenţie, conţine scene explicite).