Drag Me To Hell (2009)

rating: Eroare

Nu-mi explic de ce Drag me to hell are asa o nota mare pe imdb (7,8 in prezent) intrucat nu e cu nimic mai deosebit de alte filme horror de genul lui: big budget, regizor faimos (Sam Raimi) si marketing agresiv (a fost "dezvaluit" chiar la Cannes). E pe buna dreptate ceea ce se considera a fi un horror de categoria A dar asta nu reflecta decat notorietatea de care se bucura si nu calitatea distractiei pe care o confera cinefilului in timpul vizionarii. N-are nici macar un nume faimos pe generic (cum a fost Naomi Watts in The Ring sau Sarah M. Gellar in The Grudge) actrita din rolul principal, Alison Lohman, fiindu-mi total necunoscuta. Cu toate astea, a scos un profit bunicel in boxoffice, dovada ca un regizor cu greutate (autorul celor 3 Spider-Man) si o campanie publicitara puternica pot fi suficiente pentru a atrage succesul unui film. Cu conditia, evidenta implicita, ca filmul sa nu fie teribil de prost. Si nu e. Dar nu e deosebit, atata tot.

Drag me to hell se concentreaza pe ideea ca "blestemul tigancii" se prinde asa de bine ca nu scapi nici mort de el. Avem deci o tanara blonduta, fost miss piggy, acum angajat bancar tinand in mana soarta datornicilor si care refuza sa-i prelungeasca perioada de plata a ipotecii unei batrane tiganci decrepite. Baba, fiind si ea dracoasa din fire, ii scuipa o mama de blestem fatucii (dupa ce in prealabil si-o luat cateva picioare-n gura de i-o zburat si dantura) si astfel blondina intra in "gratiile" unui spirit rau-voitor si drept-calauzitor-spre-iad, numit Lamia. Nu, nu e un vierme intestinal, ci o creatura mitologica care-si chinuie victima timp de trei zile pana-n pragul nebuniei si apoi ii taraste sufletul in iad. Ergo, titlul filmului.

Nu neg ca regizorul si-a dat toata silinta sa ne provoace thrill-uri iar montajul si efectele contribuie din plin la aspectul polishat al filmului. Pacat insa de lipsa de continut. Baba moare in prima treime a filmului ramanand doar s-o bantuie pe fata. Sec, era cel mai bine conturat personaj. Apoi, odata lamurita povestea Lamiei astepti doar finalul, cand ar trebuie sa vina dupa sufletul fetei stiind ca restul "intalnirilor" sunt doar formale, iubitul ei e genul natang care nu crede decat la final ce se intampla, povestea cu fata de la ferma care aspira sa urce scara sociala e absolut inutila pentru plot, chiar daca ar explica oarecum decizia ei in privinta tigancii. Dar, sa fim seriosi. Apoi metodele de abatere a furiei Lamiei si imbunarea cu sacrificii de pisici sau tapi sunt puerile cand blestematia asta vine dupa suflet de om. Parca religia zicea ca animalele n-au suflet. In fine...filmul are multe scapari, zic eu. Nu-si merita pozitia in topul horror si o sa vin in viitor cu niste filme mai "anonime" dar care te pun serios la incercare si-ti lasa intrebari fara raspuns in cap. Ju-On, poveste oarecum asemanatoare despre blestem si furia unui spirit, a fost de 10 ori mai scarry si mai ieftin.

Trailer

G.I. Joe - The Rise of Cobra (2009)

rating: Eroare

Stiti bine ca un trailer bun te convinge sa vezi un film prost. Asa s-a intamplat in cazul lui G.I Joe, adapatarea pe marele ecran a francizei incepute cu jucariile soldatei de la Hasbro - GI Joe/Action Man - continuata cu comics-uri si desene animate. Ca urmare publicul tinta si pentru acest film sunt tot copiii de 12 ani care raman fascinati la actiunea exploziva si efectele speciale in care abunda si nu acorda vreun interes dialogului care, sa fiu sicer, e previzibil, schematic si pueril.





Ca mai toate SF-urile de actiune din ultima vreme si GI Joe incepe in Evul Mediu(!) unde seful clanului McCullen vindea arme ambelor parti beligerante. E prins de francezi si pedepsit exemplar nu inainte insa de a ameninta ca munca lui va fi preluata de fii sai. In prezent ultimul McCullen ajunsese deja cel mai mare producator de arme din lume, firma sa MARS furnizand 75% din tehnica militara armatelor lumii, bineinteles atat ofensiv cat si defensiv. Ultima gaselnita sunt niste focoase cu naniti (da, nanotehnologie) care sunt "dresati" sa pape metal. Dupa ce folosise fondurile NATO ca sa le dezvolte, McCullen asta isi insceneaza o ambuscada ca sa le fure in scopul unui plan viitor diabolic. Asa ca trimite echipa Cobra (vedeti voi in film ce-i cu numele) condusa de o d-ra sexy cu ochelari de soare (seamana cu Victoria Beckam) care se pare ca e fosta iubita a soldatului Duke insarcinat sa apere jucariile. Evident ca soldateii pica ca popicele in fata armamentului sf al Cobrelor si mai raman in picioare doar fostul iubit, Duke, si partenerul lui Ripcord (jucat de Marlon Wayans) tipul negru responsabil cu bancurile. Dar, in ajutorul lor vin GI Joe-ii care sunt ceva organizatie ultrasecreta de aparare militara la nivel mondial, care oficial nu exista, cu baza intr-o duna (sau mai multe) din Egipt si cu tehnica de nivelul Cobrelor. Deci focoasele sunt recuperate, apoi furate din nou, apoi iar recuperate, apoi unul e folosit si mananca Turnul Eiffel and so on.

Filmul nici nu are cine stie ce pretentii de la el, e o comedie prostuta de super-actiune ce pare regizata chiar de actorii principali in frunte cu Marlon Wayans, cu totii avand un apetit insatios pentru distrugere. Pentru distrugerea Parisului desigur. Bine se poate sa fi fost un Paris virtual la cat de ireale sunt proportiile haosului provocat. GI Joe-ii sar prin urmare peste masini, prin trenuri, se catara pe cladiri, zboara, inoata etc. Efectele speciale sunt dragute ele dar se vede ca nota e fortata si nimic nu pare realizabil decat in ochii unui copil de gradinita. Stephen Sommers a dus lucrurile un pic cam departe. Hai ca primele doua Mumii au fost chiar reusite, iar combinatia horror - comedie mi-a picat numa bine la digestie. Nu pot spune acelasi lucru despre GI Joe, chiar daca se regaseste o parte din echipa ce-a jucat in Mumii, in speta Brendan Fraser cateva secunde si Arnold Vosloo vreun minut, doua. GI Joe este deci o noua Mumie dar de data asta una cu real american heroes! In concluzie mie mi-ar parea rau de banii dati la cinema pentru asemenea film cand as fi putut alege altul. GI Joe e pentru o seara video mai degraba, sau genul de film pentru ProTv atunci cand termina retrospectiva Steven Seagall.
Trailer

Haute Tension (2003)

rating: Brainwash

Asa cum sugereaza chiar titlul, Haute Tension e un film tensionant, genul ala de film horror cu scenariu schematic, axat doar pe inducere de fiori si crearea unei stari de emotie. La capitolul asta sta foarte bine si daca nu ceri mai mult iti poate oferi o experienta macar interesanta. Nu ma hazardez cand spun ca Haute Tension e varianta europeana a lui Friday 13 sau Halloween (deci mai buna) pentru ca il are in prim plan pe acelasi ucigas implacabil care isi urmareste victima fara oprire. Totusi, spre deosebire de suratele lui hollywoodiene care exploatau violenta si prototipul slasher-ului din miturile urbane, Haute Tension e mult mai rezervat. Evenimentele din el nu primesc atentia ziarelor, televiziunilor sau macar a politiei... ceea ce e mult mai inspaimantator. E vorba doar de un psihopat, intr-un loc anonim, care hacuie fara nici un motiv. Chiar si arma crimei e mult mai mica, cei obisnuiti cu pumnalul falic al lui Michael Myers vor fi poate dezamagiti de bisturiul din mana lui Le Tuer. Eu cred ca acest amanunt n-a facut decat sa-i sporeasca filmului thrill-ul. In plus, totul e filmat in Romania, rolurile secundare apartinand romanilor, chiar Oana Pellea in rol de mama avand parte de o moarte foarte "explicita" sub lama bisturiului sau Gabriel Spahiu lasandu-se macelarit pe final de un flex! Dar va divulg prea multe.

Povestea din filmul lui Alexandre Aja (The Hills Have Eyes) implica doua fete, Marie si Alex, care vin in vizita la tara, la familia ultimei. Prin zona insa isi face veacul un killer cu o dubita veche (toti killerii au dubite vechi) si care e "specialist" in decapitari (o scena implica un dulap drept ghilotina). Acesta, profitand de zona linistita "a la campagne" in care se afla, face la randul sau o vizita in miez de noapte familiei, macelarind tacticos parintii si fratiorul + un Saint Bernard (doar in film) si rapind-o pe fiica Alex pentru mai tarziu. Totul sub ochii prietenei Marie ascunsa evident sub pat, unde altundeva. Scena din casuta e insa exemplara in ce priveste crearea suspansului, chiar daca mai are scapari. Criminalul se misca cu viteza omului iesit la plimbare, dovada ca stie foarte bine sa faca ceea ce face, e foarte metodic, tacticos si are o intuitie de speriat. Plus ca matahala nu e deloc supranaturala (devil spawn sau copchil al diavolului) ci doar un psihopat inflexibil cu niste issues, si probabil cateva fetishuri. Deci o rapeste pe Alex iar Marie se ascunde la randul ei in duba (lol!) ca sa o scape. Acum, nu va zic daca reuseste sau nu, doar ca drumul lor e un suspans neincetat (o vede nu o vede, e dupa colt nu e dupa colt etc) iar filmul ar fi fost perfect in opinia mea daca nu avea loc twist-ul din final, pe care nu-l divulg, dar care mi-a provocat un mare WTF!? rupand intregul fir logic.

Totusi, filmul nu e rau deloc, nici macar prostut, e bun pana la un punct si partea ce-a mai buna e ca mentine thrill-ul pana la final iar scenele de gore (sange si membre) sunt de-a dreptul chirurgicale: socante fara sa scarbeasca un "sensibil" ca mine. Recomand varianta Uncut. Cunoscatorii stiu de ce :). Mai mult, e un film francez cu Cecile De France in rol principal, iar asta a fost unul din motivele pentru care eu l-am vizionat. Si bonus, are Muse - New Born pe soundtrack.

Trailer

Camorra is going global

rating: Colectable de două ori

Am revăzut recent Goodfellas (regia: Martin Scorsese, 1990), cu Liotta, De Niro şi Pesci în cea mai (ne)bună formă a lor. Filmul a fost aclamat la vremea lui pentru acurateţea şi autenticitatea cu care a descris relaţiile din interiorul unui clan italo-american. Bazat pe povestea reală a lui Henry Hill (crescut de famiglie şi apoi turnător al ei), filmul a fost considerat un real document (în ziua finalizării montajului, pelicula a dispărut misterios pentru două ore, cît să-şi facă şi gangsterii o copie, doar era filmul lor :). Scorsese a fost acuzat că ar fi glamour-izat viaţa de mafiot. Filmul italian Gomorra (2008) este inversul acestei abordări. Regizorul Matteo Garrone observă c(l)inic Camorra de azi. Ca şi cum ar preleva ţesut viu din tentaculele Caracatiţei şi ar duce proba în laborator pentru analiză. Iar noi avem onoarea să privim biopsia prin lentila microscopului.

Dacă Scorsese surprinde oamenii de top ai Organizaţiei, Garrone se concentrează asupra rotiţelor mici ale sistemului, asupra "soldaţilor". Capul care ordonă tentaculelor e nevăzut. Amîndoi, şi Scorsese şi Garrone, au filmat într-un stil pseudo-documentar. Scena finală din Gomorra este la fel de cutremurătoare ca execuţia şi îngroparea de vii a celor doi fraţi din Casino. Performanţa lui Garrone e că ne cutremură fără să umble la butoanele emoţionale, viscerale, pe care tot apasă Scorsese. Gomorra este Goodfellas în contextul noii lumi, tot mai cinice, în care trăim. Dacă avem Satul Global, era timpul pentru Famiglia Globală. Garrone ne pune s-o mirosim în gunoaiele radioactive europene îngropate pe tărîm african. Sau în rochiile croite pe ascuns -în cusătorii-pirat chinezeşti- şi purtate apoi pe covorul roşu, în noaptea Oscarurilor. Iată cît de adînc a pătruns acest flagel - pînă pe rochia sclipitoare a Scarlettei Johansson.

Ofertă de nerefuzat pentru spectatorii timişoreni ai acestui blog: Gamorra rulează zilele acestea la cinema Timiş.

Trailerul zilei: The Wolfman

Un film foarte anticipat in 2010 e remake-ul The Wolfman, cu Benicio del Toro, Anthony Hopkins si Hugo Weaving pe afis. Presimt ca daca 2009 a fost anul vampirilor, 2010 va fi al varcolacilor, care fie vorba intre noi, sunt o idee mai infricosatoari si nu sunt in pericol de a fi glamour-izati de cultura mtv. Am mari sperante de la The Wolfman din motive evidente (actorii) iar emotia lasata de trailer inca persista la nivelul parului de pe brate. Scena de la final cu domnita ascunsa dupa copac si varcolacul in lumina lunii e creepy rau de tot.

Back2Back: Poliţist, adjectiv (2009)

Revenim cu articolele de tip ping-pong in care noi, "cronicarii" de pe Marele Ecran tratam subiectul aceluiasi film ca urmare a unei vizionari comune. Asa ca acum nu aveti doar o singura opinie ci doua pe care sa va bazati decizia de a vedea sau ignora un anumit film. Aici Politist, adjectiv!

rating: Colectable x 2

Dilema: legea sau morala?
de Richie

Tocmai m-am intors de la vizionarea ultimei bijuterii a lui Corneliu Porumboiu - Politist, adjectiv. Am fost impreuna cu colegu Lucian si, de toti, am fost 4 spectatori in sala vechiului cinema Studio. Nu mai deplang sala, care e cum e, ci doar numarul oamenilor interesati de castigatorul de la Cannes, sectiunea Un Certain Regard, si de propunerea Romaniei pentru Oscar 2010. Recordul de spectatori a fost 17, sambata seara, la un film care trebuie vazut si revazut de cateva ori pentru a fi inteles pe deplin. Si nu la mall intre doua guri de popcorn ci in salile abandonate ale cinematografelor comuniste, pentru ca realismul de pe marele ecran sa fie complet. Subiectul filmului il poti rezuma intr-o fraza: politistul Cristi (Dragos Bucur) are o dilema morala privind vinovatia unui pusti de liceu turnat de prietenul lui pentru consum de hasis si care risca astfel 7 ani de puscarie. Rezolvarea dilemei si, implicit a cazului, presupune o lunga asteptare, tipica muncii de politist de la antidrog, munca care se traduce printr-un filaj aproape in timp real. In fapt nu e decat o amanare a inevitabilului intrucat, potrivit DEX-ului, politistul nu are nevoie de morala ci doar de lege, buna sau proasta. Porumboiu se intoarce asadar in Vaslui pentru a spune o noua poveste inspirata din realitate. Una in care putem vedea clar cum practicile unui vechi sistem nu au disparut sub noua oranduire. Avem aceleasi holuri inguste ale Inspectoratelor de Politie, aceleasi birouri goale dar cu usi incuiate, aceleasi dulapuri de metal, aceleasi secretare prea ocupate sa faca nimic. Filmul lui Porumboiu se deruleaza la pas lejer, cu scene lungi in cadru fix de un firesc debordant. Sa-l privesti minute in sir pe Dragos Bucur mancand o ciorba re-incalzita sau ascultind-o pe Mirabele Dauer cantand de pe YouTube in fundal poate deveni exasperant dar nu e decat aceeasi indelunga asteptare menita sa-ti pune rabdarea la incercare devenind astfel un test de autocontrol. Aproape de neinteles e faptul ca nu exista nici macar o scena de violenta, o rabufnire sau o defulare a vreunui personaj. Toti par prea obositi pentru a se mai revolta. Asteptarea e cea mai evidenta in timpul filajului celor 3 pusti fumatori de hasis. Identitatea lor nu conteaza decat la raport practic neavand nici un prim plan cu ei. Parca privesti inregistrarile unor camere ascunse cu personaje anonime. Minute intregi de batut pasul pe loc si de fumat tigara dupa tigara, asta presupune munca unui politai in timpul filajului. Iar apoi intocmirea rapoartelor necesare pentru a umple un dosar mult prea subtire pentru timpul alocat rezolvarii sale. Un caz atat de simplu s-ar rezolva imediat printr-un flagrant de catre un om al legii cu sange rece care poate hotari in 2 secunde destinul unui tanar. Cine are timp de mustrari de constiinta cand legea e batuta in cuie. S-apoi, nu degeaba justitia e oarba. Ultima scena a filmului e si cea mai lunga, necesitand vreo 10 duble pentru a iesi perfect, insa e absolut geniala datorita prestatiilor celor trei actori: D. Bucur si Ion Stoica, chemati la raport in fata comandantului interpretat de Vlad Ivanov. Contiinta revoltata a primului si platitudinea nesimtita a celui de-al doilea se lovesc de logica taioasa si rece a ultimului intr-o scena memorabila din care regret ca nu-mi amintesc nicio replica. Trebuie neaparat sa-l mai vad o data.




O zi din conştiinţa unui poliţist
de Lucian Mircu

„Părerile spectatorilor sunt împărţite”, ne zice doamna Cilla (blînda stăpînă a casieriei cinematografului Studio). „Unii au spus că e sec şi plictisitor”. Într-adevăr, Poliţist, adjectiv are momente cînd e sec. Atît de sec că, dacă ieşeam pînă la butic să-mi cumpăr o apă, la întoarcerea în sală, poliţistul Cristi ar fi fost în aceeaşi poziţie, la pîndă. Atît de sec, că am avut timp să speculez cu colegul Richie asupra semnificaţiei unui număr de înmatriculare din film. „AIC, observ, apare în oglindă CIA.” „Da, confirmă Richie, e număr de şmecher.” „ Număr de VS, deci filmat tot în Vaslui. Uită-te şi tu ce trist e oraşul ăsta!” şamd. Poliţist, Adjectiv e făcut cu timp. Aşa cum poliţistul îi observă pe cei trei adolescenţi consumatori de haşiş, la fel face şi camera lui Corneliu Porumboiu: stă la pîndă, discretă, şi observă. Observă oamenii şi relaţiile dintre ei: „Vorba aia, Nelule, nu ne ştim de ieri de azi. Ne ştim de alaltăieri”. Unele scene de viaţă urbană par a fi lăsate la voia întîmplării (cum ar fi trecerea a numeroşi maidanezi prin cadru), dar (aproape) totul e calculat. Lungmetrajul e un lung şir de acţiuni repetitive din viaţa unui poliţist de teren (filaj, întîlniri cu procurori, cu informatori, completat rapoarte şi alte hîrţogării), care pot părea plictisitoare. Repetiţia lor însă are sens. Să luăm de pildă scena antologică când Cristi (Dragoş Bucur, actorul preferat -ca să nu fetişizăm- de „noul val de regizori”) şi soţia lui, Anca (Irina Săulescu) analizează literar o piesă de-a Mirabelei Dauer. Dacă soţia n-ar fi pus pe repeat, de trei ori, obsesivul şlagăr: „Nu te părăsesc, iubire”, bărbatul n-ar fi fost atît de iritat încît să ironizeze versurile: „Cum adică «Ce-ar fi marea fără soare?» Nu e tot mare?”. Porumboiu ştie să temporizeze, să pregătească o scenă. Alternează cadrele lungi de aşteptare cu suculente dialoguri (sau trialoguri) filmate dintr-una. Nu mai avem umorul spumos din A fost sau n-a fost (2007). Poate şi din cauza subiectului, în cheie gravă: o criză de conştiinţă. Omul legii simte că „legea morală din el” intră în contradicţie cu legea de drept. Cristi nu mai ştie „ce este” aşa că şeful îl trimite la DEX să vadă dacă mai corespunde definiţiei de poliţist. „Lecţia de maieutică” predată de raţionalul comandant de poliţie (Vlad Ivanov se achită de rol cu precizie farmaceutică, la fel ca în 432) durează circa 20 de minute şi e comparabilă prin complexitate şi intensitate cu scena cinei din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile sau cu scena „talk-show-ului despre Revoluţie” din opera prima a lui Porumboiu. Pentru amatorii de ritm alert, filmul poate decepţiona, dacă nu exaspera. Spectatorii dotaţi cu răbdare vor primi însă cîteva delicatese pentru care merită să înnebuneşti de plictiseală, aşa cum a făcut Cristi în anticamera comandantului. E ca la pescuit. Iar pescarii ştiu că nu contează neapărat captura. Aşa cum în film nu contează neapărat cum se soluţionează criza de conştiinţă. Contează toată experienţa de pînă acolo. Tînărul autor Corneliu Porumboiu şi-a pierdut din „hîtroşenia” moldovenească, dar a cîştigat în tact şi răbdare. Poliţist, adjectiv este creaţia unui regizor matur. Şi a unui bun pescar.

Trailerul zilei: Avatar (teaser)

Finally is here!!! Putem arunca si noi un ochi la ce face James Cameron in Avatar!! Dati click aici si clatiti-va ochii! E proaspat, e in franceza si cat de curand (adica azi) sper sa apara unul international care sa-l pot embedui... Imaginile sunt spectaculoase dar nu pot decat sa-mi imaginez cum vor arata in 3D. De asemenea nu-mi dau seama daca mi-au placut mult sau foarte mult. Cred ca ma asteptam la altceva dar in fine, e doar un prim teaser.

Later Edit: teaser international

Metrou! Acţiune!

rating: Brainwash spre Eroare

123 S-a furat un tren e noul film al lui Tony Scott (Top Gun, Crimson Tide). Am verificat originalul din 1974 (regizat de Joseph Sargent) să văd dacă are sens remake-ul. Are. Acum 35 de ani o fi făcut senzaţie, dar acum era să mă adoarmă. Măcar ştiu de unde a luat Tarantino ideea poreclirii gangsterilor după culori: Mr. Blue, Mr.Green (în Reservoir Dogs). Scott omagiază şi el clasicul prin refacerea scenelor iuţi (ex: goana coloanei de poliţişti cu banii de recompensă prin mijlocul New-York-ului) şi prin numele personajelor principale (numele eroului Walter Garber vine de la Walter Matthau, actorul care l-a jucat pe primul Garber, iar porecla personajului lui Travolta, adică a capului operaţiunii, vine de la omologul său din 1974: Ryder).




După cum deducem din titlul românesc, s-a deturnat o garnitură de metrou cu tot cu pasageri, într-o metropolă încă hipersensibilă la acte de terorism. Ca s-o zicem pe-a dreaptă, Scott se sparge în figuri, şmecherii vizuale, stop-cadre care cresc tensiunea la cota de alarmă. De fapt, totul a crescut comparativ cu cursul din 1974: suspansul şi recompensa (de la 1 milion $ la 10). Traducătorul român plusează şi el, şi scrie „litrii” în loc de „litri”. Cineva zicea după proiecţie că dacă l-ar fi văzut pe calculator, ştergea filmul după primele 10 minute. Nu-i chiar aşa. În primele 60 de minute totul se petrece în timp real: „Dacă nu primim banii într-o oră, omorîm un pasager pentru fiecare minut de întîrziere”. 123...te ţine în priză, dar fără surprize. Travolta e Travolta (+ cioc şi tatuaj de mardeiaş pe gît). Denzel e Washington (dispecerul de metrou devine pe rînd negociator de ostateci şi „hero”, transformare mult prea exagerată pentru un tată de familie aşteptat să ducă 2 „litrii” de lapte acasă). Turturro nu e Turturro-ul colorat şi mai-mereu-nebun cu care ne-am obişnuit, ci un poliţist foarte sec, care îi predă lui Denzel un curs rapid de negociat ostatici: "Noi suntem ca şi clovnii de la rodeo. Treaba noastră e să împiedicăm taurul să se concentreze la ce vrea să facă de fapt".

Lungmetrajul de 121 de minute deraiază grav la capitolul scenariu, care pe alocuri ne insultă inteligenţa. Păi, ziceţi şi voi: 1. banditul lui Travolta urmăreşte pe internet tot vîrtejul media pe care l-a provocat şi nu vede că unul din ostaticii săi transmite imagini live din metrou, via laptop. 2. În momentul în care ostaticii au rămas singuri în tren şi se îndreaptă cu viteză de TGV spre moarte, brusc toată lumea uită de acel laptop prin care pot comunica worldwide ce se întîmplă. 3. culmea tupeului: scenaristul vrea să credem că adevărata lovitură e dată la bursă şi Ryder/Travolta a anticipat că hijack-ul său va influenţa masiv cotaţia aurului. Şi mai pot continua cu astfel de momente în care am simţit că autorii filmului mă iau de prost. Pe scurt: Taking of Pelham 123 este un action old-school cu efecte nu-school. Atît. Simplu ca un-doi-trei...

Trailerul zilei: Dorian Gray

Numele Dorian Gray presupun ca nu mai provoaca nimanui ridicari de sprancene, faima nuvelei lui Oscar Wilde fiind arhicunoscuta. Mare bucurie pe mine care, necitind cartea, voi putea afla povestea din filmul ce urmeaza sa apara in toamna :). Mare bucurie si pe femei avand in vedere ca romanul e povestea unui tip de o frumusete uimitoare (jucat in film de tipul din Printul Caspian, Ben Barnes) care ramane vesnic tanar. Secretul tineretii si frumusetii vesnice e sa-ti vinzi sufletul pentru un portret care sa imbatraneasca in locul tau. Din nou mitul faustian. Cartea e o capodopera de literatura clasica si mi-e teama sa nu fie intinata de un film prost. Din trailer zic ca pare destul de promitator dar stiti cum e cu trailerele, arata doar partile bune din film. Oricum Londra arata superb si atmosfera gotica imi place deja mai mult decat cea din Sherlok Holmes. Urmeaza sa vedem in septembrie ce-a iesit din mana lui Oliver Parker intrucat numele astuia nu-mi zice mare lucru. Trailer deci:

Erudit, adjectiv. TARe!

Cu prietenul Marian Rădulescu (de care am tot vorbit pe acest blog) treaba e în felul următor. De fiecare dată cînd ne întîlnim/vorbim, ne tachinăm. El mă tachinează legat de Tarantino. Eu îl tachinez legat de Tarkovsky. Dar ştiţi vorba aia: Qui s'aime, se taquine. Ţin la Marian din anii '90, ani de liceu (fără să-l fi ştiut atunci, pe vremea cînd ţinea cinematecă la acum aproape-defunctul Studio, cînd umplea săli cu proiecţii la filme obligatorii, pe care altfel n-aveai cum să le vezi, din lipsă de torrentz). La un moment dat am observat (mă rog, Marian a observat) că plăcerile noastre, deşi oarecum diferite, au totuşi ceva în comun: TAR (o parte din numele celor doi regizori, regizori pe care altfel n-ai putea să-i pui alături, în niciun context).

Marian a răspuns curiozităţii mele tinereşti (nu că el ar fi bătrîn) şi a scris un material, ca de obicei erudit (ştiu că o să strîmbe din nas la adjectivul ăsta), vizavi de filmele "bune de pus la rană". A şi comentat/analizat titlul acestui blog. Şi aici trebuie să comentez că blogul nu e numai al meu şi al urmaşilor mei, e şi al lui Richie (by the way, bine ai revenit partenere, şi acum lasă reveriile alergenice post-Sziget şi treci la treabă :). Iar titlul blogului îi aparţine lui (cînd mă voi certa cu Richie şi vom lua Marele-Ecran la partaj, nu vom rămâne unul cu Marele şi altul cu ecranul; noul meu blog se va chema Videodrom, prietenii ştiu de ce).

Mă rog, eu voiam să vă trimit în sala de lectură şi iar am ajuns să vorbesc numai despre mine. Tipic TARantinesc. Mă căiesc şi vă invit aici. Sorry is the hardest word.

Poliţist, imperativ!

Ar fi păcat să se petreacă în tăcere, scurta trecere prin oraş a ultimului lungmetraj scris, regizat şi produs (parţial) de Corneliu Porumboiu (Poliţist, adjectiv). Iată cum au ştiut cei de la Studio să celebreze acest moment. Au pus o "capră" publicitară în faţa cinematografului, cu afişe A4. Din poză reiese clar că avem de-a face cu un film de douăsprezece stele. Un lucru e clar: e imperativ să mergem la acest film, răsplătit cu Un Certain Regard la Cannes. Dacă asta nu vă mobilizează, atunci aflaţi că Poliţist, Adjectiv este propunerea României pentru Oscar, aşa cum a decis Centrul Naţional al Cinematografiei.

Am înţeles că poliţistilor români tocmai li s-a tăiat sporul de zâmbete. Păi ar trebui să vină la filmul ăsta şi să rîdă (aproape) gratis. Trailer aici.

Patologic

Imaginează-ţi că e două noaptea, într-un spital din România! Nu, nu urmează un horror. Imaginează-ţi că în camera asistentelor stă de gardă un televizor pus pe OTV. Se vorbeşte fireşte despre crima de la Timişoara (nu m-aş mira să fie numită „crima anului” sau „crima secolului”, dacă intervine PROTV în discuţie). Diaconescu întreabă pe cineva (probabil o vară de-a doua a fratelui paznicului de la cămin): „Doamnă, cum vă explicaţi că nu era sînge în camera de cămin?”. Apoi Marele Inchizitor al Televiziunii Poporului se răsteşte, împuternicit de atîta popor care vrea să afle: „De ce nu era sînge în cameră, doamnă?”. Are dreptate D.D.: nici eu nu-mi explic cum poţi să faci rating astăzi fără sînge. Probabil a ascuns Lazarus hemoglobina, să-i facă în ciudă. Personal aş fi întrebat altceva: de ce nu e sînge în centrele de donare? Dar să revenim la crima secolului. Se pare că filmele sunt de vină. Lumea vorbeşte că cei doi medicinişti din Timişoara s-ar fi inspirat din Dexter (America’s favorite serial killer) sau Pathology (un grup de medici rezidenţi pasionaţi de autopsie şi omor). Vă implor: nu vă omorîţi timpul cu ultimul titlu menţionat - o oroare inutilă! Natural Born Killers e de-o mie de ori mai elegant decît Pathology în ilustrarea ideii că „suntem animale şi avem crima în sînge”. Nu vreau să mai scriu un cuvânt despre acest film - mă tem că-i fac reclamă.

Concluzia legistului: nu ştiu ce filme au văzut cei doi studenţi. Dar ştiu ce ar trebui să vadă: Cele trei înmormîntări ale lui Melquiades Estrada (debutul regizoral al actorului Tommy Lee Jones). O tulburătoare meditaţie despre prietenie, căinţă şi iertare. Povestea e un puzzle întortocheat, în stilul din Amorres Peros sau Babel. Înţelegem repede de ce, dacă ne uităm la numele scenaristului (Guillermo Arriaga are şi o mică apariţie în film). T.L. Jones e mare din orice unghi l-ai privi: atît din postura de actor, cît şi din cea de regizor (imagini superbe, picturale, armonizate cu afectele personajelor; în vocabularul celebrului valet britanic, Jeeves, le are bătrînul cu "psihologia individului"). Prin delicateţea cu care se îngrijeşte de cadavrul prietenului său (curăţându-l de termite, de exemplu şi trecându-l ilegal graniţa, înapoi în Mexic, la familie), ne oferă cea mai duioasă manifestare de prietenie şi loialitate, văzută pe ecran în ultima vreme. Un fel de Antigona modernă. Purgatoriul prin care trece criminalul (Barry Pepper, în mod ironic poliţist de frontieră), silit să facă aceeaşi călătorie (obligat să îmbrace hainele mortului, să-i respire mirosul, muşcat de viperă, tîrît prin deşert zile în şir etcetc) ne face să-i acordăm iertarea în cele din urmă. Iar atunci cînd el însuşi îşi cere iertare, îl credem cu tărie. Călătoria filmată de Tommy Lee Jones are intensitatea unui pelerinaj. E un road-movie al credinţei. Iar credinţa înseamnă şi căinţă. Chiar dacă titlul sună foarte Elodios şi senzaţional, vă asigur că nu veţi vedea acest film la OTV.

Uită nostalgia!

Prietenul Marian m-a atenţionat că sunt un pic prea nostalgic în legătură cu vizionările de la Anonimul alături de tipi ca Leo Şerban sau Patapievici. Mi-a şi cîntat un refren de-al Corinei Chiriac: "Uită nostalgia/ Nu mai lăcrima...". În replică, vă voi plictisi în continuare (pe Marian şi pe ceilalţi cititori) cu transcrierea sesiunii Q&A cu regizorul britanic Ken Loach, la Sfântu Gheorghe. Loach e un regizor socialist (sau activist de stînga?) care luase Palme D'Or cu o ediţie înaintea lui Mungiu. Era cît p-aci să ia şi nişte palme reale în Satul Filmului, de la cîţiva spectatori anticomunişti. Toată tărăşenia aici.

Surveillance (2008)

rating: Brainwash

Surveillance a fost un film interesant pentru mine din doua motive: este un thriller politist bine realizat cu suspans, scene tari si actori buni si in plus are un twist destept pe final. Bine, toate astea le-am recunoscut in timpul sau dupa vizionarea lui asa ca motivul predominant care m-a facut sa-i dau o sansa (avand in vedere ca nici n-am auzit mare tam-tam legat de el) a fost numele regizoarei: Jennifer Chambers Lynch. Familiar? Ar trebui sa fie! E fatuca d-lui David Lynch, mare maestru de ceremonii horror cu suspans paranormal(Twin Peaks, Mulholland Drive), care este si producatorul executiv al lui Surveillance, calitate in care i-a oferit probabil cateva sugestii fiicei sale. Astea fiind zise, ma vad nevoit sa recunosc inca o data meritul unei doamne in realizarea unui film bun (nu de alta dar sunt cam putine in aceasta profesie) si nu doar bun ci un thriller inteligent ce reuseste sa te tina lipit de ecran (monitor) 90 de minute.

Filmul incepe destul de cliseic cu o crima oribila asupra unei familii si o femeie alergand pe sosea, in noapte, plina de sange, in bataia farurilor unei masini. Tipical slasher movie. Suntem introdusi astfel intr-o poveste cu serial killers si apoi atentia ne este abatuta asupra unui cuplu de agenti FBI sositi intr-un orasel pierdut in pustiul arid al Americii. Julia Ormond si Bill Pullman ii interpreteaza pe cei doi detasati sa investigheze "poteca insangerata" (trail of blood) lasata de criminali si a o cauta pe femeia disparuta. Departe insa de a bate drumul cliseului organizand un man-hunt cu o puzderie de resurse umane si materiale, in Surveillance lupa investigatorului se concentreaza pe cativa supravietuitori ai unui teribil atac la drumul mare: un politai al carui partener a murit, o tanara drogata al carui iubit a murit si o fetita a carei intreaga familie... a murit. Toti sunt interconectati in virtutea prezentei lor simultane la acelasi carnagiu. Rolul investigatorului e sa reconstituie faptele preluand declaratiile fiecarui martor ocular in parte si apoi coroborandu-le pentru a citi firul evenimentelor. Si bineinteles ca pe masura derularii povestii avem flashback-urile nelipsite din astfel de filme.


Surveillance e astfel un film cu numar redus de personaje ceea ce nu poate decat sa bucure intrucat avem ocazia sa le vedem cat mai bine conturate. In afara de cei doi agenti FBI, care au si rolurile principale dealtfel, ne facem o idee destul de clara despre membrii sectiei de politie in care se desfasoara povestea, despre martorii supusi "supravegerii" si despre victimele atacului de pe sosea, inclusiv in circumstantele anterioare mortii lor. Asa ca se formeaza o oarece legatura intre privitor si acestia. Asta mi-a placut pentru ca chiar am simtit repulsie fata de echipajul de politie corupt care se distra pe seama cetatenii naivi jucandu-le farsa cu bad cop/good cop atunci cand ii trageau pe dreapta provocandu-le pene de cauciuc, am resimtit frustrarea soferilor abuzati fizic si psihic de jocul obscen al politistilor rutieri si aproape ca m-am bucurat cand unul din ei a luat un glonte in gat. M-am implicat. La fel mi-a placut imaginea vie, foarte colorata din scenele de flashback, diferita de cea austera si artificial-profesionista din sectia de politie. Un contrast binevenit. Cel mai puternic atu al sau e faptul ca e un thriller neconventional destul de dur si avand ca subiect natura umana. Pe mine m-a facut sa-mi amintesc de Natural Born Killers intr-un fel, nu ca s-ar ridica la nivelul filmului lui Stone, dar tehnic e destul de bine realizat, regia e fara cusur si scenariul curge bine, fara goluri. Nu e filmul de care sa-ti amintesti mult timp dupa insa pe mine nu m-a dezamagit nici la a doua vizionare.

Trailer.

o alta cronica aici.

Anonime

Azi începe a şasea ediţie a festivalului Anonimul, în Deltă, la Sfîntu-Gheorghe. Pentru mine, locul acela unde se varsă Dunărea în Mare e cel mai frumos din România, cu tot cu ţînţarii lui. E un loc cu natură splendidă, sălbatică, independentă. Şi cu mult film independent. Cu "băştinaşi" dintr-o bucată, care gătesc bucate spectacol (o zice unul care nu e fan peşte). Apoi, vizionări de film laolaltă cu Patapievici, Leo Şerban sau Marcel Iureş. Discuţii cu Peter Greenaway, Ken Loach şi multă lume bună, anonimă, din România. Asta şi contează în primul rînd: spectatorii aceştia necunoascuţi, rari şi preţioaşi, la fel ca natura deltei. Spiritul independent e în aer. Îl respiri din momentul în care urci pe vapor în Tulcea ( la Sfîntu-Gheorghe nu se poate ajunge cu gipanul). Am fost de două ori în Satul Filmului şi m-aş duce în fiecare an. Îi invidiez puternic pe toţi care sunt acolo acum. Şi aştept recomandările lor. Mai jos, trei epistole de la ultimul triplu-salt: natură, oameni, cinema - Anonimul 2007


Anonime I

Marian a plecat din Jimbolia în celălalt capăt de ţară, la Sf. Gheorghe (Anonimul, ediţia 4). Seara îl găseşti în primul rînd al cinemaului din camping. Marian are 12 ani. Şi e doar un exemplu că nu toţi tinerii preferă ecranul calculatorului “marelui ecran”. Invitatul special, Ken Loach e sigur că Cinemaul va (supra)vieţui bine-mersi cîtă vreme tinerii vor prefera să meargă la film cu gaşca, decît să rămînă acasă cu babacii. Mariana Mihuţ, unul din "prietenii festivalului", era la fel de optimistă în seara deschiderii. “România are multe feţe urîte -spunea marea actriţă-, dar aici (la Anonimul.) e faţa ei frumoasă. Şi cea adevarată.” Un lucru e cert, Sfîntu Gheorghe e departe. De oriunde ai veni. Numai din Tulcea faci peste 4 ore cu catamaranul. Curios, nu mai sunt aşa de mulţi -şi insuportabili- ţînţari. Dar s-au înmulţit cîinii din camping. Şi corturile (cca 200), ceea ce confirmă teoria lui Loach cu plecatul tinerilor de acasă ca să vadă un film cu gaşca. Vorba vine “un film”. La ora la care scriu rîndurile astea amestecate (joi, 11 a.m.) au trecut vreo 60 de ore de festival şi tot atîtea filme. Favoritul meu la secţiunea lungmetraj e Patru minuteGermania). Filmul lui Chris Krauss l-a ciupit de corzile dinlăuntru şi pe micuţul cinefil, Marian, prezent în sala 1 din “Satul Filmului”. Vorbim mai pe larg după. Acum totul se întîmplă prea repede. E vreme de vizionat (& bronzat, fireşte). PS (Lui Marian i-a plăcut şi 432 pe care l-a văzut aseară. Tot din primul rînd.

Anonime II

Pentru mine, Ken Loach era un anonim înainte să fie invitat la Anonimul. Văzusem la tv debutul său extraordinar din 1969 (Kes) fără să fac legătura cu cîştigătorul Palme D’Or de anul trecut. Regizorul n-a venit la Sf. Gheorghe cu mîna goală: a prezentat în aer liber lungmetrajul Tickets (destul de inegal) şi scurtmetrajul 11'9''01. Şi discuţiile de după au avut un aer liber. Păcat că s-a discutat mai mult politică decît cinema (sesiunea de Q&A e în întregime pe liternet.ro). 11 min. 9 sec. şi un cadru a cam aprins spiritele. Spectatori iritaţi de simpatiile de stînga ale englezului au tras din toate direcţiile. Îi deranjase idealizarea regimului comunist chilian comisă în filmuleţ. Am descoperit un public pătimaş, dar (ce bine!) dezinhibat. Şi un regizor cu o viziune politizată (a.k.a. realism social), dar autentică. Iată cum concluzionează Loach scurta lui întîlnire cu publicul danubiano-pontic: „M-am simţit foarte bine primit. Mai ales de ţînţari. Comentariile au fost exact aşa cum m-am aşteptat. Cred că avem o mulţime de neînţelegeri care trebuie lămurite. Avem istorii atît de diferite. Cu atît mai important e rolul Cinema-ului de a face oamenii să vorbească unii cu ceilalţi. Problema e că noi nu vedem filmele voastre. Şi poate cîteodată e greu pentru voi să vedeţi filme din Europa.” Poate acum Europa va vedea măcar filmul care a cîştigat trofeul Anonimul şi Premiul Publicului: California Dreamin. P.S. A doua zi, publicul s-a înţeles mai bine cu celălalt invitat special, Cristi Mungiu.



Anonime III

Şi-a meritat Palma? Mă întreabă un prieten despre 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, la întoarcerea de la festivalul Anonimul. Văzusem filmul în aer liber, în gălăgia din camping. Şi totuşi, 432 a reuşit să mă strîngă de gît. Claustrofobic. Sufocant. De vină sunt cadrele foarte lungi (scena mesei ţine 10 minute non-stop) şi distanţa intimă faţă de personaje. După proiecţie, regizorul Cristian Mungiu (împreună cu echipa) se apropie de public. E întrebat de ce a ales filmarea din mînă. "Mi s-a părut mai umană, mai naturală şi mai puţin cinematografică". Altă întrebare: s-a gîndit iniţial să fie un film despre comunism şi apoi despre avort? "Nu mă gîndesc niciodată iniţial la nimic de felul ăsta. Eu urmăresc să zic o poveste şi dacă povestea are gradul ăla de adevăr şi verosimilitate pe fiecare secvenţă în parte atunci ansamblul o să aibă un sens (...) E şi un film despre singurătate, manipulare şi solidaritate". Personal, am fost îmbarcat cu forţa într-o maşină a timpului şi catapultat cu 20 de ani în urmă. Despre asta a vorbit şi actriţa Mariana Mihuţ, aflată în public: "Eu îmi aduc aminte perioada aceea şi din păcate am trăit-o. Cei mai tineri pun întrebări tehnice, despică firul în patru, dar problema e îngrozitoare. Pentru noi, pentru generaţia noastră, a fost într-adevăr o tragedie".

Trailerul zilei: The Imaginarium of Doctor Parnassus

In sfarsit a aparut si trailerul ultimului film in care il mai putem vedea pe Heath Ledger: The Imaginarium of Doctor Parnassus. Fantasticul film a lui Terry Gillian mai are un pic si vine in cinematografe, prin octombrie, si starneste multa valva intrucat in timpul filmarilor s-a produs si moartea actorului principal Heath Ledger asfel ca filmul era in pana. Rolul insa i-a fost preluat de trei alti actori: Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell care dau viata personajului in diversele lumi paralele prin care va calatori. Da, lumi parale, oglinda magica, un targ cu diavolul, un Dr Parnassus de 1000 de ani, o trupa de teatru ambulant toate promit o experienta interesanta in filmul asta. Trailer:

Trailerul zilei: Where the wild things are

Nu va lasati inselati de titlu, filmul asta e o minunata poveste pentru copii. Se bazeaza pe o carte de povesti scrisa de Maurice Sendak pe care nu am pretentia sa zic ca am citit-o insa mi-as fi dorit s-o am in vremea copilariei. E vorba despre un pusti simpatic pe nume Max care dupa ce este pedepsit de maica-sa si trimis in camera lui isi imagineaza o lume fantastica, o padure la capatul unui ocean, spre care vasleste imbracat intr-un costum de lup. Acolo gaseste o multime de creaturi si monstruleti ciudati numiti Wild Things cu care se imprieteneste si care il incoroneaza liderul lor. Filmul e regizat de Spike Jonze (Adaptation) si fetele or sa fie extaziate de creaturile alea blanoase. Pana in octombrie nu mai e mult. Trailer, please:

Eroi de razboi

Imi plac filmele de razboi. Ma uit la ele indiferent daca trateaza un anume subiect in mod documentaristic si detasat sau prezinta o istorie romantata, loosely based on actual events, cum le place s-o spuna, mai mult artistica decat precisa. Eram fan de filme si literatura de razboi de mic copil la fel cum imi placea si istoria. Am gustat cu placere multe din filmele americane, Schindler' List, Saving Private Ryan, Apocalypse Now, Platoon etc dar in ultima vreme am inceput sa ma orientez si spre cinematograful european, evident datorita libertatii care ti-o ofera internetii. In afara de La vita e Bella sau Der Untergang (The Downfall) filme foarte apreciate si, drept urmare, foarte promovate eu v-as sugera sa aruncati un ochi critic si asupra altor productii recente, mai ales nordice, din tari despre a caror experienta cu WWII eu nu stiam mare lucru.

Zwartboek (Black Book) e un film olandez din 2006 regizat de Paul Verhoeven (tipul responsabil pentru Robocop si Basic Instinct) si care o are in centru pe Rachel Stein (Carrice van Houten) o cantareata evreica din Berlin care in timpul celui de-al doilea razboi mondial fuge in Olanda si intra in Rezistenta sub numele de Ellis de Vries. Devine astfel o spioana si se infiltreaza in carierul general SD ca secretara ajungand amanta comandantului Muntze. Furnizeaza informatii pretioase celulei sale de rezistenta dar in acelasi timp se indragosteste de comandant. Din momentul in care acesta este condamnat la moarte de SS pentru tratative cu partizanii si dupa ce restul membrilor rezistentei sunt aprope toti eliminati, viata ei atarna de un fir de par. Norocul nu o paraseste astfel incat supravietuieste pana la sfarsitul razboiului insa e tratata ca o colaborationista si inchisa. Singurul lucru ce ar putea s-o salveze este un carnet negru in care apar detalii despre evrei ucisi si jefuiti de un membru al rezistentei. Filmul este de proportii epice, intins si cu efecte vizuale excelente. Poarta toate caracteristicile unui blockbuster, e si cel mai scump film olandez dealtfel, si are o gramada de twisturi si scene de actiune. Must see again. Trailer


Sophie Scholl - The Final Days este un film german din 2005 despre una din faimoasele (si putinele) luptatoare anti-naziste din Germania anilor '40. Sophie Scholl (Julia Jentsch) a existat in realitate si a fost o studenta de 21 de ani care impreuna cu fratele ei, Hans, facea parte dintr-o organizatie studenteasca non-violenta si anti-nazista numita White Rose, parte a Resistentei Germane. In '43 ea si fratele ei au impanzit Universitatea din Munchen cu un Manifest Anti Razboi insa au fost identificati si arestati de Gestapo. Dupa interogatorii cei doi au recunoscut fapta si au fost acuzati de inalta tradare impreuna cu un al treilea complice, apoi judecati de un Tribunal al Poporului fiind condamnati la moarte prin ghilotinare. Filmul lui Marc Rothemund prezinta exact acele ultime zile ale Sophiei, raspandirea manifestului, arestarea, interogatoriile nesfarsite din inchisoarea Gestapo-ului si procesul urmat de executie. Cred ca toate aceste considerente sunt suficiente pentru a urmari un film despre o parte a istoriei cam necunoscuta. Trailer


Max Manus este un film biografic norvegian din 2008 avand drept subiect activitatea unuia dintre cei mai cunoscuti sabotori din WWII. Dupa ce a luptat cu sovieticii pe frontul finlandez, Max Manus (Aksel Hennie) se intoarce in Norvegia ocupata de nazisti si intra in Rezistenta unde, impreuna cu alti partizani, desfasoara activitati de propaganda si indeplinesc acte de sabotaj in sprijinul aliatilor. Dupa ce scufunda o nava germana de aprovizionare, Gestapo-ul ii ia urma si astfel e nevoit sa fuga la Stockolm. Celula continua activitatea de sabotaj dar pica intr-o ambuscada si prietenul sau Greggers e ucis. Max Manus se intoarce si organizeaza un alt sabotaj asupra unui vas german (Donau) scufundandu-l intr-un fiord. La fel ca si celelate filme de mai sus Max Manus e un film epic plin de actiune si momente tensionante, foarte acurat istoric, intrucat se bazeaza pe memoriile personajului principal si pe documente istorice si bine realizat, fiind cel mai scump film norvegian deocamdata. Merita cu prisosinta atentia noastra. Trailer


Flammen & Citronen reprezinta versiunea daneza a luptei pentru rezistenta impotriva nazistilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Regizat de Ole Christian Madsen, filmul ii are drept eroi pe doi barbati - Bent poreclit Flame (flacara) de la parul roscat si Jorgen poreclit Citron din cauza figurii acre si a faptului ca lucrase la Citroen - acestia fiind cu cuplu de asasini ce operau in Copenhaga la comanda sefului lor aflat in contact cu britanicii. Tintele lor predilecte erau localnicii care colaborau cu nazistii. Flammen, un tanar de 23 de ani era trigger man-ul iar Citronen, mai varstnic era wheel man-ul. Impreuna nu prea dadeau gres, iar daca o faceau se intorceau pentru a termina treaba. Nemesis-ul lor era comandantul Gestapo Hoffman pe care au incercat de cateva ori sa-l execute dar fara succes. Acesta la randul sau ii vana fara a putea pune mana pe ei. Un joc de-a soarecele si matza presarat cu tradari, agenti dubli, politica si multe gloante. Rolurile sunt jucate bine, imaginea e placuta cu peisaje scandinave tipice, actiunea te prinde ca in filmele cu gangsteri dar overall un pic cam lung. Doar un pic, caci merita. Trailer.


Astea sunt patru filme din categoria drama/razboi pe care le recomand celor interesati intrucat sunt bine realizate si nu plictisesc deloc. In plus au si rolul unei mici lectii de istorie care sa te faca sa citesti mai multe dupa.

It's a classic!

The Hangover (2009)

rating: Colectable
Data Vizionării: 2 august
Starring: Ed Helms, Bradley Cooper, Zach Galifianakis, Mike Tyson

N-am crezut. Cu mîna pe inimă spun, n-am crezut ca îmi va plăcea The Hangover. După ce am auzit laude de la oameni pe al căror gust nu mă bazez, am clasat în minte dosarul alături de interminabila serie a careului de aşi: Stiller-Ferell-Carell-şi mai nou Rogen. Marea Mahmureală e un clasic însă, acea specie rară de comedie care place tuturor, în toate timpurile. There's no school like nu-old school!

Mahmureala începe ca un road-movie convenţional. Patru prieteni vor să o facă lată în Las Vegas, cu ocazia petrecerii de burlaci a unuia dintre ei. "What happens in Vegas, stays in Vegas" este sfatul socrului pentru viitorul mire. Care respectă sfatul cu sfinţenie (cu ajutorul unor euforizante) şi nu se mai dă dus din Vegas. Marea găselniţă a filmului regizat de Todd Phillips este că nu ne arată ce se întîmplă în "noaptea de nebunie". Şi această omisiune ne ţine în priză tot filmul. Stupefiant. Ne trezim în plin aftermath şi devenim părtaşi la fiecare pas pe care-l fac eroii pentru a înţelege dezastrul în care s-au băgat: cum au reuşit să fure o maşină de poliţie, să-l umilească pe Mike Tyson (as himself), să aibă un chinez gol în portbagaj, un bebeluş în dulap, să le lipsească un dinte din faţă şi...unul din prieteni. Practic, avem deconstrucţia unei nopţi nebune. În ciuda abordării postmoderne, that's classic! vorba lui Alan Garner ( Zach Galifianakis, sarea şi piperul filmului). Cum altfel poţi descrie scena în care un tip intră la toaletă să urineze şi observă că se găseşte în aceeaşi încăpere cu un tigru? Scena cu cei trei cavaleri de onoare blocaţi în maşină împreună cu acelaşi tigru nervos este un omagiu adus comediei din interbelic. Genul de comedie bufă pe care îl vedeam acum 20 de ani la Cascadorii Rîsului. Şi nu ne mai săturam. Oricum, mahmureala continuă ( e în pregătire The Hangover 2 ).

Rock'n Rolling!

Ieri, chiar de ziua Timişoarei, am primit cel mai frumos cadou. Am găsit în cutia poştală revista pe care o aşteptam de trei săptămâni, aşa cum aştept răcoarea, în fiecare seară. A venit Rolling Stone. Culmea, a sosit la timp. E primul număr din august ( revista iese bilunar) şi îl omagiază pe Michael Jackson. Rolling Stone s-a născut odată cu era contraculturii hippy (în 1967) şi de atunci e portavocea "coolt" a Americii. M-am îndrăgostit la prima vedere de revistă acum doi ani cînd un prieten mi-a adus numărul aniversar de 40 de ani. Atenţie: abonamentul pe un an (26 numere) m-a costat dublu de cît îi costă pe americani: adică vreo 65 de dolari (203 de lei, mai precis). Dar nu mai platesc extra-taxe şi îmi iese mai ieftin decît dacă aş lua revista direct de la un chioşc din NY (5$). Nu mai vorbesc că mă costă de cinci ori mai puţin decît dacă aş lua-o din România (8 lei vs. 40 de lei). Dincolo de calcule financiare, senzaţia răsfoirii revistei e priceless, cînd ştiu că a făcut o călătorie transatlantică de vreo 10.000 de km ( cu avion, tren, masina) ca sa ajungă în zona Soarelui din Timişoara.

The Proposition (2005)

rating: Colectable

"When? said the moon to the stars in the sky
Soon, said the wind that followed him home
Who? said the cloud that started to cry
Me, said the rider as dry as a bone
How?, said the sun melted the ground
Why? said the river that refused to run
Where? said the thunder without a sound
Here, said the rider and took up his gun."

Nick Cave

Cine ar fi crezut ca Nick Cave e in afara de compozitor, rocker, actor sau poet si scenarist? Pentru mine a fost o surpriza placuta si, chiar daca filmul The Proposition ma interesa in mod deosebit (un western de factura australiana), numele lui Nick mi-a sporit curiozitatea. Si apoi mi-a rasplatit-o intrucat e un film cu mai putina actiune decat te-ai astepta de la un western si e mai inclinat spre meditatie si poezie decat spre rafuieli armate. Deci alfel. Criticile spun ca e mult mai precis decat alte productii in zugravirea contextului istoric de acum peste 100 de ani din Australia, acel teritoriu salbatic pe care Majestatea Sa Regina Marii Britanii spera sa-l civilizeze.


Povestea se invarte in jurul a trei frati, banditi vinovati de a fi ucis o familie, si a incercarii unui capitan de politie de a-i captura. Dupa ce ii prinde pe doi dintre ei, capitanul se foloseste de ruptura dintre ei si fratele mai mare pentru a-i cere fratelui mijlociu ca sa-l caute si sa-l ucida pe cel mare in schimbul vietii celui mai mic. Propunerea nu poate fi refuzata astfel ca Charlie (Guy Pearce) pleaca dupa fratele sau supranumit de bastinasi "lupul care nu doarme". Din acel moment filmul se imparte in doua planuri, unul urmarindu-l pe Charlie prin salbaticie iar celalalt insistand asupra capitanului englez venit "sa civilizeze Australia". O sarcina cam dificila pentru un singur om cu o casuta in mijlocul desertului si o sotie englezoaica care nu se integreaza deloc in comunitatea locala. Insula lor de civilizatie se termina la gardutul de lemn in dosul caruia isi beau ceaiul de dupa-masa si impodobesc bradul pentru un Craciun in miez de vara.


In cazul banditului devenit justitiar prin forta imprejurarilor, asistam insa la o continua amanare a confruntarii cu fratele mai mare si nu e greu de ghicit ca pana la urma legaturile de sange vor fi mai puternice si cei doi vor porni impreuna pentru eliberarea fratiorului. Ce mi-a placut in film a fost jocul actorilor, toti dand viata unor personaje interesante. Guy Pearce e un actor extraordinar si inca din Memento sau Count of Monte Cristo i-am simtit stofa. Si aici impersoneaza tot un tip detasat emotional, nemilos si introvertit. John Hurt joaca rolul unui vanator de recompense ajuns barman betiv in pustiul australian si in ciudata unei partituri scurte lasa o impresie puternica. De fapt tot filmul lasa o impresie de realism si e foarte usor sa accepti faptul ca lumea acceea era dura si salbatica si lipsita de orice mila. Era vorba de supravietuire intr-unul din cele mai ostile locuri.

Trailer

Trailerul zilei: The Road

Tot un film setat intr-o lume post-apocaliptica dezumanizata si caracterizata prin lupta crancena pentru supravietuire, un subiect din ce in ce mai exploatat in ultima vreme, probabil o rabufnire in plan artistic a temerilor noastre cotidiene. The Road promite insa a fi ceva mai mult prin simplul fapt ca este ecranizarea unui roman bestseller castigator de Pulitzer in 2007 si scris de Cormac McCarthy, ceea ce inseamna o oarecare intriga si un scenariu destept. Story-ul e mai exact o calatorie gen "tata si fiul" de mai multe luni peste teritoriul unor State Unite aproape devastate (ca si restul lumii) de un cataclism. Un road movie tipic, cu aventuri si situatii limita si cu niste actori de prim rang: Viggo Mortensen, Charlize Theron, Guy Perce si Robert Duvall. Il astept in octombrie cu mult interes. Trailer: