duminică, 23 decembrie 2018

8 din 2018. Atât s-a putut.

TOP 2018, DUBLA DOI

O ce veste minunată: Adina Baya revine pe Marele Ecran cu topul ei personal din acest an.


Nu am fost atât de harnică precum Felix, nici la capitolul filmelor văzute, nici la cel al filmelor selectate pentru topul de final de an. Astea sunt cele care mi-au rămas în minte, când mă uit în urmă spre ce am văzut în 2018. Ordinea nu reflectă calitatea. E mai degrabă cea în care le-am văzut, aproximativ. 
Roma. Alfonso Cuaron face o reverenţă prelungă spre figurile materne aflate în decorul copilăriei noastre. Cele care ne-au purtat în pântece şi în braţe, ne-au hrănit, ne-au iubit, au modelat ceea ce suntem. Mame, bone, bunici. Femei care nu se plâng şi care iartă, care duc singure povara creşterii oamenilor. Asta e Roma pentru mine. De departe cel mai cald şi intim film al lui Cuaron, probabil şi cel mai reuşit.  
First Reformed încapsulează fricile, fustrarea şi înstrăinarea care descriu starea psihică a lumii în care trăim. Teama de apocalipsa ecologică, vina latentă şi neputinţa de a o preveni. Cu Ethan Hawke într-un rol extraordinar, filmul mai vorbeşte şi despre singurătatea adâncă, profundă a omului occidental şi imposibilitatea de a se conecta cu cei din jur, dar şi despre derapajul religiei spre consumerism şi eşecul ei frecvent de a (mai) funcţiona ca un mecanism salvator. 
În BlackKklansman, Spike Lee face echipă cu Jordan Peele, regizorul superbului horror neo-noir Get Out, în care e răvăşit modul de a trata teme rasiale. Filmul pus la cale de cei doi e o mică bombă subversivă, vorbind tare şi clar despre America rasistă şi conservatoare. Iar printre rânduri, despre Trump şi despre care e cea mai bună formă de rezistenţă în faţa unui sistem corupt: prin încercări paşnice de schimbare sau revoluţie violentă? 


Sorry to Bother You e o fantezie SF în maniera Get Out, dar un pic altfel. În sensul bun, spre foarte bun. Filmul trasează conturul junglei capitaliste americane, cu mentalitatea ei de tip dog-eat-dog şi societatea dezumanizată la care duce. Evident, filmul e (şi) despre rasism şi mişcările de rezistenţă de inspiraţie marxistă care se pare că devin revoluţiile „de serviciu” ale erei noastre. 
Girl. Lukas Dhont surprinde cu o fineţe rară esenţa adolescenţei, acea vârstă în care toate certitudinile par să se dizolve. Asta e, în esenţă, filmul, cred. Nu unul despre transsexualitate, cum am văzut că e etichetat. Personajul principal nu e nici copil, nici adult, nici fată, nici femeie, nici băiat, nici bărbat. E mereu între. Pluteşte într-o realitate fluidă, căreia încearcă să îi prindă sensul. Se agaţă de ţărmul ce pare cert al unei şcoli de balet. Se învârte pe poante şi încearcă să nu derapeze, cu un zâmbet larg, fixat ca o mască, cu încăpăţânare, pe chip. 
Shoplifters. Povestea asta de la marginea societăţii japoneze are un aer atât de universal uman, încât îmbrăţişezi fără rezerve realitatea de pe ecran în care nişte oameni adoptă într-o seară o fetiţă pe care o găsesc semi-abandonată în frig. Şi îi oferă iubirea şi atenţia de care era atât de tare privată. Cei ce o adoptă par să fie o familie. Se susţin, se îmbrăţişează, se ciondănesc tandru uneori. Apoi lucrurile se complică. Finalul pune nişte întrebări etice profunde şi oferă o vedere atentă nu doar spre realitatea cotidiană a societăţii japoneze, ci şi spre bariera transparentă care desparte universal binele de rău. 


Cold WarDupă Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski vine cu mărci auctoriale deja recognoscibile, creând totodată un film suficient de diferit. În Cold Warurmăreşte o relaţie de cuplu ce dogoreşte pe fondul glacial al Cortinei de Fier. De la Varşovia la Paris şi înapoi, destinele celor doi se despart şi se reîntâlnesc succesiv. Când sunt despărţiţi, se simt incompleţi, când sunt împreună, îşi autodevorează relaţia. 
Charleston. S-au lansat o grămadă de filme româneşti în 2018 şi recunosc că o parte mi-au scăpat. Dar dintre cele văzute, clar în minte mi-a rămas Charleston-ul lui Andrei Creţulescu. Dialoguri scrise fain, muzică excelentă, interioare şi situaţii care refrişează binevenit clişeele Noului Val. Plus o temă grea, tratată aparent uşurel: cum duce în spate fiecare dintre noi, în mod diferit, suferinţa copleşitoare a pierderii unui om foarte drag. (Adina Baya).




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.