joi, 18 ianuarie 2018

Pororoca. Undă de șoc.




Vara trecută, vacanță la munte. Se strică ceva la mașină. Cu capul în capotă, câteva secunde, nu observ cum îmi dispare copilul de 3 ani care se juca în țărână, la doi metri de mine. Ia-l de unde nu-i! Un val uriaș de panică și vinovăție m-a luat pe sus cu forța a zece fluvii Amazon. Gândurile se ciocneau unele de altele într-o mini-implozie nucleară, nevrând să gândească negândibilul. Alergam aiurea de colo-colo, până l-am găsit, teafăr, 30 de secunde mai târziu. 30 de secunde cât 30 de minute infernale, în care am avut senzația ieșirii din corp. Parcă mă priveam de undeva de peste umăr.

Am retrăit senzația la Pororoca, când un tată (jucat de Bogdan Dumitrache) își pierde copilul în parc. Nimic nu anunță momentul, poate doar liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. Până aici camera a păstrat distanța, creionând portretul unei familii (aproape) perfecte, numai bună să joace într-o reclamă la credite. În scena dispariției, camera îl urmărește pe Bogdan Dumitrache de peste umăr, în fugă. Imaginea tremură așa cum mi s-a încețoșat și mie vederea, atunci la munte.

Mi-e greu și să rememorez momentul, darămite să-l povestesc. Că ești sau nu părinte, de ce ai vrea să vezi un film despre dispariția unui copil? Timp de două ore jumătate? (varianta director's cut are 3 ore).

Motivul pentru care suntem atrași de când lumea de povești (drame, filme) e tocmai pentru a experimenta lucrurile pe care le evităm în viață, de care ne temem. "Vrem să știm cât ne-ar costa emoțional, cum s-ar simți de-adevăratelea dacă vreodată ne vom afla, noi sau cineva cunoscut, într-o situație similară" (Lisa Cron, Wired for story). Vrem să experimentăm pericolul și să ne punem în pantofii protagonistului, fără riscuri.


Pantofii protagonistului din Pororoca sunt dureros și aproape insuportabil de purtat. E meritul lui Bogdan Dumitrache că ne duce cu el în mașina de tocat ce devine viața lui după momentul din parc. Dacă în prima parte ai senzația că l-ai mai văzut așa în Poziția Copilului sau în Dublu, din actul doi al filmului își duce jocul la cu totul alt nivel. Pur și simplu se dezgolește până la măduvă, se destramă sub ochii tăi. Doream să o văd mai mult pe partenera sa din film, excelenta Iulia Lumânare, care dispare și ea abrupt. Am înțeles însă rațiunile dramatice pentru care Bogdan trebuia să rămână singur cu povara vinovăției și cu ancheta detectivistică pe care o începe pe cont propriu.

Apoi (sau mai întâi) e meritul regizorului (Constantin Popescu) că a controlat fin (cu mici excepții) mecanismul acestui carusel al disperării. Putea foarte ușor să dea în melodramă sau plictis (ținând cont de lungimea filmului). Scena din parc, cu cadre-șnur de peste 10 minute, a fost filmată în câteva săptămâni, din câte am înțeles, pe o căldură infernală. La coregrafia ei complicată au participat zeci de oameni, actori și figuranți (între care s-au numărat și câțiva copii). Pororoca n-ar fi o experiență atât de intensă și uneori copleșitoare fără imaginea lui Liviu Mărghidan, mai vechiul colaborator al regizorului.

Apropo, cu toate minusurile sale (mult prea aspru criticate), mi-a plăcut Portretul Luptătorului la Tinerețe, debutul lui Constantin Popescu în lungmetraj (despre care am făcut un interviu-fluviu cu autorul). Despre Pororoca nu pot să spun că "mi-a plăcut". Nu e un film "care să-ți placă". Îți dă în schimb foarte multe de gândit și de trăit. Dacă dorești să 'evadezi' la cinema, caută în altă parte. Sau poți plonja fără plasă de siguranță în pielea unui om aflat față în față cu o traumă imposibil de gestionat și obsesia care îi urmează. Pororoca e o undă de șoc în cinemaul românesc.

De mâine, 19 ianuarie, în cinematografe. Și la Cinema City (Shopping City Timișoara) unde are 4 proiecții pe zi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.