luni, 31 august 2015
Highlights I: Casa Filmelor Ceau, Cinema!
Pe cod portocaliu pică bine un pic de apă proaspătă. El buton de nacar/ The Pearl Button (regia Patricio Guzman, Chile, 2015) plonjează în apele tulburi ale dictaturii lui Pinochet, pe urmele ultimilor locuitori ai Țării de Foc. Apa nu uită niciodată! Suntem bucuroși că putem proiecta la #plaiX un documentar care a luat anul acesta Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu (la Berlinală). Prezentat cu ajutorul Asociației Culturale Macondo, filmul va rula și în cinematografe din 4 septembrie.
sâmbătă, 29 august 2015
Trailerul zilei: Narcos
Pentru cei cu dor după universul Breaking Bad sau pînă se întoarce...Saul, ar fi o variantă noul serial despre narcotraficantes, narcocorridos sau pe scurt Narcos. Sau dacă v-a plăcut bancul cu pestele Pablo care "e scobar".
vineri, 28 august 2015
Casa Filmelor Ceau, Cinema!
Mai sunt două săptămâni până aprindem proiectorul la Plai. A patra oară (în tandem cu Pelicula Culturală). Mai jos, un program orientativ (mai lucrăm la niște surprize) ca să includeți din vreme Casa Filmelor Ceau, Cinema! în harta voastră de eXplorări la #plaiX.
Vineri, 11 septembrie
18:00 Afterlife (r. Virag Zomboracz, Ungaria, 2014) 93‘
(Premiul Publicului Ceau, Cinema!)
23:30* Aferim! (r. Radu Jude, România, 2015) 108’
Sâmbătă, 12 septembrie
14:00 Retrospectivă scurtmetraje Ceau, Cinema!
Căutându-l pe Brâncuși (r. Sergiu Sas, 2015) 5’
Kowalski (r. Andrei Crețulescu, 2014) 18’
Ramona (r. Andrei Crețulescu, 2015) 20’
15:00 15033 /Fifteen Zero Thirty Three (r. Iulia Matei, România, 2015)
16.30 Exploratorul (r. Titus Muntean & Xantus Gabor, România, 2013) 71’
Q & A cu regizorul Titus Muntean
18:00 The Pearl Button (r. Patricio Guzman, Chile, 2015) 82’
23:30* Focus eXpana: Lucia și SeXul (Julio Medem, Spania, 2001) 128’
Duminică, 13 septembrie
12.15 Focus eXpana - Animație: El Lince Perdido (r. Raul Garcia, Spania, 2008) 97’
14:00 Odessa (r. Florin Iepan, România, 2014) 60’
16:00 Focus eXpana: Vacas (Julio Medem, Spania, 1992) 96’
18.30 Trofeul Ceau, Cinema! – The Mighty Angel
(Wojciech Smarzovski, Polonia, 2014) 110’
*după concertele de la scena mare
Vinerea animata: Tusk
Tusk from Rory Waudby-Tolley on Vimeo.
TUSK - A mammoth is defrosted into an unrecognisable future.
marți, 25 august 2015
Răzvan Georgescu: 'Filmul poate salva viața'
"La Gottlob voi fi jurnalist" mi-a zis Ionuț Mareș în ultimele zile de Ceau, Cinema!. După ce a fost de toate la festival (selecționer, cronicar, moderator, mașinist, gazdă etc.), Ionuț a mai apucat să ia și un interviu regizorului Răzvan Georgescu în holul cinematografului din Gottlob. Cinematograful se redeschidea oficial cu proiecția documentarului Pașaport de Germania, produs de Alexandru Solomon și regizat de Răzvan Georgescu. Un om de o delicatețe și onestitate aparte, de la care poți învăța mult mai mult decît să faci film documentar, după cum puteți citi mai jos, via Ziarul Metropolis.
foto de Mircea Gherase
Ionuţ Mareş: Analizând „Testimonial” şi „Paşaport de Germania”, se poate vedea că porniţi de la un subiect care este extrem de personal, de la o experienţă a dvs., şi mergeţi mai departe, căutaţi alţi oameni care au trecut prin aceeaşi experienţă şi încercaţi să spuneţi ceva mai mult, universal. Vă propuneţi deliberat acest lucru? Este corectă descrierea?
Răzvan Georgescu: E corectă observaţia. În general, tind să fac filme care mă ating pe mine, dar, cumva, mă controlez, mă cenzurez. Îmi cenzurez şi orgoliul, şi tentaţia de a povesti filmele la persoana întâi, pentru că nu cred că sunt eu atât de relevant sau că perspectiva mea personală e atât de necesară. Este, poate, şi o formă de laşitate – de a te da puţin înapoi şi de a încerca să spui povestea prin cuvintele altora, dar încercând să acoperi unghiuri mai complexe decât ai putea tu, prin vocea ta, să acoperi. De aceea caut personaje care mă ajută să spun o anumită poveste ce porneşte dintr-un imbold personal. Dar încerc să nu-i plictisesc pe oameni cu o poveste personală, ci caut să fie una universală. Aceşti protagonişti mă ajută să o spun.
Pentru mine este foarte importantă chimia între protagonist şi mine. Sinceritatea şi autencitatea dialogului meu cu ei sunt absolut esenţiale. Atunci funcţionează totul. Dacă ei joacă un rol, atunci nu mai funcţionează. Nevrând să fiu eu în faţa camerei sau să povestesc la persoana întâi filmul, e important să mă pot încrede în aceşti protagonişti că duc ei povestea.
Cum ştiţi că aţi obţinut acest lucru? Ce presupune procesul de căutare, de determinare a respectivilor oameni să vă ofere ce vă doriţi?
E un proces care durează mult. La fiecare film, galeria persoanelor care au refuzat în cele din urmă să participe sau pe care eu i-am refuzat e foarte lungă, mult mai lungă decât a celor care apar în film. Este un proces de căutare a unor afinităţi mai mult decât selective. De la „Testimonial” încolo, chiar dacă sună orgolios, am încetat să mai fac filme care nu mă mai ating emoţional şi care nu mi se mai par stringente, relevante. Deşi am cancer, sau tocmai de aceea, sunt martor pe această lume al unor evenimente care au marcat biografia mea şi a altora, care m-au atins emoţional. Şi, în măsura în care eu sunt martorul acestor lucruri, fie şi pe tuşă, ca în cazul filmului „Paşaport de Germania”, am responsabilitatea să le povestesc. La început, chiar numai pentru copiii mei, dar pe urmă şi într-un context mai larg.
Cred că oricine ia o cameră şi vrea să spună o poveste are o responsabilitate – faţă de el, faţă de cei care vor vedea filmul şi faţă de subiect. M-am născut într-un loc, într-o epocă, am ales să fac meseria asta, atunci vreau s-o fac cât pot, să nu mai pierd timpul cu lucruri irelevante, aşa cum făceam acum câţiva ani, când realizam orice fel de film.
Cum ajungeţi la subiectele pe care le transformaţi ulterior în film?
În primul rând, e filtrul personal. Sunt multe lucruri care mă ating. Dar nu orice lucru care mă atinge pe mine funcţionează. După aceea – cum e viaţa. Norocul, întâmplarea. La „Paşaport de Germania”, prima idee am avut-o acum vreo nouă ani, când eram în birou la cancelarul Kohl (n.r. – fostul cancelar german Helmut Kohl), care mi-a explicat că pe scaunul pe care tocmai stăteam eu stătuse cu câţiva ani în urmă o delegaţie română şi că i se întorcea şi atunci stomacul pe dos când îşi amintea cum unul dintre reprezentanţii României negocia cu el, încerca să facă cât mai mulţi bani.
Atunci am auzit pentru prima dată că a existat această înţelegere de vânzare-cumpărare a nemţilor din România. A fost şi o şansă. Am început să fac research. Am început să-mi dau seama că, de fapt, într-un fel este şi povestea mea, deoarece, crescând printre nemţii din Banat, mergând la şcoala germană, căsătorindu-mă cu o colegă de şcoală care a emigrat şi ea, am ajuns şi eu pe aceste liste de vânzare-cumpărare a nemţilor, deşi eu sunt român. Dar, fiind căsătorit cu o şvăboiacă, RFG a plătit şi pentru mine, ca şi cum aş fi fost neamţ.
„Paşaport de Germania” este în acelaşi timp şi o perspectivă asupra comunismului. Vă opriţi la un anume caz, la o anume situaţie, şi de acolo încercaţi să spuneţi ceva şi despre ce a însemnat comunismul.
Da, dar nu în prim-plan. Nu asta a fost intenţia mea. Filmul se structurează pe trei niveluri. Este nivelul marii politici – Kohl, Ceauşescu ş.a.m.d. Este nivelul negociatorilor secreţi. Şi este nivelul personal, al oamenilor care au făcut obiectul acestor schimburi. Pe mine această perspectivă m-a interesat cel mai mult: ce se întâmplă cu un individ când intră într-un angrenaj social şi politic pe care nu are cum să-l stăpânească. El devine obiectul acestei înţelegeri, al acestor decizii care se iau deasupra capului lui, dar care îi afectează nemijlocit viaţa. Nu am vrut să fac un film despre comunism, nu am vrut să fac un film moralizator, să arăt cu degetul vinovaţii.
De ce credeţi că nu a fost abordat până acum acest subiect?
Subiectul nu a putut fi abordat pentru că până acum doi ani era secretizat în Germania. În Germania, nu ştia decât o mână de oameni, de politicieni, despre acest negoţ la politica de vârf. Nu avea cum să fie făcut acest film. Iar actele, în Germania, au fost parţial deschise după ce CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – n.r.) a publicat o monografie despre „Acţiunea Recuperarea”. Acesta era numele de cod al operaţiunii de vânzare a nemţilor, de recuperarea a lor prin serviciul secret german. Nici protagoniştii nu aveau voie să vorbească. De abia după ce am discutat cu Kohl şi cu Schaueble (Wolfgang Schaeuble, actual ministru de finanţe german – n.r.), pe atunci ministru de interne în Germania, protagoniştii din această acţiune, negociatorii secreţi, au primit permisiunea să vorbească în faţa camerei.
Când aveţi un subiect pentru care nu aveţi imagini de arhivă, cum faceţi să completaţi interviurile cu protagoniştii? Pe ce vă axaţi?
După research, îmi încep demersul făcând interviurile. Asta este baza. După ce discut cu ei, îmi dau seama care este topografia lor spirituală. Şi, atunci, mă orientez în această topografie a poveştilor protagoniştilor, filmându-i, ducându-i în locurile care sunt relevante pentru poveste. În funcţie de cum mă duce povestea, încep să caut foarte intensiv în arhive. În cazul filmului „Testimonial”, a fost mai puţin greu, pentru că era alt gen de poveste. În cazul „Paşaportului de Germania”, care este un documentar şi istoric, arhiva e esenţială. Şi am avut baftă, efectiv, că am găsit secvenţe de arhivă care sunt arătate public pentru prima oară.
De exemplu, scena înrolării saşilor în Waffen-SS, în 1942. În urma unei înţelegeri între Hitler şi Antonescu, mulţi saşi şi şvabi au luptat în Wehrmacht în timpul războiului, în loc de armata română. Există o secvenţă cu saşii care sunt înrolaţi mai mult sau mai puţin forţat de către SS-ul german în Braşov şi Sibiu. Asta a fost bafta, pentru că o fostă directoare a Arhivei de Filme din Bucureşti şi-a adus aminte că undeva, pe un dulap, într-o încăpere ascunsă – e un haos la Arhiva Naţională de Filme – exista o rolă de două minute în care ştia ea că… Această rolă nu era în niciun catalog. Am găsit dulapul şi am găsit rola. Şi această secvenţă apare în film. Sau, în Austria, în podul unui veteran de război, am găsit filmări private, în culori, din anii `30, făcute în Ardeal.
Deci, în urma dialogului cu protagoniştii, încep căutarea arhivei, şi asta mă ajută să completez ceea ce nu am ca imagine. Nu sunt un fan al reenactment-urilor, al reînscenărilor, dar nu am nicio problemă să survolez această topografie spirituală a protagoniştilor, încercând să creez o atmosferă – nu neapărat o situaţie – prin imagini.
Vă interesează foarte mult spaţiul personajelor.
Exact. Şi valenţa spirituală şi sufletească pentru respectivul protagonist a spaţiului în care se mişcă. Se mişcă cu totul altfel decât dacă îl închizi într-un birou şi îi pui un reflector în faţă şi îl iei la întrebări. În plus, atunci se nasc imagini de o frumuseţe pe care nu ai cum să o calculezi, nu ai cum să o bănuieşti înainte. Totul porneşte de la întâlnirea cu protagoniştii şi speranţa că dialogul tău cu ei te va ajuta să duci povestea într-un mod nu numai coerent şi inteligibil, dar şi emoţional.
Privind în urmă la „Testimonial”, cum vi se pare acum filmul?
Mărturisesc că nu prea l-am mai văzut de atunci şi mi-e şi greu să-l văd, pentru că e o poveste destul de personală, pornind de la diagnoza mea de cancer, în care mi se mai dădeau trei ani de trăit. În plus, unii dintre protagonişti nu mai sunt şi îmi vine foarte greu să-i revăd în film. Viaţa bate filmul. Dramaturgia filmului era mai coerentă dacă finalul era altul, dar noi doi stăm acum de vorbă după câţiva ani şi între timp am mai făcut un film sau două. „Testimonial” a fost pentru mine lecţia că filmul poate salva viaţa. Ştiu că sună patetic, dar mie efectiv mi-a salvat viaţa. Cât am lucrat trei ani la acel film, tumoarea n-a crescut. Două săptămâni după ce am terminat filmarea, a început să crească. În timpul filmărilor la „Paşaport de Germania”, iarăşi în mare parte am avut pace. Parte din filmări le-am făcut sub chimioterapie, parte din montaj l-am făcut sub radioterapie. De aceea stăm aici de vorbă. „Testimonial” a fost pentru mine o piatră de hotar. Mi-e greu şi să vorbesc, şi să-l văd din nou.
Cât vă este de greu să lăsaţi deoparte subiectivitatea, orgoliul de care vorbeaţi şi să arătaţi alte persoane în situaţii similare?
Eu cred că povestea mea nu e suficient de relevantă şi nu eu sunt important în această poveste. Este numai punctul de pornire, scânteia. Este mult mai puternic şi mult mai de efect să ai personaje care au mult mai multe de povestit şi lucruri mai intensive de spus, de rostit, decât am eu. Le sunt recunoscător din cale-afară că au făcut acest joc şi că au fost alături de mine. Fiind în aceeaşi barcă – toţi protagoniştii din „Testimonial” erau bolnavi pe moarte -, altfel te deschizi. La fel şi la „Paşaport de Germania” – fiind cumva în aceeaşi poveste şi eu, ca autor, altfel s-au deschis ei, altfel au discutat cu mine.
Cum vă stabiliţi abordarea stilistică pentru un film? Vă impuneţi nişte reguli foarte stricte?
Mă las condus de poveste. Dacă ea este povestită coerent în stil observaţional, de ce nu? Nu am ideologii de acest fel. Nu refuz, nu resping. Dar, în ochii mei, nici „Testimonial”, nici „Paşaport de Germania” nu puteau fi povestite într-un fel observaţional. Mi-a fost clar de la bun început că nu vreau nici comentariu. În „Paşaport de Germania”, vocea mea nu apare deloc. Este un film care se susţine prin poveste şi prin protagonişti. Asta este decisiv – dacă povestea se susţine aşa, aşa o fac. N-am nicio problemă să fac şi un film observaţional. Am făcut înainte. Spectatorul e important – cum îţi împarţi dramaturgia ca să nu-l plictiseşti. În stilul observaţional nu ai atâta control. Ştiu că sună iar orgolios, dar îmi place puţin să am controlul asupra dramaturgiei.
Să vă implicaţi mai mult…
Nu atât asta, cât să structutez filmul, să planific naraţiunea, dramaturgia.
Şi ce urmăriţi în planificarea asta?
Nu o fac cu creionul în mână, dar îmi dau seama că la un anumit moment e o altă turnură care e necesară, şi atunci trebuie să scoţi publicul din amorţeală. Lucru pe care îl pot face mai uşor în stilul pe care mi l-am ales, care e un stil controlat, decât într-unul observaţional, renunţând totodată la comentariu. Ani în şir, la începutul meseriei mele, am lucrat ca monteur. Montajul pentru mine este esenţial. Montajul mă ajută să îmi structurez dramaturgia filmului.
Ce părere aveţi despre tipul de abordare în care regizorul se pune în centru, în faţa camerei?
E un demers foarte riscant, după părerea mea. Există exemple reuşite şi există exemple mai puţin reuşite. Cred că ţine şi de temperamentul autorului. Eu nu aş putea. Sunt unii autori care o fac cu dedicaţie, plăcere, orgoliu. Uneori le iese, alteori mai puţin. Unii intră într-un militantism à la Michael Moore. Sunt legitime toate formele. Dar contează povestea şi modul în care autorul se raportează la ea. Dacă el consideră că apărând în faţa camerei e bine – e un risc şi un act de curaj. De exemplu, filmul „Odessa” al lui Florin Iepan – mi se pare foarte curajos să te expui în felul acesta, asumându-ţi o poveste care nu e ta. Asumându-ţi o misiune – să schimbi societatea sau să pui pe agenda publică un subiect.
Urmăriţi ce se întâmplă în cinematografia română în privinţa documentarelor?
Da, sigur că da.
La o privire de ansamblu, cum vi se pare peisajul filmului documentar?
În primul rând, sunt o mână de oameni. Sunt foarte puţini. Documentarul românesc este, din păcate, destul de…. Dar acum lucrurile se mişcă tot mai bine. Sunt câteva figuri puternice care au impulsionat filmul documentar. În primul rând Alexandru Solomon, care este aproape un creator de curent în România. Florin Iepan.
Acum pare să fi apărut o nouă generaţie de tineri regizori de film documentar. Unii sunt stabiliţi în altă ţară. Alţii lucrează în România şi în străinătate. Mă gândesc, de exemplu, la „Waiting for August”, al unei tinere regizoare, Teodora Ana Mihai, care locuieşte în Belgia. Sau „Toto şi surorile lui”, de Alexander Nanau.
„Chuck Norris vs. Comunism”, de Ilinca Călugăreanu.
„Aici… adică acolo”, de Laura Căpăţână-Juller.
Acesta este poate un semnal că documentarele care cât de cât trec sunt făcute în coproducţie. E un semnal că documentarul încă nu e acasă în România. Ai nevoie fie să trăieşti şi să lucrezi acolo (în străinătate – n.r.), fie de parteneri cu care să colaborezi. În plus, dacă vrei să faci un documentar mai ambiţios, care să se mişte între 200.000 şi 500.000 de euro, e imposibil să aduni banii în România. Automat faci coproducţii internaţionale, care, iarăşi, schimbă puţin cheia de citire a filmului. Trebuie să te adaptezi puţin şi la public. Să faci filmul astfel încât să fie înţeles şi în Anglia, şi în România. Documentarul încă nu are o bază solidă în România. Toate aceste exemple sunt născute în coproducţie internaţională.
Ce s-ar putea face pentru a schimba lucrurile?
În primul rând, cred că televiziunea publică ar trebui să se implice mult mai coerent, cu o structură de programe. Să existe o redacţie de documentar. Să existe buget. Să existe libertatea de decizie a redactorului care este răspunzător pentru acest program. Nu există o politică de documentar, nici în cinematografie, nici în televiziune. CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei – n.r.) finanţează, dar nu ajunge. Asta ar fi esenţial. Dar să existe şi o cultură de distribuţie a documentarului în cinematografe. Şi iarăşi ajungem la problema cinematografelor. Nu mai există cinematografe arthouse în România. (consemnat de Ionuț Mareș)
luni, 24 august 2015
(Po)Vestitori de Plai
Jumătate din ediții am fost spectatori. Cealaltă jumătate am fost și 'actori'. Acum suntem și Vestitori de Plai, după cum puteți (re)citi mai jos. Ca să cinstească această colaborare, prietenii noștri ne-au îmbiat să dăm Casei Filmelor și numele copilului nostru. Așa că, la ediția a zecea a festivalului, șura cinematică se cheamă Casa Filmelor Ceau, Cinema! (în fond, ideea Ceau, Cinema! s-a înfiripat într-o noapte de septembrie). Prieteni, nu vă mai uitați peste gard! Îndrăzniți de intrați. #plaiX va fi de poveste.
Lucian Mircu:
362 de zile pe an e doar o șură tradițională. Un exponat ca altele, în Muzeul Satului Bănățean. Dar timp de trei zile în miez de septembrie, șura este ridicată în grad prin cortul militar uriaș care o prelungește.
Cînd ultima bucată de prelată a fost prinsă în curele și se instalează întunericul, ceva se întâmplă.
Șura devine cinema.
Un cinema rustic (cum altfel?). Cu saci umpluți cu bureți în loc de fotolii. Cu țărână și iarbă în loc de covor. Apoi lumina proiectorului sărută ecranul de pânză și se naște Casa Filmelor.
Din 2012, Casa Filmelor este cinemateca pe care orașul încă nu o are.
Casa Filmelor este un micro-festival de film.
Aici am început să visăm la propriul nostru festival de film.
Și, iaca, Ceau, Cinema! - Festival de buzunar are deja două ediții în traistă.
Veniți la PLAI să visăm împreună. Cu ochii larg deschiși.
Richard M. Ilie:
Cei 10 ani de PLAI m-au gasit în diferite ipostaze însa de ceva timp mă văd anual înrolat în divizia culturală a celui mai boem festival de pe la noi. Muzică, artă, Film, ateliere și multe altele fac din PLAI nu doar o poetică gură de Rai ci și un plăcut cantonament al relaxarii și distracției de bun gust. Dacă dați o tură, nu uitați de șură!
Casa Filmelor, un mariaj inedit între o șură bănățeană și un cort militar, găzduiește de ani buni la Muzeul Satului proiecții de filme, îmbogățind astfel oferta multiculturală a PLAIului. Fie că vrei să te relaxezi până încep concertele, că te adăpostești de ploaie ori că "filmele sunt viața ta" sala noastră rustică de cinema te va primi cu brațele deschise și cu o selecție migăloasă din folclorul european. Suntem la vedere, pe Aleea Culturală, cu intrare pe partea dreaptă. N-aveți cum să ne ratați!
Lucian Mircu:
362 de zile pe an e doar o șură tradițională. Un exponat ca altele, în Muzeul Satului Bănățean. Dar timp de trei zile în miez de septembrie, șura este ridicată în grad prin cortul militar uriaș care o prelungește.
Cînd ultima bucată de prelată a fost prinsă în curele și se instalează întunericul, ceva se întâmplă.
Șura devine cinema.
Un cinema rustic (cum altfel?). Cu saci umpluți cu bureți în loc de fotolii. Cu țărână și iarbă în loc de covor. Apoi lumina proiectorului sărută ecranul de pânză și se naște Casa Filmelor.
Din 2012, Casa Filmelor este cinemateca pe care orașul încă nu o are.
Casa Filmelor este un micro-festival de film.
Aici am început să visăm la propriul nostru festival de film.
Și, iaca, Ceau, Cinema! - Festival de buzunar are deja două ediții în traistă.
Veniți la PLAI să visăm împreună. Cu ochii larg deschiși.
Richard M. Ilie:
Cei 10 ani de PLAI m-au gasit în diferite ipostaze însa de ceva timp mă văd anual înrolat în divizia culturală a celui mai boem festival de pe la noi. Muzică, artă, Film, ateliere și multe altele fac din PLAI nu doar o poetică gură de Rai ci și un plăcut cantonament al relaxarii și distracției de bun gust. Dacă dați o tură, nu uitați de șură!
Casa Filmelor, un mariaj inedit între o șură bănățeană și un cort militar, găzduiește de ani buni la Muzeul Satului proiecții de filme, îmbogățind astfel oferta multiculturală a PLAIului. Fie că vrei să te relaxezi până încep concertele, că te adăpostești de ploaie ori că "filmele sunt viața ta" sala noastră rustică de cinema te va primi cu brațele deschise și cu o selecție migăloasă din folclorul european. Suntem la vedere, pe Aleea Culturală, cu intrare pe partea dreaptă. N-aveți cum să ne ratați!
duminică, 23 august 2015
It's you, P'tit Quinquin!
P'tit Quinquin, miniseria tv sau farsa de 200 minute a lui Bruno Dumont e o comedia neagră în care, neverosimil, Clouseau se întîlnește cu Lynch pe o plajă pitorească din Normandia. La fel de stranie (în ansamblul filmului) e această bucată de pop, pe care o auzim de 4 ori, ultima dată la orga din biserică.
vineri, 21 august 2015
vineri, 14 august 2015
Vinerea animata: Sun of a Beach
Sun of a Beach from Sun of a Beach - le film on Vimeo.
Here comes the sun !
Sun of a Beach, directed by Alexandre Rey, Arnaud Crillon, Valentin Gasarian et Jinfeng Lin, is a 2013 short animated film from Supinfocom Arles (now MOPA)
Original soundtrack : Thomas Blanc
Making of : https://vimeo.com/133752847
www.facebook.com/sunofabeach.lefilm
Sun of a Beach, directed by Alexandre Rey, Arnaud Crillon, Valentin Gasarian et Jinfeng Lin, is a 2013 short animated film from Supinfocom Arles (now MOPA)
Original soundtrack : Thomas Blanc
Making of : https://vimeo.com/133752847
www.facebook.com/sunofabeach.lefilm
miercuri, 12 august 2015
Trailerul zilei: The Hateful Eight
marți, 11 august 2015
Lună Plină 2015
14 - 16 august e un bun week-end s-o întinzi cît mai departe de zăduf, cu gașca ta într-o pădure, unde să dispăreți unul câte unul din cort (sau din hostelul cu condiții de cazare horror) fie din cauza unui drujbist mascat, fie a blestemelor mamelor Omizi, a unui ursolac, a "lunii albastre" sau a unui "cabin in the woods" bântuit de igrasie. Sau dispăreți la Biertan, la festivalul fantastic Lună Plină. Tot una. Așa am înțeles din fragmentele unui "found footage" cu competiția ediției a patra, line-up care ne-a ajuns la redacție agățat de gheara unui corb. Auuuuuuu!
REALITE – O nouă
șarjă semnată Quentin Dupieux (Rubber, Wrong), cu Alain Chabat pe post de regizor care-și vede
filmul proiectat în cinema înainte de a fi început turnajul.
CUB – Thriller deranjant și cu copii, dar nerecomandat minorilor. Premiul de regie la Sitges.
BODOM – Primul found footage unguresc, bazat pe fapte
cât se poate de real-înfricoșătoare.
HORSEHEAD –
Premiul de regie la Fantasporto pentru un horror halucinant cu un cast
eclectic: Catriona MacColl, Philippe Nahon și Murray Head (!)
FURY:THE TALES OF RONAN PIERCE – Ecranizare aiuritoare a unui graphic novel care de fapt nu există; Cel mai bun film la Fantastic Planet 2014.
În afara competiției, trei American masters (Steven
Spielberg, Joe Dante, Lewis Teague) se întâlnesc la Biertan în cadrul evenimentului Night of the Creature Features, în
compania clasicelor „Fălci”, „Piranha”, „Alligator”, toate prezentate în
versiuni restaurate.
Ca în fiecare an, festivalul „Lună Plină” se
încheie cu proiecția în aer liber a cultissimului The Rocky Horror Picture
Show, care în august 2015 împlinește fix 40 de ani. Let's do the time warp again!
Curaj, meniul complet e aici.
Liza the fox-fairy. Karaoke version
O felie de cinema foarte specială, de prin vecini, pe care am fi vrut să o aducem și la Ceau, Cinema! (poate la anu'). Liza, the fox-fairy (r. Karoly Ujj Meszaros) e bine înfipt în mitologia și (pop)cultura japoneză. Amelie Poulain varianta ungaro-niponă, cu niscaiva influențe și de la Wes Anderson baci. Un mișmaș simpatic, proaspăt, amuzant, exotic, misterios, colorat, plin de fantezie, cum am vrea să vedem și în cinematografia noastră. Iar coloana sonoră este...musai. Hat perse!
luni, 10 august 2015
Trailerul zilei: Everest
NERECOMANDAT CELOR CU RĂU DE ÎNĂLȚIME
Pe ăsta aș vrea să-l văd într-o sală de cinematograf adevărată (fie ea și de la multiplex), pentru ca senzația de vertij să fie completă. Și ce trupă de "cățărători" are! Inspirat din expedița dezastruoasă din 1996, documentată de jurnalistul Jon Krakauer în cartea Into thin air (publicată și la noi). Regizat de islandezul Baltasar Kormakur, Everest va fi văzut în premieră oficială la Veneția.
Pe ăsta aș vrea să-l văd într-o sală de cinematograf adevărată (fie ea și de la multiplex), pentru ca senzația de vertij să fie completă. Și ce trupă de "cățărători" are! Inspirat din expedița dezastruoasă din 1996, documentată de jurnalistul Jon Krakauer în cartea Into thin air (publicată și la noi). Regizat de islandezul Baltasar Kormakur, Everest va fi văzut în premieră oficială la Veneția.
duminică, 9 august 2015
Mniam, Mniam!
AȘA A FOST LA CEAU, CINEMA! #1
Părerea unui spectator despre Ceau, Cinema!: "Mniam, mniam!"
Mișa este unul dintre spectatorii care au și campat la Gottlob. Filmare de acum fix două duminici, după ce a văzut animația de la matineu.
camera: Mircea Gherase
Părerea unui spectator despre Ceau, Cinema!: "Mniam, mniam!"
Mișa este unul dintre spectatorii care au și campat la Gottlob. Filmare de acum fix două duminici, după ce a văzut animația de la matineu.
camera: Mircea Gherase
sâmbătă, 8 august 2015
Trailerul zilei: The Program
THE "WHEEL" TO SURVIVE
Ben Foster e în regulă. Dar nu mă pot opri să-mi imaginez cum ar fi arătat "filmul despre Lance Armstrong" cu Heath Ledger în rolul principal.
Ben Foster e în regulă. Dar nu mă pot opri să-mi imaginez cum ar fi arătat "filmul despre Lance Armstrong" cu Heath Ledger în rolul principal.
vineri, 7 august 2015
Trailerul Zilei: Wild
Nu mi-a displăcut Wild (Jean-Marc Vallee, 2014), road-trip-ul care te poartă în rucsac de-a lungul coastei Pacificului (pe teritoriul SUA). În ciuda unor mici abateri de tip self-help book (inevitabile), reușește să mențină cursul și să n-o ia prin bălăriile New Age. Rheese Whiterspoon joacă (destul de onest) și produce un film de auto-re-descoperire, uneori amuzant și mai mereu filmat cu drag de natură (după memoriile lui Cheryl Strayed, rescrise de romancierul/scenaristul Nick Hornby). E undeva la mijlocul distanței între Eat, Pray, Love și Near Death Experience (improbabilul film cu Michel Houellebecq). Și clar îți face poftă de plecat pe coclauri după vizionare. Timișorenii îl găsesc azi în aer liber, la Grădină, 0ra 21.30 (caravana TIFF).
joi, 6 august 2015
miercuri, 5 august 2015
Remember: Edilii au votat că #TIMIȘOARAvreaCINEMA
Poate vă amintiți că în octombrie 2014 a fost lansată strategia culturală a orașului (2014 - 2024), realizată de un consorțiu de consultanți, în beneficiul Primăriei Timișoara (aici). În document scrie negru pe alb ce e de făcut pentru a dezvolta și domeniul cinematografiei. Printre altele, necesitatea (evidentă) a unei săli de cinema tip art-house. And here comes the funny part. Strategia a fost votată de către Consiliul Local Timișoara vineri, 31 octombrie 2014 (Hotararea Consiliului Local 535/31.10.2014). E un document de politică publică care "va fundamenta și va orienta direcţiile de dezvoltare ale sectorului cultural din Timișoara pe parcursul următorilor 10 ani". Poate că unii au uitat, dar prevederile din strategie (inclusiv cinematograful) au fost asumate (și în fața legii) de edili. Cu toate acestea, un an mai târziu se vorbește despre fântâni (care, apropo, nu apar în strategie) și nu se aude vreun cuvânt despre cinematograf.
poza e de la un flashmob din Giurgiu (că nu e numai la noi buba)
Mai jos, redau cîteva pasaje din strategia culturală, referitoare la cinema (sublinierile îmi aparțin):
"În Timişoara sunt 7 săli de cinematograf funcţionale, înregistrate în Registrul cinematografiei, toate în administrarea SC Cinema City România SRL şi localizate în incinta Iulius Mall Timişoara. Sălile au un număr de 951 de locuri şi 7 ecrane, toate sălile sunt dotate cu aparatură de sunet Dolby Digital şi permit proiecţia video. (...) Datele Institutului Naţional de Statistică iau în calcul şi locurile din cinematografele (în prezent nefuncţionale) Studio şi Capitol, astfel încât în 2012 în judeţul Timiş apar 1.551 de locuri în cinematografe".
Evident, în realitate sunt mai puține, cum Studio și Capitol au iești din circuitul distribuției de film.
"O comparaţie relevantă cu judeţul Arad arată că în acest judeţ, în acelaşi an (2012) se înregistrau 4.042 de locuri, în condiţiile în care populaţia era (aproximativ) de 159.000 în Arad și de 319.000 în Timişoara. Chiar și în statisticile INS, situaţia arată că în Timiş există 1 loc în cinematografe la 205 de oameni, în timp ce în judeţul Arad situaţia este de 1 loc la 39 de oameni. Lărgind reperele pentru comparaţie, Bucureştiul se prezintă cu un raport de 1 loc la 90 de oameni, iar Clujul are un raport de 1 loc la 66 de locuitori."
Măcar eterna rivalitatea cu Aradul de ar mișca lucrurile, dacă nu asta mai nouă, cu Clujul.
"Referitor la calitatea şi specificul filmelor difuzate, cinematografele de tip multiplex din mall-uri selectează filmele care ajung la public după criterii comerciale. În competiţia cu blockbuster-ele de Hollywood, filmele europene, cele produse local şi/sau cele de artă nu au nicio şansă."
Nu li se dă nicio șansă.
"De aceea, în oraşele din Europa cu reală vocaţie culturală, comunităţile locale susţin funcţionarea unor săli de cinema de tip art-house. Acestea se conectează în reţele de art-house cinema (un exemplu ar fi CICAE – reţeaua europeană de cinematografe de artă şi de cinemateci), formează circuite de distribuţie independente cum ar fi Europa Cinemas (strâns corelate cu festivalurile de film, pentru a da acces cinefililor la cele mai noi producţii) şi beneficiază de fonduri dedicate ale Uniunii Europene pentru distribuţia de conţinut audiovizual (prin programul MEDIA, înglobat recent în programul Europa Creativă).
Sălile de cinema din Timişoara nu au mai fost întreţinute corespunzător de către RADEF RomâniaFilm. Majoritatea au fost înstrăinate, au rămas cu destinaţia iniţială doar cinema Timiş şi Studio (situaţie incertă)."
Între timp situația cu Studio s-a clarificat - în sensul că sala e pierdută pentru cinema.
"Ambele săli sunt echipate cu tehnologie de proiecţie şi de sonorizare din anii ’60, fără piese de schimb şi consumabile. Din aceste motive, din lipsa infrastructurii, la Timişoara consumul de audiovizual de calitate (inclusiv prin participare la evenimente cum ar fi festivalurile sau transmisiile live) nu este posibilă.
Campaniile de advocacy şi iniţiativele care încearcă să dezvolte apetitul pentru cinematografia necomercială nu lipsesc din peisajul timişorean. Asociaţia Marele Ecran dezvoltă un blog de cultură cinematografică şi diverse proiecte de promovare a producţiei de cinema locale, regionale şi internaţionale. Asociaţia Pelicula Culturală îşi propune promovarea filmului european şi a spaţiului multicultural timişorean. Centrul Cultural Francez organizează din 1999 TRES COURTS – Festivalul Filmelor de foarte scurt metraj şi începând cu 2012 Festivalul Filmului de Umor.
Alte iniţiative locale meritorii de promovare a filmului sunt Festivalul de film Cinecultura (organizat pentru prima datăîn 2010), iniţiat de lectori străini de la Universitatea de Vest din Timişoara şi de la Universitatea Politehnică Timişoara şi Festivalul Internaţional de film Timishort, iniţiat tot în 2010 de către Asociaţia Română a Filmului Independent."
Între timp ar mai fi de adăugat și Ceau, Cinema!
Însă aceste iniţiative lăudabile se desfăşoară în prezent în spaţii cu altă destinaţie, în condiţii tehnice care sunt doar parţial optime pentru o vizionare corespunzătoare, cum sunt Aula Magna „Ioan Curea” a Universităţii de Vest din Timişoara, Grădina Capitol şi sala fostului cinema Capitol, curtea Casei Artelor din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, curtea Observatorului Astronomic Timişoara, spaţiul verde din cadrul Muzeului Satului Bănăţean (în cadrul Festivalului Plai). Primul pas pentru ca în Timişoara să se dezvolte industria de audiovizual este amenajarea unor săli care să repecte standardele pentru proiecţii publice.
(extras din Strategia Culturală a Municipiului Timișoara 2014 - 2024, capitolul Industrii Culturale și Creative)
Simultan call for works
Azi e ultima zi, dacă aveți un film experimental (sau două) de înscris la Simultan: video/ ficțiune/ documentar, animație experimental, digital/generative.
marți, 4 august 2015
Momente Ceau, Cinema!
Ceau, Cinema! este un festival făcut, înainte de orice, cu multă pasiune. Dacă ar fi fost un job mi-e greu să cred că am fi depus atâta energie timp de 6 luni (de pregătire) și apoi timp de 6 zile intense (fără prea mult somn). E un festival la care și organizatorii mai au momente în care se bucură de Ceau, Cinema!. Momentele mele:
Momentul acela când se taie prima lubeniță pentru spectatori. Ceremonial executat de unul dintre regizorii-invitați. Care e și voluntar.
Momentul în care strigi după "Ajutor" și vine o ceată de voluntari Plai care îți arată cum se face treaba
Momentul în care o mică divă stă alături de o divă adevărată pe bancheta din spate a unei limuzine
Momentul acela când vezi că și altcineva susține ceea ce faci, din cap până-n picioare. Asta după ce și-a zdrelit mâinile îndesînd bureți în "șosete" de bumbac, pentru a confecționa pernele pentru cinema-ul de la subsol
Momentul acela când Grădina de Vară e plină și centrul orașului e luminat de proiector
Momentul acela când Cuzin Toma și Boris Gaza sunt împreună pe ecran și sunt împreună și în sală.
Momentul acela când pe ecran rulează Ascultă (mix-ul după Meandre-le lui Săucan), cu câteva minute înainte ca Poliția să ni-l oprească pe K-lu
Momentul acela când privești din nou prin fanta proiectorului spre o sală plină de cinematograf; Cinematograf adevărat
Momentul acela când cineva se îmbracă frumos pentru sărbătoarea ta
Momentul acela când Lubeninja a ajuns în capitala lubenițelor, nu doar pe ecran
Momentul acela. Un mare ecran în aer liber. Și un mare ecran cu stele, deasupra.
Momentul acela când unul dintre fotografi campează la Gottlob. Cu toată familia
Momentul acela când copiii se uită nemișcați la desene și nu se mai foiesc în sală
Momentul acela când prietenul tău din copilărie a făcut grătare pentru voluntari timp de 7 ore pe o căldură de 37 de grade. Iar soția lui a pus masa și a spălat vasele. Chestie repetată a doua zi de altă pereche de prieteni.
Momentul acela când selecționerul (care a moderat discuții, a cărat lubeniță, a stat la bilete, a dat interviuri, a scris caiete-program ) a mers și la "furat" porumb pentru...garnitură la grătar
Momentul acela când șoferul-voluntar Tudor, după ce a făcut 3 ture Timișoara - Gottlob dus-întors, și-a luat chitara și a cântat până dimineața, alături de Eugen, alt voluntar special al festivalului.
Anul ăsta ne-am dat seama că, pe lîngă entuziasm, Ceau, Cinema! e făcut și cu prieteni. Mulți prieteni. Mulțumim prieteni!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)