duminică, 29 septembrie 2013

Adios Heisenberg!


Au spus-o deja în repetate rînduri sute de publicaţii, mii de site-uri şi comentatori. S-ar strînge un volum-gigant tip Omagiu numai cu laudele celebrităţilor şi oamenilor din industrie (ex: Ben Stiller, Simon Pegg, Conan etc).

Cu riscul de a deveni plictisitor, trebuie să o spun şi eu înainte de ultimul episod (care va fi la noapte în Statele Unite): Breaking Bad e serialul de televiziune suprem. Punct.

Astăzi sunt împărţit între starea febrilă a aflării deznodământului şi tristeţea că acest deznodămînt trebuie totuşi să vină. Pe de o parte ştiu că va urma un gol, pe de alta sunt extrem de curios cum va reuşi creatorul Vince Gilligan & co să ne depăşească din nou aşteptările (care deja sunt foarte mari).

Pînă acum, aceste ultime şapte episoade ale sezonului 5 s-au încheiat aşa cum scrie David Mamet că trebuie să se încheie orice dramă: "surprinzător, dar inevitabil". Parcă toată tensiunea acumulată în sezoanele anterioare a fost împachetată în cîteva confruntări vitriolante, de magnitudine nucleară: Hank vs. Walt, Jesse vs. Walt, Skyler vs. Walt, Walt vs. Cancer, Skyler vs. Marie, Todd vs. Jesse, Walt vs. Walt Jr. etc.  Shakespeare pe meta-amfetamine.

Toate iţele, toate minciunile duc acum în acelaşi loc. Masca lui Heisenberg (sau pălăria?) a căzut. E ultimul stand-out. Se aude sunetul de clopote. Se simte mirosul de praf de puşcă şi de răzbunare. Acest ultim duel din Albuquerque va fi în plină lumină (iar dacă ar fi să fac şi eu un pariu, confruntările în plină lumină nu îl avantajează pe Walt).

Nu speram că Gilligan va reuşi să iasă cu aceeaşi măiestrie şi credibilitate, episod după episod, din păienjenişul complicat (ca întreg Tabloul lui Mendeleev) pe care el însuşi l-a creat. Mi-l imaginez închis într-o rulotă în deşert împreună cu scenariştii săi, constrînşi la fel ca profesorul de chimie devenit druglord, să stea acolo pînă vor găsi soluţia perfectă.Ceea ce fac oamenii ăştia trebuie studiat în şcolile de scenaristică.

De fiecare dată cînd trăiesc un nou episod, creierul meu transmite automat aceeaşi informaţie, ca o placă stricată sau ca un sistem supraîncălzit: marfa asta e mult prea bună! Sau poate e doar senzaţia de high pe care ţi-o dă drogul tău preferat.

Un lucru e sigur după deseară (mîine în România): odiseea lui Walt aka Heisenberg va lua sfîrşit într-un fel sau altul. Mogulii televiziunii n-ar putea renunţa totuşi la aşa o mină de aur, aşa că a fost anunţat oficial Better Call Saul, un spin-off în jurul avocatului lui Walter White, Saul Goodman (Bob Odenkirk).

E anunţat şi un documentar despre serial. Între timp Aaron Paul (Jesse Pinkman) e oprit pe stradă de fani, cu rugămintea să îi înjure cu celebrul "bitch!".Un alt exemplu al fenomenului Breaking Bad este planul pentru un remake hispanic, Metastasis, în care Diego Trujillo va fi Walter Blanco, iar Roberto Urbina va fi Jose Rosas (deci culorile rămân).

Dar pînă atunci mai avem un episod final. "All bad things must come to an end". Un sfîrşit foarte bun, avem toate motivele să credem.

later edit, dupa ce m-am trezit la 6.30 ca  sa evit orice posibilitate de a citi vreo stire-spoiler inainte sa vad episodul ultim al seriei "Felina" care anagramat ne da, desigur, "Finale" (dar n-am apucat sa ma bucur de descoperire, ca mai sunt 2 posibile explicatii: Fe (Fier - Sange) Li (Litiu -Meth), Na (Sodiu -Lacrimi) si o balada country despre un duel intre cowboy; yeah, bitch!


  "Yes I got what I deserve
  Kept you waiting too much long, my love
  All that time without a word
  Didn't know you think that I forget
  I regret
  Special love I had for you, 
  my baby blue..."
                          (Badfinger - Baby blue, piesa pe care s-a terminat...asa cum trebuie)



sâmbătă, 28 septembrie 2013

Man Push Cart (2005)

Știți ”taxiurile umane” sau ricșele trase de un om (slăbănog și ca vai de el), care sunt încă o chestie întâlnită destul de frecvent pe străzile din Calcutta sau din Jakarta? Asta deși par mai degrabă desprinse dintr-un tablou medieval, pentru cum reduc un om la statutul de ”cal de povară”. Umilința și degradare simbolică a trăgătorului de ricșă sunt subiectele care par să îl intereseze pe Ramin Bahrani într-unul dintre primele sale lungmetraje, Man Push Cart. Doar că el nu le observă prin aglomerația urbană a unui oraș asiatic, ci la zeci de mii de kilometri distanță, în miezul Manhattan-ului.

Cu mult înainte de venirea zorilor, în timp ce blocurile de pe Wall Street și Park Avenue stau încă amorțite în întuneric, Ahmad împinge cu greutate o rulotă enormă pe străzi. O urnește poticnindu-se prin traficul deja aglomerat, în timp ce mașini vâjâie amenințător pe lângă el. Oricând poate fi răsturnat și strivit de un camion. Apoi parchează rulota, se urcă în ea, face cafea, încălzește covrigi și începe să le vândă trecătorilor. La fel ca trăgătorii de ricșă din Pakistanul lui natal, își duce zilele captiv într-o rutină epuizantă.


Ahmad e unul dintre primele profiluri clar definite din seria de imigranți seduși și amăgiți de mirajul visului american în filmele lui Ramin Bahrani. La fel ca cei doi frați hispanici care trăiesc într-o cămăruță deasupra unui atelier auto în Chop Shop, și la fel ca africanul care își petrece nopțile conducând un taxi în Goodbye Solo, Ahmad nu are o șansă reală să iasă din universul urban dezolant și extenuant. E condamnat la o viață mizeră, marginală, rutinată, la limita subzistenței. Deși muncește de dinainte de zori și până după lăsarea nopții, îi e imposibil să se ridice spre un alt gen de viață.

Dacă în toate aceste 3 filme Bahrani face o radiografie rece a universului urban sărac la care sunt condamnați imigranții, în cel mai nou film al său, At Any Price, o ia pe cu totul altă cale, după cum povestește Ionuț aici. Nu numai că schimbă peisajul urban pe cel rural, ci și actorii amatori pe cei profesioniști. Dar deși cu Dennis Quaid și Zac Efron în rolurile principale, At Any Price rămâne tot un film despre personaje aflate în situații fără ieșire, despre relații reci, marcate de înstrăinare. Și despre cum dorința de a face un business bun surclasează umanitatea. 


vineri, 27 septembrie 2013

The Ipcress File (1965)

"Insubordinate. Insolent. A trickster. Perhaps with criminal tendencies."

rating: Colectabil

Gasesc putin surprinzator faptul ca acelasi Harry Salzman care l-a propulsat pe marile ecrane pe superspionul romantic si aristocrat James Bond e responsabil si de aducerea in lumea de celuloid a opusului sau tipologic, Harry Palmer, agentul clasei muncitoare. In The Ipcress File, un film britanic pana in maduva oaselor regizat de Sidney Furie, spionul e dezbracat de toate elementele extravagante si putin-verosimile prezente in lumea creata de Ian Flemming pastrand doar sarmul specific unui englez educat. Erou laconic al romanelor lui Len Deighton, Palmer (Michael Caine) nu e un asasin pur singe sau un tragator de elita innascut ci un glumet neascultator, iubitor de Mozart si mancaruri fine si un pic cam miop. Se trezeste singur in pat si nu in bratele unei Bond-girl, masina de servici nu e un Aston Martin ci un Ford iar jobul sau implica mai mult birocratie si filaj decat cocktailuri si vizite la cazino. Cu alte cuvinte stereotipurile si stralucirea din lumea in care se invarte James Bond ii sunt cu totul straine.


Toate aceste “lipsuri” in mod deliberat asumate nu fac din The Ipcress File un film mai putin interesant sau captivant din punct de vedere al povestii sau al atmosferei pe care o evoca. Plotul e caracteristic thrillerelor din vremea razboiului rece, derulandu-se prin holuri de cladiri guvernamentale, reci si impersonale, parcari intunecoase, biblioteci sau depozite parasite. Palmer e un spion cu antecedente penale detasat de seful sau in slujba unui maior in rezerva ocupat cu protejarea “mintilor luminate” din serviciul Majestatii Sale. Dat fiind ca cineva pare sa aibe un interes in pensionarea prematura a oamenilor de stiinta, Palmer si noul sau sef, Daulby, au misiunea de descalci o conspiratie care pare sa aibe sforile trase chiar din lumea duplicitara a serviciilor secrete britanice. Plin de stil si cu un ritm asezat, fara accelerari sau derapaje zgomotoase, The Ipcress File curge intr-o maniera de metronom fixat pe metodologie si leg-work. Doar umorul fin al personajului jucat de Michael Caine si coloana sonora inovatoare si neuitabila a lui John Barry atrag atentia ca ceea ce urmaresti e un film pana la urma.





Vinerea animata: "Bobby Yeah" de Robert Morgan


joi, 26 septembrie 2013

Victor Rebengiuc s-a intors la San Sebastian dupa 36 de ani



Cainele Japonez n-a fost eutanasiat la Festivalul de la San Sebastian. Dimpotriva, a fost adoptat imediat atat de public, cat si de presa internationala.

Prestigioasa publicatie Hollywood Reporter noteaza:
 
"Un film neașteptat de promițător cu un joc actoricesc superb, în care speranța se întrezărește în mijlocul tragediei. Abilitatea cineaștilor români de a explora teme mari folosind resurse minime este reconfirmată în Câinele Japonez. Cei care se așteaptă la un umor negru/sec, specific filmelor Noului Val, vor găsi în schimb un film delicat, lipsit de sentimentalism, ușor optimist, în care indulgența este evitată cu atenție Acest puternic și încrezător debut merită să fie prezent în multe alte festivaluri."

Sunt convins ca  merita sa fie prezent si in cinematografele de la noi (unde va avea premiera in 18 octombrie). Numai sa ajunga si in alte orase, nu doar la Bucuresti, ca filmul lui Porumboiu (alo, distributia, Independenta Film, Cinema City, multiplexuri, aude cineva?). In stilul acesta, filmul romanesc nu are prea multe sanse de inmultire si supravietuire.

Revenind la Cainele Japonez, Victor Rebengiuc declara ca se bucura ca s-a intors la San Sebastian dupa 36 de ani, prima data fiind prezent cu ocazia premierei filmului Tanase Scatiu ( Dan Pita, 1977). Debutul in lungmetraj al lui Tudor Jurgiu concureaza la San Sebastian in sectiunea New Directors si deja a fost pre-cumparat pentru distributia internationala de o companie germana.



miercuri, 25 septembrie 2013

Documentar şi adevăr, la Bucureşti


Pe Lucian Ionică mulţi îl cunosc ca profesor (predă jurnalism de televiziune şi film documentar la Universitatea de Vest). Alţii îl ştiu de cinefil, din perioada cînd cinematecile şi cinecluburile încă erau un fenomen la Timişoara (ce vremuri!). În 2008, Lucian Ionică a creat festivalul de film documentar DocumFest. Recent a co-fondat Asociaţia Timişoreană de Fotografie. Iar mîine, timişoreanul îşi lansează la Bucureşti ultimul volum, Documentar şi adevăr, în cadrul DocuArt Fest.

E o carte de interviuri (sau dialoguri) cu 13 din cei mai importanţi autori români de documentare, între care Alexandru Solomon, Florin Iepan, Adina Pintilie, Laurenţiu Damian şi Moscu Copel. Pentru detalii, citiţi recenzia lui Ionuţ Mareş. Lansarea are loc la Cinemateca Română, Sala Eforie, joi, 26 septembrie, de la ora 12.30.

Programul DocuArt sună interesant. Dac-aş fi la Bucureşti, adică dacă aş fi în papucii colegului nostru Ionuţ Mareş, m-aş duce la masa rotundă (cu membrii echipei) de după proiecţia Vorbitor (de Radu Muntean şi Alexandru Baciu). Apoi la Turn Off the Lights, de Ivana Mladenovic. Sîmbătă e un master class susţinut de Thomas Ciulei. Mai sunt prelegeri interesante şi o grămadă de premiere pe care nu ştii cînd le mai prinzi. Iar dacă doriţi să revedeţi: recomandăm fabulosul Stremţ 89. Programul complet e aici. Intrarea liberă. Dar atenţie, e "festivalul la care nu trebuie să ajungi...din greşeală".

Avizul organizatorilor: Consumul excesiv de documentare dăunează grav ignoranţei.

luni, 23 septembrie 2013

(Plictis şi) Inspiraţie. Umor moldovenesc


Pentru că pe 27 septembrie se lansează în cinematografe lungmetrajul La limita de jos a cerului, de Igor Cobileanski (pe un scenariu original de Corneliu Porumboiu), merită reamintite şi savurate trei scurtmetraje celebre ale tânărului cineast basarabean.

Primul pe care îl propun este (Plictis şi) Inspiraţie (2007). 10 minute splendide, care spun mai multe despre R. Moldova decât un raft de tratate academice.


duminică, 22 septembrie 2013

La cald: Me too (2012)

(eu l-as traduce "Vreau si eu!") 

- So far, all of Pyotr's predictions have come true.
Pyotr, any new predictions for us today?

- There's a planet.
It's outside our solar system.
It's huge.
It's got life and water.
And happiness.

   Regizorul (de cult, nu de rit) rus Aleksey Balabanov ne spune un banc nou, noua, celor scapati din "Marele Camion Rosu Comunist care nu a mai ajuns la destinatie". Un banc melancolic, udat cu multa vodka, din inima lui cantatoare de slav. Un banc care arata cu varful limbii spre starea societatilor post-comuniste si ne ofera o vedere tragi-comica asupra borcanului cu simpla fericire unicelulara imbibata cu E(zoterism)-e la care tinde cetateanul debusolat. Un banc bun pentru ca nu se ia in serios mai mult de cat trebuie, un banc bun pentru ca aminteste de "Stalker" la modul cat se poate de bascalios (sau poate ca e un omagiu, dar efectul e exact acelasi). Tarkovski a fost un regizor declarat crestin, un gigant al peliculei (un cineast cu ton grav), iar Balabanov e un anarhist al vernacularului, intepator si jucaus , amandoi oglindind cat se poate de bine vremurile. Intre doua pahare de vodka si o gluma din peste uscat si sarat, Balabanov tranteste dileme cat se poate de rusesti: s-a redus/micsorat/simplificat notiunea de fericire, in ziua de azi, la simpla imitatie sociala, act cat se poate de darwinian si mecanic ? putem sa calatorim impreuna si totusi sa nu avem ce sa ne spunem ? sunt ezoterismul si religia solutii reale la crizele sufletesti ? e fotogenica o actrita uratica si un pic grasuta care fuge goala prin zapada ?
   Bancul nostru incepe asa: un ucigas, un cantaret batran si netalentat de rock + un alcoolic (impreuna cu babacul lui ruginit) + una bucata prostituata (care a terminat,atentie, Facultatea de Filosofie) purced la drum, cu destinatia "Clopotnita Fericirii", o clopotnita parasita intr-o zona dezafectata si posibil radioactiva. Clopotnita asta, spun legendele urbane, nu e ca orice clopotnita obisnuita, cu clopot si porumbei care iti bombardeaza chelia ! Cine intra in clopotnita, si merita, ajunge direct in Paradis ! (clasica metoda de teleportare).  Nu vreau sa mai adaug nimic, va las sa savurati calatoria unica si mai ales finalul ...

DE NERATAT. Dupa mine, cel mai bun film al lui Balabanov de pana acum.

Trailer:

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Cînd se lasă seara peste Bucureşti, vine Cîinele Japonez


Ieri s-a lansat oficial în unele cinematografe (nu la Timişoara) noul film al lui Corneliu Porumboiu: Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (Ionuţ l-a văzut deja). Încă mai păstrăm speranţa că o să-l vedem în condiţii decente, plătind bilet, şi în capătul ăsta de ţară. Sau chiar trebuie să facem o excursie pînă la Arad ca să vedem un film?




Tot ieri a început Festivalul de film de la San Sebastian unde va avea premiera absolută Cîinele Japonez, primul lungmetraj regizat de Tudor Jurgiu. În cinematografe va intra din 18 octombrie.

Câinele Japonez - Trailer from Transilvania Film on Vimeo.

miercuri, 18 septembrie 2013

Adrenalina pe film: Traffic Department

Drogówka (2013)
(Traffic Department)

- In some countries you'd already be cuffed for attempted bribery.
- But luckily we live in Poland, where human factor is important.
Because I'm facing a man, not a machine.Am I right, Staff Sargent?
And therefore I propose...

   Recunosc, sunt mare fan de cinema polonez. (am si prieteni care fac misto pe tema asta...) 

E suficient sa vedeti cateva filme, de ex. cele facute de Wojciech Smarzowski, ca sa ma intelegeti. Dupa comedia bizara "The Wedding" si drama politista de atmosfera "The Dark House" (filme extraordinare) + povestea de razboi "Rose" (care pe mine nu m-a atins prea tare), Wojciech Smarzowski scrie si produce in 2012-2013 un film ultra-realist despre coruptia in sanul Politiei si consecintele ei sociale generalizate. Partea cea mai dureroasa a acestui film e ca naratiunea poate sa fie transpusa firesc in orice societate din Balcani: Romania, Bulgaria, Serbia. Filmat cu o gramada de camere diferite (mai ales  camere de telefon celular), editat ultra-dinamic si modern, cu o poveste atat de credibila si familiara ca doare, jucat de o echipa de elita a actorilor polonezi de azi, filmul tine privitorul conectat, secunda de secunda. Nu se compara cu nicio drama politista americana sau britanica, e atat de bun incat mi-e teama (pentru privitor dar mai ales pentru producatori) ca acest film a ridicat stacheta genului undeva sus, pe dulap. Filmul nu putea sa fie facut la noi (desi existau toate premisele pentru asta) - nu cunosc regizor roman cu asa doza de curaj - pana la urma, acest film este un manifest violent si unic anti-coruptie, o radiografie sociala necrutatoare si in acelasi timp, o bucata de cinematograf foarte proaspat. Filmul a umplut salile de cinema din Polonia, dar, din pacate, la noi nu a mai ajuns. Sa fie oare de vina mesajul filmului sau doar proasta distributie si lipsa de interes a privitorului roman pentru filmele europene !?

Un film comercial curajos - de neratat - cu valoare sociala imensa.


Trailer:

marți, 17 septembrie 2013

Cum îţi imaginezi cinemateca la Timişoara?


Aceasta e întrebarea...pe care am adresat-o vizitatorilor Casei Filmului la Plai. Se ştie deja că la evenimentele Pelicula Culturală se intră cu "bilete speciale" (seminţe de flori, rechizite şi lenjerie pentru copii etc). La Plai, fetele au cerut, în loc de bilet,  idei pentru o cinematecă la Timişoara. Se pare că nici măcar o cinematecă nu se poate face fără Chuck Norris (click pe imagine pentru detalii).




* cu această ocazie, îi rugăm frumos pe toţi cei care au făcut poze la Casa Filmelor să ni le trimită şi nouă pe adresele de contact 


Afişul zilei: Nosferatu



La ZFANG a fost rescorizat Tabu (de Murnau), pe muzica compusă de doamna Violeta Dinescu, în interpretarea Trio Contraste. Acum e Nosferatu la rînd, în aceeaşi formulă. Tot la Capitol.




luni, 16 septembrie 2013

zzzzzzzzzzzzzzzzz


zzzzzzzzz

zzzzzzz

Zzzzilele astea dormităm. Ne refacem după trei zile şi trei nopţi pline de Plai. Dar să ştiţi că visăm frumos. Cu toate figurile luminoase care au păşit pragul Casei Filmelor de la Plai.

Începînd cu Ţiţi, pisica pe care am alintat-o după numele pisicii din Domestic. A venit chiar de la acest prim film (am fost suspectaţi că am adus-o noi), s-a uitat la film din braţele spectatorilor, apoi a rămas cu noi pînă la capăt.

Ciprian Roşca, un cititor veteran al blogului nostru, ne-a reamintit ce înseamnă de fapt voluntariatul: să sari în ajutor din proprie iniţiativă. În modul cel mai spontan, Ciprian ne-a ajutat cu împărţitul căştilor ca să nu avem coadă la intrare. Şi a făcut-o timp de trei zile.                                                            N-am vorbit despre asta, dar ştie şi el că de acum e parte din echipă.

Pentru al doilea an consecutiv voluntara noastră "oficială", actriţa în devenire Cristina Dumitru, a răbdat de frig, somn şi foame, a renunţat uneori şi la concerte, pentru Casa Filmelor.

Lucrurile n-ar fi mers aşa bine fără ajutorul voluntarilor Plai: "omul de legătură" Mihai Zănescu, Dani "Mielu" (ne-a întins pînza ecranului, ca să n-aibă nici un pliu), Laura Murari (ea ne-a desenat şi afisele), băieţii care au cărat dus-întors (şi uneori prin ploaie) boxe, paleţi, saci şi, nu în ultimul rînd, Sînziana (s-a asigurat să avem tot ce ne trebuie, la timp). Mă bucur să văd că Festivalul Plai, deşi a urcat la alt nivel, şi-a păstrat spiritul şi energiile care l-au adus aici.

Mulţumim bloggerilor (timişoreni şi din alte oraşe) care ne-au fost din nou alături. Şi mai ales sutelor de spectatori (am primit foarte multă energie de la voi).

Mulţumim autorilor filmelor din programul nostru că ne-au dat acordul să le proiectăm creatiile (în special lui Adrian Sitaru, Tudor Jurgiu, Andrei Creţulescu şi Vlad Dragomirescu). Mulţumim încă o dată partenerilor noştri. Trei membri din Focşani ai Fundaţiei Cartea Călătoare au făcut 1200 km (dus-intors) cu maşina pentru a proiecta primul film european accesibilizat pentru nevăzători la Timişoara.

Aprox. aceeaşi distanţă (dar cu trenul) a parcurs-o şi Ionuţ Mareş, "omul nostru din Bucureşti". E prima oară cînd echipa Marele Ecran s-a reunit în efectiv complet. Marea bucurie, la capătul unei noi ediţii cu casa plină, este că micul nostru colectiv (Pelicula Culturală, Atelier 1, Camera 4 şi Makunouchi Bento) continuă să crească.

Casa Filmelor 2013, în imagini:


                       
                       
  "Peliculele Culturale"




                                                             Trailerul Usturoi 

                                                                             filmul accesibilizat pentru nevăzători


 Discuţie cu actriţele "amatoare": Maria Dragomirescu şi Tunde Baczo



                                                                                                      
Ionuţ Mareş



Atelierul lui Cristi Ilea (Camera 4)

gardianul Casei Filmelor


Cea mai placuta surpriza din ultima vreme: The Resurrection Of A Bastard

De Wederopstanding van een Klootzak
( The Resurrection Of A Bastard )

“The mystery of life is hidden in the visible and tangible” - Lotte

 

    Cea mai buna surpriza cinematografica de saptamana trecuta ! Filmul ecranizat dupa o nuvela grafica (scrisa tot de regizor), este descris ca "Tarantino meets Tarkovski", termeni mari dar oarecum potriviti pentru acest film original. Doua personaje chinuite si neadaptate lumii in care incearca sa functioneze, isi intersecteaza povestile: Ronnie B, un recuperator sadic si anxios care are o revelatie si Eduardo, un emigrant african bulversat de magia locului unde a aterizat. Un film delicat, magic, violent, plin de umor negru si umanitate. Un film taiat si prezentat curajos in format de banda desenata, cu cadre lungi si personale, aerisit si contemplativ, cu mici vignete-oglinda, poliritmic, o bijuterie de imagine si montaj. (acelasi fantastic Alain Dessauvage, responsabil cu editarea si la Bullhead ). Il recomand insistent la rubrica mea de aici.
De neratat !
*(film pescuit din sursele alternative, cu subtitrari in engleza, nu cred ca o sa ajunga la noi la cinema)

Trailer:

Vinerea animata de luni: 38 minute de GHOST STORIES


sâmbătă, 14 septembrie 2013

15 septembrie: Înapoi la şcoală!

ATELIERE CASA FILMELOR


Duminică, 15 septembrie, e ziua atelierelor la Casa Filmelor:

De la ora 14.00: Cristian Ilea şi colegii lui de la Camera 4 vor face o introducere teoretică şi practică în arta filmării. În două ore puteţi deprinde cîteva noţiuni de bază ale utilizării unui aparat de filmat: de la "cum se ţine o cameră" pînă la "cum se pune lumina". Puteţi învăţa pe echipamentul organizatorilor, dar nu uitaţi să vă aduceţi şi camerele, camcorder-ele sau smartphone-urile proprii.

Timişorenii grupaţi în Asociaţia Camera 4 au o experienţă vastă ca operatori de imagine. Au colaborat la documentare difuzate de Travel Chanel, National Geographic, Arte, ZDF şi la alte producţii difuzate de MEZZO, CNN şi Euronews.

În cv-ul impresionant al lui Cristian Ilea (conducătorul atelierului), figurează şi un curs de specializare la Wildlife Film Academy din Cape Town, susţinut de Animal Planet. Noi am fost deja impresionaţi de munca făcută pentru filmuleţele de promovare pentru Marele Ecran. Vi-l reamintim pe ultimul:



De la ora 16.00: Boris Gaza (Atelier 1) revine la Casa Filmelor cu atelierul său dedicat artei actorului, în fapt o uşă deschisă spre culisele meseriei. Boris Gaza este actor profesionist de teatru şi film, de expresie română şi germană.

Experienţa sa cumulează 15 ani de scenă, platouri de filmare, o bogată participare festivalieră şi numeroase ateliere de arta actorului - în România, Europa şi Statele Unite ale Americii. În prezent este impresariat de agenţia berlineză FRANK SPLANEMANN .

Formarea sa a fost puternic marcată de munca cu regizorul Victor Ioan Frunză şi de experienţa specializării la Berlin. De asemenea, a fost influenţată de întîlnirea cu creatori precum Andrei Şerban, Nikolaus Wolcz şi Radu Gabrea.

Pentru rolul din scurtmetrajul The Crossing (de Cristian Plesh, 2011), Boris Gaza a fost distins cu premiul de interpretare masculină la festivalul Los Angeles Cinema of Hollywood.

În 2001, Boris Gaza a fondat laboratorul de arta actorului ATELIER 1. Un spaţiu dedicat experimentului cu meşteşugul actoricesc, pornind de la ideea că actorul îşi este sieşi instrument. Alte puncte de referinţă sunt nevoia de a împărtăşi meseria cu ceilalţi. Ceea ce se va şi întîmpla duminică la Plai. Atelierul lui Boris este susţinut de Ambasada Germaniei la Bucureşti şi Centrul Cultural German.




Participarea la ambele ateliere este liberă. Din cauza locurilor limitate, rugăm pe cei interesaţi să se înscrie în avans, la Casa Filmelor.
 

Plai-list Casa Filmelor: Ziua Doi

Sambata, in a doua zi de Plai, Casa Filmelor are in program urmatoarele:


- de la ora 13:00 am pregatit impreuna cu Fundatia Cartea Calatoare primul film european accesibilizat pentru nevăzători din România: Lumea e mare iar salvarea se ascunde dupa colt, o coproductie Bulgaria-Germania-Slovenia-Ungaria, 2008. Proiectia a fost realizată special pentru acest festival şi va fi prezentată în premieră la Timişoara. Echipa Cartea Călătoare a parcurs peste 600 de km, venind tocmai de la Focşani ca să pună în scenă filmul. Sperăm să avem cât mai multe persoane nevăzătoare la filmul care le-a fost special pregătit. Ele vor avea intrarea gratuita sambata la Plai impreuna cu 1 insotitor.


- de la ora 16.00 dam drumul selectiei de scurtmetraje “Tineri regizori”: În Acvariu (20’ Tudor Jurgiu, 2013), Proprietara (30’ Vlad Dragomirescu), Monday Morning (13’ Eva Pervolovici), Bad Penny (12’ Andrei Creţulescu), Wedding Duet (17’ Goran Mihailov).



- la 18.30 avem pregatit un portret muzical al Istanbulului: Crossing The Bridge, documentar realizat de Fatih Akin in 2005, in care realizatorul inarmat cu microfoane si camere de filmat bate strazile unui oras care vibreaza de confluente oriental-occidentale.

- la miezul noptii, dupa concerte, va asteptam cu un performance live sub forma unui spatiu sonor si vizual: SCIENCE NIGHT, DJ + VJ act alaturi de Makunouchi Bento.

Cateva recomandari, dupa prima zi de Casa Filmelor:

- veniti cu haine groase ( nu strica nici paturi sau izolire) ca sa puteti ramane si la proiectiile de seara 
- luati-va la voi un buletin, ca sa va putem da casti (care ne izoleaza fonic de restul festivalului)
- inscrieti-va din timp (direct la Casa Filmelor) la atelierele de duminica, pentru ca locurile sunt limitate!

 Multumim celor care ne-au umplut Casa aseara!


Orientul și Occidentul se întâlnesc la Casa Filmelor, via Istanbul

Istanbulul este o metropolă copleșitoare. Cel puțin așa mi s-a părut când l-am vizitat, în doar două zile din vara lui 2012. Coline acoperite de clădiri nesfârșite. Pisici la tot pasul. Milioane și milioane de oameni. Milioane și milioane de mașini care fac ca traficul din București la orele de vârf să pară o glumă proastă.

Istanbulul este compleșitor și prin simfonia sunetelor sale. Prin zumzetul care acoperă Marele Bazar. Prin zgomotul motoarelor ambarcațiunilor care poartă turiști și localnici de pe un mal pe celălalt al celor două zone: europeană și asiatică. Și, mai ales, prin chemările la rugăciune care răzbat din difuzoarele moscheilor.

Perspectiva unui Istanbul muzical ne propune și documentarul  Crossing the Bridge. The Sound of Istanbul (2005) al cunoscutului regizor turco-german Fatih Akin, pe care îl știți în special pentru lungmetraje ca Gegen die Wand (2004),  Auf der anderen Seite (2007) sau Soul Kitchen (2009).



Punct forte în programul celei de-a doua zile la Casa Filmelor de la Plai (ora de proiecție: 18.30), Crossing the Bridge este ”portretul muzical al unui oraş care vibrează, unde Orientul şi Occidentul par să se contopească”.

Confucius spunea că, pentru a afla totul despre un loc, este bine să asculţi mai întâi muzica acestuia. Alexander Hacke, basistul formaţiei „Einstürzende Neubauten“ şi regizorul Fatih Akin au pornit bine echipaţi cu microfoane şi camere de filmat pe străzile Istanbulului pentru a captura sunetul oraşului. Călătoria lor începe la renumitul pod Bosporus, în Bogazici Körprüsü, continuă pe străzi aglomerate la rapperul Ceza, la Orhan Gencebay, la maestrul Saz-ului şi la Diva Sezen Aksu. În drum întâlnesc diferiţi muzicieni de stradă şi pe cântăreaţa curdă Aynur.
În cele 15 formaţii portretate se reflectă Istanbulul ca fiind un amestec aflat în plină fierbere. Sunetul oraşului este de fapt un mozaic al diferitelor universuri muzicale, în care sunt redate şi diferitele stiluri de viaţă, de generaţii si origini. (Rainer Gansera, Süddeutsche Zeitung, 2005).

Proiecția filmului nu ar fi fost posibilă fără intermedierea generoasă a Centrului Cultural German din Timișoara și fără susținerea Ambasadei Germaniei de la Bucureşti, a Goethe-Institut și a Forumului German al Tineretului Bănățean.

Trailerul filmului poate fi văzut aici.


vineri, 13 septembrie 2013

Vineri 13. S-avem bahtalo!

PLAILIST CASA FILMELOR: ZIUA 1


Marele Ecran (în formaţie completă) se pregăteşte să facă joncţiunea la Muzeul Satului. Locul unde vom lucra, mînca, dormi pentru următoarele trei zile.

La Casa Filmelor (de la Plai) rulează după cum urmeză, azi, vineri 13:

-de la ora 17.00: Domestic (2013).
(recitiţi rîndurile lui Ionuţ Mareş sau interviul pe care i l-am luat regizorului Adrian Sitaru)




-de la ora 18.30: documentarul HBO The Shukar Collective Project



Reluăm programul, după concerte, cînd presărăm puţin Usturoi ca s-avem "bahtalo".

- de la ora 24, selecţia Timishort:

Fotografii de familie de Andrei Cohn, 26 min.
Tabăra din Răzoare de Cristi Iftime, 21 min.
Vocile mării de Ştefan Munteanu, 20 min.

- de la ora 1.00 (care, tehnic, e deja duminică), lungmetrajul sîrbesc Hadersfild (Ivan Zivkovic, 2007); mai jos, un aperitiv:





Primul căţel de Usturoi

MESAJ SPECIAL PENTRU BLOGGERII AFLAŢI PE PLAI-URI TIMIŞORENE

Este Vineri 13, dar nu ne temem. Pentru că vom avea Usturoi. La noapte, în jurul orei 0, Casa Filmelor se va afla sub protecţia lopeţii virtuale a lui Groparu.

Doamnelor şi domnilor, în premieră pe ţară, mondială şi galactică, se va difuza pe un mare ecran primul căţel de Usturoi!!! Ţinînd cont de durata secvenţei, e mai degrabă un căţeluş, dar vă asigur că are colţi. E suficient cît să prindeţi aroma filmului scris şi produs de Groparul cu reşedinţa la Cluj aka Radu Valentin Bazavan, pe numele său mic.

De ce e acest mesaj mai important pentru bloggeri decît pentru publicul obişnuit? Pentru că Usturoi e primul film românesc independent creat de un blogger, în care joacă bloggeri (veţi recunoaşte cel puţin 3 în imaginile de diseară), susţinut cu căldură de mai toată blogherimea. Mai un pic (adică vreo 3000 de euro pentru masterizarea sunetului) şi îl veţi putea vedea în cinematografe.

Filmul Usturoi trebuie apreciat măcar pentru nebunia creatorului. Iar deseară, repet, vom scoate în public primul căţel.




 

joi, 12 septembrie 2013

Game on!


Avem mare ecran (o pînză albă de vreo 3 x 3m). Avem Casa Filmelor (cortul de 800 kile a fost ridicat de o echipă de la ISU -Inspectoratul Situaţiilor de Urgenţă, voluntari Plai şi doi de la noi). Mai ne trebuie public. Mîine dăm play la Plai.



Vinerea animata de joi: Contre Temps

si pentru ca vineri o sa fim foarte ocupati ...


Tineri Regizori la Plai





De cînd există Marele Ecran am încercat să descoperim şi să sprijinim tineri cineaşti. Aşa se explică selecţia de scurtmetraje "Tineri Regizori" pe care o proiectăm poimîine la Casa Filmelor (sîmbătă, ora16.00).

Suntem onoraţi să începem cu filmul distins cu premiul III al secţiunii CINEFONDATION la Cannes, În Acvariu (2013). Mai multe despre film, în interviul pe care i l-am luat regizorului Tudor Jurgiu. Apropo, va debuta în luna octombrie cu primul său lungmetraj, Cîinele Japonez, proaspăt selecţionat la Festivalul de Film de la San Sebastian).


Tot la San Sebastian a fost premiat şi Wedding Duet (2011) al lui Goran Mihailov. Timişoreanul trebuia să fie la discuţiile cu publicul, dar au intervenit nişte filmări. Va fi prezent alt timişorean cu studii de cinema la Bucureşti, Vlad Dragomirescu, al cărui film de licenţă, Proprietara (2012), a fost deja proiectat de Marele Ecran.

La Q & A vor mai participa protagonistele Maria Dragomirescu şi Tunde Baczo (coregrafă la Teatrul Maghiar, prezentă la Plai cu nişte ateliere incitante). Tunde joacă în Monday Morning (Eva Pervolovici, 2011), inclus în program de colegele de la Pelicula Culturală , care au întîlnit-o pe regizoare la TIFF.


Al cincilea film din această selecţie scurtă este Bad Penny (2013). Pentru debutul său ca regizor, Andrei Creţulescu (critic de film -va mai amintiti de REPUBLIK?- şi producător) a strîns o mînă foarte bună de oameni: Andrei Butică (imagine), Cătălin Cristuţiu (montaj) şi actorii Şerban Pavlu, Andi Vasluianu şi Dorian Boguţă.

În Bad Penny asistăm la un scurt moment de magie. Doi borfaşi interpretaţi de Andi Vasluianu şi Dorian Boguţă se plimbă noaptea printr-un parc discutînd treburi din domeniul lor de activitate. Îţi faci repede o idee despre care-i şefu şi care-i mîna dreaptă. Conversaţia lor e întrerupta de apariţia unui individ îmbrăcat la 4 ace (Şerban Pavlu) care nu pare să realizeze că urmează să fie jefuit. Însă nici borfaşii nu par să realizeze ce urmează. Un film în care e parafrazat dictonul imaginar "S-a întalnit hoţu' cu clovnul".

video


Mulţumim autorilor pentru filme şi pentru acordul lor.

 

Filmul pe care voiam să-l văd la Plai

THE SHUKAR COLLECTIVE PROJECT



Am văzut toate filmele la care vom da play la Plai în acest an. Mai puţin unul. Documentarul HBO pe care tînjesc să-l văd din 2010, de cînd a fost lansat: The Shukar Collective Project (regia: Matei Alexandru Mocanu). Parcă nu-mi venea a crede că îl vom proiecta la Casa Filmelor (13 septembrie, ora 18.30). Dar azi am primit DVD-ul. "Facem groapă în pămînt/ Şi dă drumu' la barbut!", vorba lui Tamango.  

Shukar-ii sunt în inima mea de la Thaves Bahtalo, albumul de debut din 2005. În 2006 cîntau pe scena festivalului Plai. Şapte ani mai tîrziu se întorc la Muzeul Satului Bănăţean sub formă de film, lucru pentru care trebuie sa ne înclinăm în faţa HBO (mulţumiri speciale Ofeliei Năstase şi lui Andrei Creţulescu -unul dintre producători). 



Cum, repet,  nu l-am văzut încă, citez mai departe din sinopsisul de la producător: "Filmul urmăreşte formarea şi evoluţia fenomenului Shukar Collective, într-o manieră vizuală provocatoare şi neconvenţională. Astfel, membrii fondatori ai grupului de ursari Shukar, Napoleon (solist vocal şi percuţionist la butoi), Tamango (vocal, efecte speciale cu linguri; a murit în iulie anul trecut, la 65 de ani), Clasic (voce şi percuţie), precum şi cei care i-au descoperit: DJ Vasile, Matze, Vlaicu Golcea, Dan Handrabur vorbesc pentru prima dată despre ascensiunea şi destrămarea proiectului. 

The Shukar Collective Project depăşeşte graniţele documentarului muzical, orizontul său de cercetare vorbind, mai mult decât despre muzică, despre contactul şi ciocnirea dintre culturi: vechi şi nou, tradiţional şi avangardă, muzică electronică şi muzică realizată cu linguri şi butoaie, ţigani şi români – membrii proiectului reprezintă poziţii cultural antitetice, deşi muzica lor are milioane de fani în lumea întreagă. Filmul reflectă această ciocnire culturală şi îi dezbate toate faţetele şi consecinţele."

Deci Vineri, 13, s-avem bahtalo!


miercuri, 11 septembrie 2013

"Prim-plan". Starea filmelor

Privită în ansamblu, Prim-plan (Tracus Arte, 2011) propune evaluări de bun-simţ, la care se poate adera fără mari mustrări de conştiinţă, despre cele mai importante filme româneşti şi străine ajunse în ultimii ani pe marile ecrane de la noi.

Criticul clujean de cursă lungă Ioan-Pavel Azap a adunat în volum cronicile de întâmpinare apărute în revista Tribuna, pe care le-a dispus în trei părţi. Mai mult de jumătate din carte conţine textele despre filmele româneşti lansate în cinematografe în perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010.

Părţile a doua şi a treia oferă cronici şi, respectiv, scurte recenzii despre filme străine apărute la noi în acelaşi interval.

Textele lui Ioan-Pavel Azap conturează o panoramă ce surprinde cel mai fast moment al Noului Cinema Românesc, al cărui punct culminant l-a reprezentat câştigarea Palme d’Or de către Cristian Mungiu în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

Era etapa când unii tineri regizori reuşeau să confirme talentul real arătat la debuturile din primii de după 2000 (Puiu, Mungiu, Muntean, Netzer), iar alţii abia îşi lansau primul lungmetraj (Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, Sitaru, Jude, Giurgiu). Un interval în care, aşa cum arată polemic autorul, apar şi primele indicii ale nevoii de ajustare a paradigmei.

Criticul surprinde mişcările de adâncime care au schimbat peisajul filmului românesc. Recunoaşte şi confirmă valoarea acolo unde aceasta a marcat rupturi cu trecutul şi a adus ancorarea într-un prezent cinematografic de avangardă şi conectarea la festivalurile internaţionale. La fel cum identifică şi eşecurile, aparţinând deopotrivă unor regizori „vechi” sau „noi”.

În aceste cronici scrise la persoana întâi, Ioan-Pavel Azap nu se arată un adulator necondiţionat al filmelelor Noului Cinema Românesc. Este entuziast acolo unde descoperă, pe bună dreptate, semnele unui cinematograf remarcabil („Din fericire, şi fără niciun premiu A fost sau n-a fost? este (iată un răspuns sigur!) un film bun, unul dintre cele mai bune filme româneşti ale ultimilor ani”).

Şi nu ezită să fie critic acolo unde identifică o posibilă epuizare stilistică („Marţi, după Crăciun este primul film care trădează vizibil oboseală, uzura „noului val” (...) Dar nu trebuie să disperăm, este un moment firesc ce trebuia să se întâmplă odată şi-odată . Mai bine la momentul potrivit decât prea târziu, când stilul (ori lipsa de stil) putea glisa în manierism”).

Atacând uneori „monocromia” Noului Cinema Românesc, Ioan-Pavel Azap salută şi încurajează fără reţinere filmele care propun o altă abordare cinematografică („Nuntă în Basarabia este un film curat, rotund, care nu încearcă să trişeze glosând steril pe marginea unor teme grave doar pentru a impresiona un public blazat şi snob”; „Restul e tăcere este unul dintre cele mai frumoase omagii aduse cinematografiei, unul dintre cele mai curate şi mai emoţionante omagii închinate pionierilor celei de-a şaptea arte, de o candoare şi o duioşie chapliniene, ceea ce îl aşază pe Nae Caranfil în proximitatea celor mai mari nume, a monştrilor sacri ai cinematografiei universale”).

Luându-şi în serios „atribuţiile” de critic nevoit să vadă tot ce apare prin cinematografe, autorul ironizează în multe cronici supliciul la care l-au supus unele din filmele româneşti. Iar formulele care surprind ridicolul unor astfel de producţii inutile şi falimentare din toate punctele de vedere reprezintă unul din cele mai atractive apecte ale cărţii („O secundă de viaţă este o experienţă traumatizantă pentru spectatorul imprudent care se aventurează în sala de cinema”; despre Azucena: „Lăsând la o parte (dacă poţi!) lipsa de motivaţie a relaţiilor dintre personaje, a întregii poveşti de fapt,  nici actorii nu strălucesc prin altceva decât prin platitudine: în gesturi, în replici şi în toate cele”; "...Legiunea străină se păstrează în limitele conjucturalului, ale faptului cotidian irelevant, fiind un film datat, prăfuit, depăşit, plat, bătrân încă de la premieră, încă dinainte de a se naşte”).


Ioan-Pavel Azap se dovedeşte la fel de incisiv în judecăţi şi în textele în care recenzează zeci de filme străine (majoritar americane şi europene) ajunse în cinematografele din România. Gândite a oferi repere cititorilor, cronicile propun judecăţi de valoare tranşante, în care autorul oferă mai degrabă verdicte decât observaţii detaşate. ("Dezamăgitor este Un an bun...", "Leming este un exemplu perfect, ideal aproape, de film ratat...", "Gran Torino este mai mult decât o peliculă agreabilă..." , " Ca să fiu în ton cu filmul, aş spune că Roming (...) este un film pur şi simplu mişto...").

Chiar dacă unele evaluări sunt contestabile, prim-planul propus de Ioan-Pavel Azap, decupajul pe care îl realizează în peisajul cinematografic oferă o contribuţie necesară în discursul românesc - din păcate sărac şi fără un nivel ridicat de profesionalism - despre cea mai fascinantă artă din ultimul secol şi ceva.