luni, 14 octombrie 2013
De ce nu avem nevoie de filme istorice. Replică dlui Tinu Pîrvulescu
M-am bucurat sincer când am dat peste numele dvs în cel mai nou număr al revistei americane CINEASTE, într-o recenzie a cărţii pe care aţi coordonat-o cu Robert A. Rosenstone, A Companion to the Historical Film. Deşi nu am citit eseul dvs cuprins în volum, eseu ce ar trata modul în care căderea regimului Ceauşescu a fost abordată în filme, mi s-a părut important că un nume românesc din domeniul filmologiei este luat în discuţie într-o revistă străină de specialitate.
Acum am simţit însă nevoia să reacţionez (şi să împărtăşesc şi cu alţii reacţia) la un recent eseu, De ce nu se prea mai fac filme istorice în România?, pe care l-aţi publicat în revista Observator Cultural şi pe care l-am găsit aici. Am ales să-mi exprim pe Marele Ecran - şi nu printr-un comentariu pe site-ul Observator Cultural - stupoarea faţă de multe dintre ideile textului dvs, pentru a continua direcţia polemică pe care încercăm să o imprimăm câteodată blogului nostru de cinema (dar, atenţie, aceste rânduri nu mă implică decât pe mine, nu şi pe colegii mei).
Las la o parte ceea ce a semnalat şi dl Andrei Gorzo într-un comentariu, zic eu, pertinent („Articolul conţine şi naivităţi/simplicităţi greu de acceptat din partea unui filmolog, ca de pildă paranteza aceea care sugerează că, pentru dl Pîrvulescu, Oscarurile sînt un festival, sau preluarea necritică a clişeului despre cum Hollywood-ul nu tolerează filmul de autor”), şi spun că premisa eseului dvs este falsă sau, dacă vreţi, irelevantă. Din două perspective.
În primul rând, din punctul meu de vedere, nu există film istoric. Este o etichetă care nu spune, de fapt, nimic şi care e bună numai pentru producători, distribuitori, unii jurnalişti şi filmologi. Ce înseamnă film istoric? În opinia mea, nu ai cum să reconstitui trecutul prin cinema. Este o iluzie. Dacă ai personaje care poartă numele unor figuri reale din trecut sau costume de epocă, asta nu înseamnă că ai film istoric. Aşa-zisele filme istorice (vorbesc aici de cele care au oarecare valoare cinematografică) nu sunt de fapt decât comentarii asupra prezentului sau brodări pe nişte teme universale, care capătă diverse accesorii în funcţie de contextul în care sunt aşezate. Iar faptele istorice de la care pornesc uneori nu sunt decât pretexte pentru obsesiile artistice ale cineaştilor. Bănuiesc că n-o să-mi spuneţi că Andrei Rubliov este un film istoric, doar pentru că are ca protagonist un pictor de icoane care a trăit acum câteva secole sau pentru că arată o invazie a tătarilor?
În al doilea rând, deşi porniţi de la cinematografiile poloneză şi maghiară ale momentului (mi-ar fi plăcut să fi oferit şi exemple de filme din cele două ţări), argumentaţia dvs este tributară logicii hollywoodiene de a împărţi filmele pe genuri, o construcţie care nu poate fi aplicată sistemelor europene (şi cu atât mai puţin celui românesc). Prin urmare, chiar şi acceptând, pentru moment, logica dvs, vin şi întreb: De ce am avea nevoie de filme româneşti istorice?
Istoria se învaţă din cărţile profesorilor care se ocupă numai cu asta, nu din cinema. Eu aş propune, în schimb, singura paradigmă care mi se pare valabilă: cred că avem nevoie de cât mai multe filme bune şi de cât mai puţine filme proaste. Indiferent cum vreţi să le numiţi. Din fericire, sistemele şi festivalurile europene importante favorizează filmul de autor, hulit de multă lume dar din care cinemaul popular fură cu neruşinare, însuşindu-l fără citarea sursei.
Am uitat să vă explic de ce am fost stupefiat. De pildă, de un fragment ca acesta: ”Spre meritul său, Sergiu Nicolaescu a scos pe piaţă şi filme istorice în toată regula, cu crinolinele şi uniformele, regii şi generalii, eroismul şi vorbele mari specifice genului: Oglinda (1993), dar mai ales epopeicul Triunghiul morţii (1999) şi drama de palat Carol I (2009). Nici unul dintre aceste filme nu a făcut însă valurile aşteptate, dispărînd din spaţiul public fără să devină material didactic în şcoli”.
Las la o parte forţarea logicii (în propoziţia imediat următoare scrieţi că „Triunghiul morţii a făcut însă o altfel de vîlvă”), şi deduc că v-aţi fi dorit ca aceste filme să fi făcut valuri şi să fi devenit material didactic în şcoli. Sper, totuşi, că aţi glumit. Sau că v-aţi gândit la material didactic de tipul ”aşa nu, niciodată”. Ridicolul din Carol I (un film care, apropo, nu e despre rege, ci despre Sergiu Nicolaescu) este greu de egalat.
Mai e, apoi, o frază că aceasta, legată de Amintiri din Epoca de Aur: ”Filmele sufereau de inadvertenţe istorice, cea mai remarcată fiind cea a vacilor cu crotalii în ureche coborînd pe uliţa satului colectivizat”. A căuta în aceste filme, care de la început se anunţă comedii butaforice bazate pe nişte legende, inadvertenţe istorice (ca cea pe care o semnalaţi dvs) este, scuzaţi-mă, ridicol.
Mai departe afirmaţi că ”Noul Cinema Românesc e mai degrabă observaţional decît epic şi încă neexersat în arta naraţiunii cu cap, mijloc şi coadă, aşa cum o fac istoricele care iau Oscaruri (Argo, Discursul regelui, Doamna de fier)”. Dincolo de comparaţia irelevantă, eu cred că cei doi termeni, observaţional şi epic, nu se resping, ci dimpotrivă, se completează. Toate filmele Noului Cinema Românesc (inclusiv cele mai radicale - Aurora lui Puiu sau, mai recent, Metabolismul lui Porumboiu) sunt epice. Firul narativ este suficient de clar în fiecare din aceste filme din ultimii ani. Şi au cap, mijloc şi coadă, chiar dacă, uneori, aceşti piloni sunt chestionaţi sau dedramatizaţi ori, aşa cum spunea Godard, nu urmăresc neapărat această ordine.
Surprinzător şi, din nou, tributar logicii hollywoodiene este elogiul pe care îl aduceţi producătorului: ”Ceea ce lipsea filmului Restul e tăcere era un producător inteligent, care să strunească cu creier limpede geniul regizorului şi povestea pe care acesta era plătit să o depene. Prin refilmarea unor cadre sau eliminarea altora, un astfel de producător ar fi putut salva filmul”. Logica dvs este strâmbă: sugeraţi, de fapt, că producătorii sunt marii creatori, cei care salvează opere de artă, şi nu artiştii înşişi. Oricum, sper ca această afirmaţie să nu ajungă şi sub privirea dlui Nae Caranfil care, în acest an, duce o luptă grea cu producătorii ce vor să-i modifice substanţial noul film.
În speranţa că nu veţi privi această replică decât ca o tentativă de a polemiza amical despre cinema, într-un spaţiu public care duce lipsă de dialog pe teme filmice, vă transmit sincere salutări.
Ionuţ Mareş
cinefil
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Touché! :)
RăspundețiȘtergere"toate filmele Noului Cinema Românesc (inclusiv cele mai radicale - Aurora lui Puiu sau, mai recent, Metabolismul lui Porumboiu) sunt epice. Firul narativ este suficient de clar în fiecare din aceste filme din ultimii ani. Şi au cap, mijloc şi coadă, chiar dacă [...]" ha, say again?!
RăspundețiȘtergerescuze, era invers: chiar daca.... au...
nu inteleg obiectia :)
Ștergere"Şi (aceste filme) au cap, mijloc şi coada, chiar dacă aceşti piloni..."
Subscriu la observatiile tale, Ionut!
RăspundețiȘtergereAi fost elegant...