Marele Ecran: Upstream Color (2013)

miercuri, 31 iulie 2013

Upstream Color (2013)

'Each drink is better than the last, leaving you with the desire to have one more.'

rating: Colectabil

La 9 ani dupa stralucitul debut (Primer, 2004), cel pe care Steven Soderbergh il numea copilul nelegitim al lui David Lynch si James Cameron - Shane Carruth - revine cu un noua problema de aritmetica vizuala, stranie, meticuloasa, abstracta dar absolut superba. Upstream Color e o provocare stimulanta insa destul de greu de descifrat - in cazul in care exista o anumita subtilitate interioara care se cere descoperita si nu e doar un discurs regizoral exprimat in formule matematic de culoare si sunet care insoteste o poveste tipica de dragoste intre doi oameni traumatizati de un "ritual de posesie" cel putin bizar.

Cuplul care face subiectul filmului e format din Kris (Amy Seimetz) si Jeff (Shane Carruth, actor, regizor, scenarist, compozitor). Inainte sa-l intalneasca pe Jeff, Kris era o tinara corporatista specializata in design grafic. Intr-o seara, rapita fiind dintr-un bar, Kris e fortata sa inghita un vierme si, astfel ‘drogata’, e supusa unei hipnoze in urma careia femeia isi goleste conturile, ipotecheaza casa si pierde slujba. Lasata intr-o stare de agonie si paranoia (viermi umbland pe sub piele) Kris e salvata de un crescator de porci/inginer de sunet. Episodul e in esenta o experienta senzoriala (orice incercare de a gasi explicatii rationale e inutila) la capatul careia Kris nu are nici o amintire, doar sentimentul unei traume interioare grave.

De aceeasi amnezie pare sa sufere si Jeff, un tip care in mod inexplicabil isi tot intersecteaza drumul cu Kris. Curand se sugereaza ca si acesta e la fel de traumatizat si poarta urmele fizice ale unei intalniri identice cu ciudatul rapitor. Totusi, intre cei doi incepe o relatie ezitanta, fiecare avand retineri din cauza trecutului neplacut si a temerii de a nu suferi. Niciunul nu vorbeste de ‘timpul lipsa’. Ceva insa pare sa-i lege dincolo de propriile convingeri: o legatura mentala (un fel de telepatie senzoriala) cu porcarul, un individ pasionat de sampling audio care culege si modeleaza sunete din natura, iar ca hobby, creste porci. Prin acea legatura cu “sursa” relatia celor doi amnezici se aprofundeaza pana la un nivel in care efectiv mintile lor se intrepatrund, insusindu-si amintirile personale si totodata, descoperind anumite tipare identice in comportament. Imersiunea le permite astfel sa calatoreasca (nu doar imaginar) pe firul senzorial catre originea traumei si s-o excizeze ca pe o tumoare.

Desi nu foarte complicat narativ, Upstream Color e intr-o buna masura bulversant. Montajul non-linear, subiectul straniu, obsesia pentru detalii si macro-fotografie, muzica sunetelor din natura, taieturile armonioase care sugerau o anumita consonanta psihica (sau spirituala) intre cele 3 personaje dezvaluie nu doar tehnica remarcabila dar si inclinatia spre metafora a filmului. Ar putea fi o alegorie pentru dragostea de cuplu si interconectivitate (oameni care-si completeaza frazele sau par sa se gandeasca la acelasi lucru deodata) dar si ‘o zi din viata unui vierme’ (cu stadiile sale de existenta in om, porc si orhidee); ori o referinta voalata la supra-medicatie sau la conceptul de ‘liber-arbitru’ - vointa proprie fiind anulata de ingestia viermelui. Nu in ultimul rand, in film apare o carte de Henry David Thoreau -Walden- care trateaza experimente sociale si calatorii spirituale. Partea interesanta la filmul lui Carruth e ca deschide usa spre nenumarate interpretari si astfel indeamna la repetate vizionari. Ca un film de Malick, de altfel, a carui estetica pare s-o invoce fara a o imita.