marți, 2 aprilie 2013
Fii cu ochii pe filmul românesc
GUEST POST: PAUL GRIGORIU
Paul "Slayer" Grigoriu a tradus cartea de interviuri Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman (editura Publica, 2013). Şi a văzut, tot recent, o serie de filme româneşti importante. După fiecare vizionare i-a scris cîteva rînduri prietenului nostru, Marian Rădulescu. Şi acum a acceptat să publicăm şi aici jurnalul scurtei sale odisei prin filmografia autohtonă din secolul trecut.
Viaţa nu iartă ( Iulian Mihu & Manole Marcus, 1960)
Un om în loden (Nicolae Mărgineanu, 1979)
Paul "Slayer" Grigoriu a tradus cartea de interviuri Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman (editura Publica, 2013). Şi a văzut, tot recent, o serie de filme româneşti importante. După fiecare vizionare i-a scris cîteva rînduri prietenului nostru, Marian Rădulescu. Şi acum a acceptat să publicăm şi aici jurnalul scurtei sale odisei prin filmografia autohtonă din secolul trecut.
Viaţa nu iartă ( Iulian Mihu & Manole Marcus, 1960)
Daca faci abstractie de "indicatiile" scrise de la inceput, cred ca poate sta oricand in galeria marilor filme "clasice" ale acelor vremi. Ce imagine! Ce ruperi de ritm! Cata poezie! Preotul fara picioare care vorbeste in versuri, cuvintele lui Vladimir proaspat intors de la razboi ("pentru ceafa dumneavoastra, domnule inspector/ pentru mainile dumneavoastra, doamna"), cu ecouri din Paul Celan; Evident, infecta partea de propaganda (mai agresiva in anii aia, de vreme ce si Primul Razboi e prezentat ca "imperialist"), dar filmul e atat de frumos si latura umana atat de maiastru descrisa, incat se poate face abstractie de ea. Mai in gluma, mai in serios, eu daca eram cenzor comunist nu dadeam drumul filmului astuia, cu toata propaganda directa din anumite momente (poate PREA directa pentru a fi reala). Tarkovski spune ca artistul nu trebuie sa-si exhibe punctul de vedere. Din primele inscrisuri ("patriotii in frunte cu comunistii" etc.) se pare ca regizorul chiar asta face. Dar e de fapt modul subtil de a fenta cenzura cu o interventie atat de grosolana incat ochiul exersat vede clar ca e un adaos impus (dupa parerea mea). Pentru ca daca privesti filmul, lucrurile nu mai sunt asa de evidente. E, intr-un fel, similar cu ce faceau anumiti muzicieni: compuneau lucrari instrumentale pline de emotie si traire artistica autentica, dar le intitulau "Simfonia electrificarii satelor", si asa scapau de cenzura. Caci cenzorii, au mai spus-o si altii, erau zelosi, dar de multe ori si foarte prosti.
Meandre (Mircea Săucan, 1967)
Absolut superb. Ce imagine frumoasa! Pe langa toata poetica si expresia filmului, foarte bine aleasa actrita din rolul feminin (Margareta Pogonat?) O frumusete "italiana", prinsa exact la varsta "pargului", tanara dar cu maturitatea deja insemnata pe chip, cu un vag inceput de barbie dubla, dar inca zvelta, in fine... ce mai, de vis. Plus scenele, multe dintre ele (am observat si in 100 lei) cu o adevarata stiinta a artei dramatice, parca ar fi jucate pe scena unui teatru.
100 lei (Mircea Săucan, 1973)
Substanta mai putin profunda decat la filmele lui Pita (mai ales "Concurs"), dar multa sensibilitate si gingasie. In plus mi s-a parut exceptionala suprapunerea cu muzica lui Anatol Vieru. Chiar o mana de maestru.
Nunta de piatră (Dan Piţa & Mircea Veroiu, 1973)
Din punctul meu de vedere, capodopera. Acum am inceput sa vad in practica unele dintre lucrurile scrise de Tarkovski: cu autenticul care vine din (re)crearea unui sentiment, nu din decorul imitat strict, cu exploatarea unui filon literar folosit ca fundatie pentru o noua creatie poetica, cu personajele care nu se dezvolta de-a lungul desfasurarii unei naratiuni, ci sunt de la inceput definite, statice. Extraordinare constructii. Daca mi-ar cere cineva cu tot dinadinsul sa fac o departajare, as spune ca imi place UN PIC mai mult partea regizata de Mircea Veroiu. E parca mai multa expresivitate in acele taceri. In plus, niste imagini care parca sunt tablouri, cu casa, cimitirul, calul. Si fara abuz de prim-planuri, pentru ca totul sa fie sugerat, nu impus. Dorin Liviu Zaharia e unul dintre cei mai interesanti muzicieni ai generatiei sale. Foarte interesanta viziunea muzicala. La un moment dat merge spre sistemul tonal, ceea ce ii rapeste un pic din autenticitate (spre final, cateva masuri), altfel insa cu adevarat foarte frumos.
Ilustrate cu flori de camp (Andrei Blaier, 1974)
Foarte frumos realizat, foarte dur. Si foarte inteligent strecurat prin furcile caudine ideologice, pentru ca, in fond, nu are nimic in comun cu motivatiile lui Ceausescu de a interzice avortul. Bine creat contrastul intre vitalitatea personajului Laura de la inceput, cu florile in mana, deschisa, joviala, cu - pardon! - sanii in vant si pusa pe glume, si deznodamantul tragic. Mostra de realism/ naturalism concentrat. L-am descoperit pe Dan Nutu. Marturisesc ca nu auzisem niciodata de el, de vazut nici atat. E un fel de James Dean autohton, cu ceva mai multa substanta decat originalul. Pacat ca a disparut din peisaj. Sau poate asta e soarta actorilor de genul acesta: fie mor, fie se orienteaza spre alte zari.
Foarte frumos realizat, foarte dur. Si foarte inteligent strecurat prin furcile caudine ideologice, pentru ca, in fond, nu are nimic in comun cu motivatiile lui Ceausescu de a interzice avortul. Bine creat contrastul intre vitalitatea personajului Laura de la inceput, cu florile in mana, deschisa, joviala, cu - pardon! - sanii in vant si pusa pe glume, si deznodamantul tragic. Mostra de realism/ naturalism concentrat. L-am descoperit pe Dan Nutu. Marturisesc ca nu auzisem niciodata de el, de vazut nici atat. E un fel de James Dean autohton, cu ceva mai multa substanta decat originalul. Pacat ca a disparut din peisaj. Sau poate asta e soarta actorilor de genul acesta: fie mor, fie se orienteaza spre alte zari.
Un om în loden (Nicolae Mărgineanu, 1979)
Cred ca aveam vreo 4-5 ani cand am vazut Un om in loden. Evident, n-am inteles nimic, de amintit nici atat. Daca mi-ai fi spus titlul cartii acum o saptamana, sigur l-as fi asociat cu un film de Sergiu Nicolaescu - ca sa vezi ce adanc s-a impregnat in constiinta mea de copil de atunci "comisarul". Am (re?)vazut cu placere filmul. In sfarsit un politist bun, le duceam dorul. Superbe momentele de tensiune (la un moment dat de-a dreptul "kafkiene") si foarte bun minimul de coloana sonora, mai ales pasajele de contrabas. Am vazut ca printre cei care au inregistrat muzica era si Johnny (pe atunci Giony) Raducanu. Sigur, era nevoie sa fie bagat un legionar (periculos, plecat in Germania si cu grenade - imaginea clasica) in toata povestea, asa erau vremurile. Poate ca ar fi interesant ca intr-o zi cineva sa scrie un studiu despre elementele ideologice strecurate, uneori grosolan, alteori subtil, in toate filmele vremii. Chiar si in cele ce nu pareau sa aiba niciun substrat politic. De altfel tin minte cum eram eu pana pe la 13 ani: imi spuneai "legionar", automat il vedeam in fata ochilor pe Dinica in haina de piele, haha. Dar, dincolo de ale vremii naravuri, foarte bun filmul. Si O. I. Moldovan, cu cicatricea lui, e remarcabil. Nicolae Margineanu a facut si Faimosul paparazzo.
O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1980)
Al doilea "politist" la rand. Mai greu de urmarit decat primul, constructia mult mai elaborata. Plus ideea interesanta cu camera care filmeaza tot timpul. Realitate bruta in care scapa momente de sensibilitate (in primul rand chiar cel cu "lacrima"), care sunt ca sarea in bucate. Cred ca pentru un spectator strain e si mai interesant. Eu, cunoscand contextul, am inceput repede sa banuiesc ca doar chiaburul poate fi criminal haha. Dar ca regie, joc actoricesc, sentiment pregnant de autentic, cred ca poate sa stea langa orice mare film al genului - si mai mult, pentru ca uneori ai impresia ca intriga politista e un pretext pentru a zugravi un crampei de viata, brutal, aproape naturalist. Fara a impune nicio judecata morala, nici macar asupra personajelor evident "negative". Concluziile etice le trage, dupa propria lui scara de valori, fiecare privitor. Discutand aspectele tehnice ale recuperarii acestor filme pentru publicul larg, cred ca ar fi bine ca unele dintre ele sa fie subtitrate. Se pierde mult din cauza calitatii proaste a sunetului, iar daca la asta se adauga si pronuntia regionala, totul devine o corvoada. Am inteles ca aceeasi problema a avut-o si Dupa dealuri la premiera din cinematografele romanesti. Eu l-am vazut acasa si totul a fost foarte clar, insa la O lacrima de fata am avut probleme.
La capătul liniei (Dinu Tănase, 1982)
Non-linear, poetic, gingas. Foarte frumos. In plus, o
"smecherie" maiastra - cred ca in afara de apelativul
"tovarase" si de poza cu Ceausescu din biroul inginerului, actiunea
se putea petrece oriunde in lume. Inteleg
ca filmul a fost prezentat la vremea lui ca un exemplu de reintegrare in campul
muncii, bla bla, dar regizorul a trecut peste orice constrangere ideologica si
a pictat o poveste frumoasa despre prietenie si iubire. Si personaje
foarte bine conturate.
Sfârşitul nopţii (Mircea Veroiu, 1982)
Panorama Bucurestiului.
Sunt imagini staruitoare asupra intersectiilor, cu oameni aparent in plan
secund, dar atat de interesant de urmarit, cu capetele plecate, hainele
impersonale, tunsorile fara forma, atunci cand nu sunt de-a dreptul ridicole
(ca a studentei care nu-l mai asteapta pe procuror). De fapt, scena cu "si
tu crezi ca merita... cineva care nu te asteapta la nesfarsit" e unul
dintre momentele cele mai frumoase ale filmului: e o lume gri, din care unii
incearca sa evadeze in alta, ale carei straluciri nu sunt, in cele din urma,
decat amagiri. Lumea discotecii unde prostituata il pune pe Toma in legatura cu
Giany. Finalul
poate fi privit ca o forma de izbavire. E o posibila interpretare, nu dogmatica, ci poetica.
In
privinta aspectelor tehnice, sunetul se aude bine, dar e decalat. Buzele se
misca inainte sa se auda cuvintele. Ma intreb daca asa a fost de la inceput,
sau daca diferitele transferuri au dus la acest defect. Si ca
o concluzie proprie, dincolo de film: ma uitam la intersectii, la troleibuze si
mai ales la privirile oamenilor si observam cu tristete ca astazi Bucurestiul e
EXACT LA FEL. Daca treci cu vederea masinile ceva mai noi si firmele luminoase
(usor de trecut cu vederea in zone precum Calea Mosilor, unde mizeria le
inneaca pe toate), sunt aceleasi chipuri, aceleasi griji, aceeasi lipsa de
speranta. Parca
nu s-ar fi schimbat nimic de 30-40 de ani incoace. A cazut Ceausescu, dar e parca le-ai
fi spus oamenilor "nu mai e comunism, e democratie", iar ei ar fi dat
din cap si si-ar fi vazut mai departe de ale lor. Omul interbelic a fost anihilat de
comunisti, iar omul libertatii nu s-a nascut inca.
Concurs (Dan Piţa, 1982)
Interesanta constructie, excelent joc. Recunosc ca firul rosu l-am gasit abia dupa ce am citit comentariile parintelui Steinhardt. Dar mi s-a parut chiar mai indraznet decat "Dreptate in lanturi", unde existau totusi niste vagi urme de "tezism" ("Numai cine nu trudeste renunta usor la lucruri" etc.). Si l-am remarcat inca odata pe tanarul Claudiu Bleont, pe care l-am vazut prima oara acum vreo 25 de ani intr-o piesa de teatru, "Un barbat si mai multe femei", in duet cu Magda Catone. Ce face exact un redactor, cu ce contribuie la realizarea unui film? Ma intreb pentru ca am vazut ca la "Concurs" redactor e Grid Modorcea, care recent a aruncat cu laturi peste Dupa dealuri intr-un articol.
Faleze de nisip (Dan Piţa, 1983)
Mi-a mers la inima.Chiar ma intrebam cum au lasat sa treaca un film din asta, fara nicio aluzie politica "corecta", apoi am citit ca l-au matrasit repede. Curios, cand aveam 4-5 ani am vazut un film sau o piesa de teatru cu Carmen Galin si am decretat atunci solemn ca e "cea mai urata femeie din lume". Azi nu mi se mai pare deloc asa. Probabil asta era rolul, sau poate au evoluat gusturile mele de la 4-5 ani incoace. Revenind la film, excelent, intr-adevar. Plin de simbolism. Imi place mai ales profesorul, care e clar din alta “dimensiune". Nu un personaj din realitatea imediata, ci un fel de initiat - de altfel, la capitolul "ezoterism" (fara nicio conotatie oculta) pun si scenele cu scoala de dans, care sunt parca rupte din "La tiganci".
Masluirea realitatii si pierderea ei si a adevarului mai adanc printr-o ignorare voita si absurda a unei meta-realitati, cam asta retin din film. Altfel, ca fapt divers, cred ca l-am identificat si pe adevaratul hot, era unul dintre cei care lucrau cu "patronul" de la cherhana. Iar Gheorghe Visu seamana cu Mick Jagger. Deosebita si muzica, imi plac mai ales pasajele de pian cu armonii romantice, foarte potrivite pentru tot ce tine de mister, obscur, nocturn, si momentele de jazz improvizatoric spre cafe concert.
Masluirea realitatii si pierderea ei si a adevarului mai adanc printr-o ignorare voita si absurda a unei meta-realitati, cam asta retin din film. Altfel, ca fapt divers, cred ca l-am identificat si pe adevaratul hot, era unul dintre cei care lucrau cu "patronul" de la cherhana. Iar Gheorghe Visu seamana cu Mick Jagger. Deosebita si muzica, imi plac mai ales pasajele de pian cu armonii romantice, foarte potrivite pentru tot ce tine de mister, obscur, nocturn, si momentele de jazz improvizatoric spre cafe concert.
Pas în doi (Dan Piţa, 1985)
Daca ar fi sa gasesc un titlu alternativ pentru acest film, i-as spune "Omenesc, prea omenesc". Si asta e si definitia tuturor personajelor, suprinse in micimea lor, innobilata doar de maretia tragediei fiecaruia dintre ei - asta pentru ca o tragedie, orice ar fi cauzat-o, e intotdeauna mareata. (Pacat ca pe youtube, la filmul acesta, calitatea imaginii si a sunetului e slaba, chiar ar merita o versiune ingrijita.)
Fii cu ochii pe fericire (Alexandru Maftei, 1999)
Abia ce l-am vazut. Si am plans un picut. Nu atat din cauza inchisorii prin care a trecut Mihai, a tradarii lui Bita, ci din cauza tragediei acestui popor pe de o parte si a celor care sufera ca-l vad cum e, pe de alta. Mi-au dat lacrimile la scena cu Marius Florea. E una dintre scenele cheie ale intregului film, din perspectiva in care l-am vazut eu. Circareala grotesca a televiziunilor, idolul blestemat la care ne inchinam si femeia paralizata care se agata de o speranta atat de desarta, ca noi toti, schilozi sufleteste si crezand ca o clipa de stralucire goala ne poate ajuta sa ne vindecam. Foarte frumos rolul lui Dragos Paslaru. Iar monologul de la sfarsit, cand iesise din emisie, e "vocea celui care striga in pustie". Singura mangaiere ramane in cuvintele Sfantului Dionisie Areopagitul, care arata ca raul, neavand existenta in sine, nu e decat relativ, si insusi faptul ca il percepem demonstreaza ca exista un bine pe care el se sprijina. (guest post: Paul Slayer Grigoriu)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Superbă pagina ! comentariile cinstite, nepretențioase, juste. din unghiul de vedere al unui cinefil care intrebuințează un ton simplu, curat și tandru pentru aceste realizări din cinematografia românească care trebuie sprijinită și pe care, din păcate, mulți dintre noi le ignorăm.
RăspundețiȘtergereSC