Marele Ecran: Domestic. Dă de gîndit şi de simţit.

joi, 28 martie 2013

Domestic. Dă de gîndit şi de simţit.

După ce am văzut Domestic, i-am scris regizorului Adrian Sitaru primele mele impresii:

Citisem despre faptul ca, dupa pierderea unui copil, jumatate din cupluri divorteaza. Durerea se inmulteste cu doi, iar traiul impreuna devine insuportabil pentru ca isi amintesc mereu de "ce viata fericita aveam".

De aici si nevoia (usor patologica, dar de inteles) a celor doi Lazari de a recupera, de a inscena, macar o ora din viata lor asa cum era: cu "Papa" stand la televizor, ea facand baie si "copilul dormind". Mi-a amintit de Rabbit Hole (cu Nicole Kidman si Aaron Eckhart) apropo de rana mereu deschisa dupa pierderea unui copil si de Alps (de Yorgos Lanthimos) despre "recreerea/inscenarea" unui moment din viata de dinainte a familiei.

"Papa, mai vino" contine sugestia ca ritualul acesta ii ajuta sa cicatrizeze cat de cat rana, intarita de scena pe care se deruleaza genericul de final, in care domnul Lazar pare impacat si revenit la viata.

Desi as fi fost interesat de dezvoltarea acestei teme, am inteles optiunea de a contrabalansa povestea cu perspectiva plina de viata a familiei taximetristului (discutia de la masa de Craciun mi-a amintit de dezbaterile de la bere din Din dragoste cu cele mai bune intentii). Apropo, Gigi Ifrim face cel mai bun rol de pana acum (e si cel mai lung pe care îl stiu). E taximetristul tipic, vulgar si mitocan (parca se intrevad si niste licare de omenie acolo).

Firul rosu care uneste povestile este visul lui Toni. As vedea in el sugestia/posibilitatea existentei unei alte lumi in care Toni e casatorit "cu Lidia/ Ligia" si in care Mara e inca in viata (cadrul final). E un film al micilor gesturi (care au uneori semnificatii mari si ajung sa schimbe vieti), al micilor vietati "domestice", al intimitatii dintr-o comunitate cum e cea de la bloc (care e apasatoare, dar te si poate ajuta). Asta mi-a amintit de scurtmetrajul Chefu'.

Mi-au placut scenele lungi filmate dintr-una (cum e cea cu gaina) sau cea de la serata de dupa moartea Marei (unde camera face niste piruete ca-ntr-un dans). Mi-au placut montajul si elipsele din poveste, unde trebuia tu ca spectator sa umpli spatiile goale. Uneori insa am simtit ca anumite scene nu fac click (la a doua vizionare nu am mai simtit asta).

Nu mai are sens sa pomenesc ansamblul impecabil de actori (observ doar refolosirea celor din filmele anterioare, ceea ce sugereaza existenta unui "colectiv" :). De Adrian Titieni stiam cat e de bun; nu stiam de Ariadna Titieni.

Mi-au placut momentele duioase alternate cu cele haioase, dialogurile autentice si aplecarea cu multă compasiune asupra unei teme pentru care iti trebuie curaj si echilibru. M-am uitat impreuna cu sotia mea la film (si pe langa ca am ras copios) la final a plans. Iti da de gandit si de simtit.

Adrian Sitaru mi-a răspuns asa:

Dincolo de orice observatii critice pozitive sau negative, tehnice sau artistice, obiective sau subiective, pe care le citesc in general despre filme - nu doar despre ale mele-, cand aud sau citesc ceva de genul "am ras copios, la final a plans, iti da de gandit si de simtit", stiu ca nu s-a facut sau ca nu am facut chiar degeaba filmul. Si restul nu mai conteaza atat de mult...:)

Astăzi, e ultima proiecţie Domestic la Timişoara, în aula BCUT, de la ora 19. Filmul îşi continuă periplul prin ţară. Ah, şi sunt mîndru de noul meu tricou: