miercuri, 20 martie 2013

Adrian Sitaru: "Filmul e o călătorie în timp"

INTER/VIEW CU ADRIAN SITARU


Domestic, ultimul lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru are premiera naţională în 22 martie. La Timişoara, nu intră la multiplex şi nici la cinema Timiş (din lipsa unui proiector digital). Sitaru a ţinut ca filmul lui să aibă parte de o proiecţie în condiţii decente, ca şi la Deva (oraşul natal) sau Sibiu (unde spectatorii au plătit bilet la premieră ca să stea şi pe scări). Mai mult, casa lui de producţie suportă costurile (închirierea sălii şi a echipamentului) premierei de gală de la Timişoara. L-am întrebat de ce face acest efort. Apoi am vorbit despre copii, animale, vise, călătorii în timp, ozeneuri şi alte poveşti domestice.



Marele Ecran: De ce ai ţinut ca filmul să fie văzut şi la Timişoara în condiţii decente la fel ca în Deva şi Sibiu. Te leagă ceva de Timişoara în afară de anii studenţiei (Adrian Sitaru a fost student al Politehnicii Timişoara între anii 1990 - 1995, nota noastră)?

Adrian Sitaru: Da, anii studenţiei. Dar şi faptul că acolo am descoperit filmul. Mi se părea că Timişoara e un oraş revoluţionar că poţi să vezi filme. Nicolae Ţăranu făcea programe de cinematecă şi vorbea despre filme. Mi se pare ciudat că, în anul 2013, sălile puţine care mai sunt dotate multimedia să le ţină pentru nu ştiu ce evenimente şi nu pentru filmul românesc, de orice calitate. Da, ţin la săli drăguţe în care omul să se simtă bine că de aia vine la film şi să înţeleagă ce vorbesc actorii. Altfel cum să-l scoţi din casă în era asta cînd vezi aproape orice la televizor sau pe internet?  Nu e suficient să zici că o sală e de cinema şi să proiectezi un film. Nici nu mai adaug despre frig în săli iarna şi aşa mai departe. Da, mi-am dorit şi la Timişoara o sală drăguţă, cu atît mai mult cu cît există un monopol al multiplexului, ca în toată ţara de altfel.

Despre oameni şi animale 

M.E. Interacţiunea omului cu animalele nu e nouă în filmele tale. Ai făcut-o şi în Lord şi în Colivia. Ce te-a făcut să transformi ideile astea în lungmetraj?

A.S. Procesul a fost invers. Am scris nişte povestiri prin 2007, între care şi Lord şi Colivia. Erau cîteva inspirate din copilărie, altele erau pură ficţiune -cum e povestea din film a cuplului cu pisica şi fetiţa. Inclusiv "visul" era o poveste abstractă şi absurdă. Dîndu-mi seama că au un fir comun şi o temă comună, mi-am dorit să fac un film de lungmetraj. Aici a fost partea mai grea: să lucrez la scenariu ca să îmbin poveştile, să fie mai unitar filmul. Dar între timp am făcut scurtmetrajele Lord (2009 n.n.) şi Colivia (2010 n.n.), care erau poveşti în sine. În Domestic s-a păstrat doar Colivia. E un fir şi din Lord: acelaşi personaj care are un fel de afacere cu animale.

M.E. În Domestic tratezi şi un subiect tragic: moartea unui copil. Dar cum faci asta într-o comedie, într-un cadru comic, cu aşa un subiect delicat? Mi se pare pe muchie...

A.S. Tocmai de aceea nici nu am vrut să insist foarte mult pe moartea copilului. Pînă la urmă e o dispariţie. Aşa cum în film pentru mine dispar brusc nişte animale drăguţe de care rîdem "Vai, găina aia ce drăguţă e. O duci pe balcon şi ţac-pac nu mai există", cam aşa se întîmplă şi cu vieţile noastre. Azi suntem şi, de exemplu, mîine nu mai suntem, cum spune Ifrim la un moment dat în film. În centru nu era povestea fetiţei şi nici de ce moare, ci moartea în sine, cum apare la om ca şi la orice animal. N-am vrut să fiu foarte clar pentru că nu despre asta e vorba. Oricît aş fi adăugat la povestea fetiţei, care e atît de dramatică, ar fi luat faţa restului...

M.E. Pînă la urmă e vorba despre cum reacţionează ceilalţi la dispariţie. Pisica devine pentru părinţi un substitut al fetei...

A.S. Culmea e că...De fapt nu e culmea, e normal. Cînd am plecat de tot din Deva la Bucureşti, brusc a apărut la ai mei în casă o pisică, exact ca asta din film. Există şi acum şi ei o iubesc foarte mult. Tata nu s-a purtat niciodată cu mine cum se poartă cu pisica şi cum îi vorbeşte: "motăniţa lu tata". Un pui de-al ei ulterior a rămas şi acum au două pisici. Clar m-au înlocuit...(rîde) Tata într-adevăr era iubitor de animale şi el m-a învăţat să mă port cu porumbeii. Adică era personajul opus faţă de tatăl din Colivia.



Despre lucrul cu actorii şi lucrul la scenariu

M.E. Apropo de personajul din Colivia care e jucat de Adrian Titieni, nu de Gheorghe Ifrim ca în Domestic. Titieni e unul din colaboratorii tăi începînd cu Valuri (2007).

A.S.  Cu el am filmat Pescuit Sportiv (2009 n.n.) înainte de Valuri, dar a apărut după. Ne-am întîlnit cînd am filmat ceva serial pentru Prima. Eram vreo patru regizori tineri şi fără experienţă, între care şi Jude. Acolo i-am cunoscut pe Adrian Titieni, Clara Vodă şi pe alţii. (Adrian Titieni şi Clara Vodă au apărut amîndoi de 5 ori în filmele lui Adrian Sitaru; Nataşa Raab, Sergiu Costache, Ioana Flora şi Marian Rîlea sunt alte prezenţe familiare în filmele lui Sitaru; toţi apar în Domestic)

M.E. Mă gîndeam dacă în cazul lui Titieni, care apare aproape în toate filmele tale, mai şi discuţi cu el personajul înainte. Sau pur şi simplu îi arăţi scenariul final?

A.S. Bineînţeles, vorbim de fiecare dată. Pentru că e alt personaj. Şi atunci vorbim să vedem dacă am înţeles fiecare ce trebuie: cum mi-l imaginez eu şi cum îl vede el. Era profesor şi în Pescuit Sportiv dar avea altfel de probleme. Chiar dacă ai aceeaşi biografie, fiecare detaliu contează.  Relaţionezi într-un fel cînd ai copii şi altfel cînd nu ai, cînd eşti cu amantă sau fără...În mod cert discutăm destul de mult chiar dacă facem acelaşi personaj.

M.E. Discuţiile te ajută şi la scrierea scenariului?

A.S. Nu prea. Eu îi dau de obicei un draft cînd am nevoie de feed-back. Dar le dau la mulţi cînd mă apropii de finalul scenariului: lui Silişteanu (Adrianoperatorul; şi cu el a lucrat la 5 filme n.n.), mamei, prietenei, să am cît mai multe reacţii...

M.E.  Dialogurile, care sunt foarte bine lucrate, le faci singur?

A.S. Sunt două etape. Odată cînd le scriu singur. Scriu greu, adică am multe drafturi şi nu neapărat la dialoguri. Apoi etapa a doua în care, chiar dacă am impresia că scena e genială la dialog, de multe ori pe platou nu funcţionează. Actorii nu sunt obişnuiţi să vorbească cum mi-am imaginat eu şi uneori sună prost. Atunci, recreionăm la repetiţii. Păstrăm ideea, dar vorbită în stilul lor. Sau vin ei cu idei mai bune. Repetiţiile sunt o etapă importantă.

Despre copii şi animale

M.E.  Apropo de lucrul cu actorii: cum a lucrat Adrian Titieni cu Ariadna Titieni (12 ani)?

A.S. Foarte bine, că au o relaţie foarte bună  părinte-copil şi invers. Cred că mie mi-a fost mai greu pentru că Ariadna venea din şcoala în care a făcut ceva teatru - genul de teatru foarte teatral. A avut nevoie de un pic de timp să înţeleagă că trebuie să vorbească mai natural. După care şi-a dat drumul şi a fost foarte naturală. Fiind şi tatăl ei acolo a fost şi mai uşor. S-au sprijinit unul pe altul. Dar fiind foarte inteligentă şi talentată -deşi nu vrea să facă actorie- mi-a fost şi mie uşor la o scenă extrem de dificilă.

M.E. Cred că e şi cea mai lungă cap-coadă, nu? Are tot felul de momente coregrafice, sincronizări...

A.S.  Da, are 11 minute. Am lucrat la ea două zile şi a treia a fost gata...E o scenă repetată bine (rîde).

M.E. Plus că nici nu ştiu ce au făcut cu găina aia din baie...

A.S.  Pot să-ţi spun că era acolo ascuns după uşă un om care dădea altuia găina pe gemuleţul de la baie, pentru că făcea gălăgie prea mare. A, şi mai era un tip ascuns acolo care în momentul în care ar fi tăiat găina, stropea cu sînge. Era ceva busculadă acolo. Iar actorii trebuiau să ţină cont cînd aprind becul, cînd îl sting, să nu se vadă umbra celor din baie.

M.E. A fost la fel de uşor să lucrezi şi cu al doilea copil, Dan Hurduc ( 9 ani )?

A.S.  Da, a fost uşor. A intrat primul pe uşă la casting şi mi s-a părut fenomenal de bun. La copii e destul de greu să-i găseşti. Am văzut nu ştiu cîţi şi m-am întors la el. Am mai zis cît de greu e să lucrezi cu copiii şi animalele. Trebuie să ai noroc să găseşti copii talentaţi şi naturali. Pînă la urmă asta e, nu fac mari personaje acolo. E mai uşor decît cu actorii, care oricît de talentaţi şi valoroşi sunt, vin după o şcoală, roluri. Au prejudecăţi. Şi n-o zic neapărat negativ dar sunt nişte şabloane. Eu mă chinui mai mult să-i dirijez pe ei. Pe cînd nişte copii talentaţi înţeleg mai uşor. Într-adevăr, au fost nişte repetiţii în care au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte. Dar lucrurile mergeau de la sine.

M.E. Cu animalele a fost mai greu?

A.S. În general se ştie că filmele cu animale şi copii au o dificultate sporită. Dar din nou am fost destul de norocos pentru că n-am mers pe ideea să lucrez cu dresori şi animale specializate. Le-am ales după cum mi le imaginam şi îmi plăceau cum arată. Şi au fost super ok. Pisica, căţelul...M-am uita şi la iepuraş să nu fie aşa speriat, sălbatic, să-ţi fugă de pe acolo. Am fost norocos. Nu poţi să regizezi animale, să le controlezi...

M.E. Dar îmi aduc aminte o scenă la final cînd pisica se suie pe pian şi trece pe lîngă o vază sau ceva ce nu trebuia dărîmat...

A.S. Probabil că pe ecran mare se înţelege. Pe pian e poza fetiţei lor. Şi mi-am dorit mult să treacă pe acolo. Au tot pus pisica în diverse poziţii de unde să plece. Filmam iar într-o scenă în care nu puteam tăia şi mi-am dorit ca pisica aia să urce pe pian şi să treacă pe lîngă poza fetiţei. Dar n-am reuşit. Am tras vreo 30 de duble. Pisica nu s-a urcat. Asta e, am zis, n-am ce să-i fac. Ne-am uitat la dublă şi a zis Titieni să mai facem una, nu neapărat de dragul pisicii. Ei şi în asta a urcat pisica exact cînd trebuia, s-a învîrtit în jurul pozei. S-a făcut pielea de găină pe mine. A şi rămas în film.



Despre unghiuri subiective, spioni şi ozeneuri

M.E. În cele două lungmetrage anterioare ai folosit mult "unghiul subiectiv". Ştiu că îţi place stilul ăsta de filmare. În Domestic mi s-a părut cumva inconstant folosit. Sunt sigur că avea sens, dar aşa l-am simţit. Cred că apărea în secvenţele cu Sergiu Costache şi cu visul. E o scenă cînd se duce în scara blocului şi e filmat din perspectiva lui şi în rest nu mai e. M-a derutat un pic, poate că şi pentru că le văzusem pe cele dinainte...

A.S. În filmul ăsta nu mi-am propus deloc să fie "unghi subiectiv" radical. Am folosit la început şi la vis, pentru că aşa mi s-a părut mai interesant povestit. Cînd l-am scris, aşa îl vizualizam. A fost ca la un film normal, în care mai apar din cînd în cînd unghiuri subiective. În schimb mi-am dorit un efect de unghi subiectiv. Vorbind cu operatorul Silişteanu cum să filmăm în interioarele astea, vroiam să redăm senzaţia asta ca un fel de observare, de spionare. Ca atunci cînd te uiţi pe geam să vezi ce se întîmplă fără a fi observat.  N-a fost nici ăsta un mare statement dar îmi doream treaba asta şi am avut reacţii de la spectatori şi în Argentina şi în America şi, mai nou, şi în ţară, care au avut senzaţia că se spionează ce se întîmplă în casele personajelor. Pare mult mai subtil aşa.

M.E. În secvenţa de vis mi se pare că face mult sens. E ca şi cum tu sau eu am visa. Aşa vezi în vis...

A.S. Aşa mi se pare şi mie. Chiar m-am întrebat atunci cum visăm noi de obicei. Îmi puneam şi problema asta: oare e color sau alb-negru? Şi în perioada aceea mi-am amintit un vis care m-a ajutat: a fost şi color şi era şi "unghi subiectiv". Cum vedem noi în viaţa reală.

M.E. Tot apropo de zona asta, am observat că în Pescuit Sportiv apare personajul prostituatei misterioase, în Din dragoste cu cele mai bune intenţii - pacienta cu masca de iepure pe cap care pare desprinsă din lumea lui Lynch iar în Domestic e visul. Observînd elementele astea, risc să afirm că îţi place să cultivi un oarecare mister, cel puţin în lungmetraje.

A.S. Nu m-am gîndit asumat şi obiectiv la chestia asta. Vine din mine probabil. La fel cum apar în fiecare lungmetraj teoriile astea conspiraţioniste sau, nu ştiu, aberante: ozeneuri în Domestic, călătorii din viitor, sau discuţia de la terasă în Din Dragoste...care nu au un mesaj anume. Probabil am citit prea multe basme cînd eram mic.

Despre influenţe şi plăceri

M.E. Am văzut că îţi place Cassavetes. Ce alţi regizori te inspiră şi îţi place să îi urmăreşti?

A.S. Cassavetes am văzut destul de puţin la început. L-am descoperit mai tîrziu şi m-a interesat cum lucra cu actorii. Altfel mult mai mult m-a ajutat Lars Von Trier, Vinterberg şi ce au făcut ei la început acolo cu Dogma. Adică, pe lîngă filmele în sine, au demonstrat cît de uşor se poate face un film. Şi ieftin. Îmi plac mulţi şi de la an la an descopăr alţii. Jarmusch...Kaurismaki îmi plăcea mult într-o vreme, acum tot mai puţin.

M.E. Ceylan?

A.S. Da, ce am văzut de la el mi-a plăcut mult. Şi iranianul cu Separation. Am înţeles că a avut un film anterior foarte bun pe care nu l-am văzut. Sunt mulţi care nu sunt aşa cunoscuţi.

M.E. Cam cîte filme vezi în medie pe lună?

A.S. Din păcate foarte puţine. Noroc că mai umblu prin festivaluri, unde sunt invitat în juriu. Altfel e greu să văd filme cînd sunt ocupat.  Dacă văd două pe săptămână e bine. Dar sunt filme pe care vreau să le văd, nu pentru că sunt date atunci la televizor. Sunt cele pe care le caut şi îmi doresc mult să le văd.

M.E. Ai lucrat cu mulţi actori români buni. Ţi-a scăpat cineva?

A.S. Cu siguranţă. Foarte puţin l-am prins la HBO pe Rebengiuc (Sitaru a regizat serialul În Derivă împreună cu Titus Muntean, n.n.). Cu Bucur n-am lucrat niciodată, cu Vasluianu, Luminiţa Gheorghiu. Sunt mulţi cu care n-am avut ocazia.

M.E. Ultima întrebare şi cea mai grea: ce iubeşti la cinema?

A.S. Da, e cea mai grea. Întotdeauna cînd iubim e ceva ce nu putem explica în cuvinte. E ceva organic. Poate cea mai mare pedeapsă în copilărie, cînd mă pedepsea mama, era să nu mă lase la televizor. Televizorul pe vremea lui Ceauşescu era...că dădea un film pe zi sau la două zile, bun sau prost, nici nu conta. De mic eram addicted, mă uitam la orice film. Cum ziceam, abia la Timişoara am descoperit cinematograful de artă, cum se zice. Ce iubesc la cinema? Cred c-a zis-o şi Tarkovski: e ceva ce aduce a vis. E o călătorie în timp. O dată, efectiv călătoreşti, în cazul filmelor de epocă. Dar poţi călători în timp şi în spaţiu şi în filme realiste. Montajul înseamnă tăiere în timp. Poţi să vezi ani de zile în cîteva minute. O deformare a timpului şi spaţiului.

M.E. Probabil că nu întîmplător l-ai pomenit pe Tarkovski. El numeşte arta lui, regia de film, ca o "sculptură în timp". E şi titlul cărţii lui.

A.S. Da, am avut cartea asta pe mînă.

M.E. Bun, păi ne vedem sîmbătă la film!

A.S.  Sper să vină lume multă, ca şi la Sibiu.

Regizorul Adrian Sitaru va fi prezent la premiera de la Timişoara împreună cu o parte din echipa filmului, sîmbătă, 23 martie, ora 19, la sala Liceului de Artă "Ion Vidu". Biletele sunt puse de azi în vînzare la casieria cinema Timiş (în orele cînd sunt aici proiecţii) sau la sala Ion Vidu înainte de proiecţie. Un bilet costă 5 lei.  



11 comentarii:

  1. Noi vom avea norocul la Arad să ruleze la Cinema City!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Delia, nu e vorba despre noroc, ptr ca si Cinema City Timisoara trebuia sa-l ia, dar sefilor retelei li s-a parut ca nu vor cistiga bani pe film, intr-un multiplex oricum mult subdimensionat (7 sali) fata de Arad (18 sali) !? (Aud mai mult goale...).
      Nu stiu ce-a avut in minte Cinema City cind a facut multiplexul de la Iasi (5 sali) sau Timisoara (7 sali) ?! Dupa aceea cred ca si-au dat seama si le-au facut mult mai mari, Cluj 10 sali, Pitesti vreo 8, Braila 10 sali etc.

      Ștergere
  2. Da! La Arad mergi la film ca boierul!! Rulează un film pentru tine singur! La Poziţia copilului am fost 3 persoane! Într-un fel e mai bine, că e linişte şi ai condiţii extraordinare, nu auzi oameni mâncând şi nu sună mobile. Falcă visează ca un asemenea oraş ahtiat după cultură să fie Capitală Culturală Europeană, ca să poată el suge încă nişte bani europeni!! Cu 2 Universităţi, barurile din Mall-uri sunt veşnic pline! Ce e trist acum în România este că în ziua în care un film are premiera în Statele Unite, rulează şi la noi la Cinema City, dar de cele mai multe ori suntem tot 3 spectatori. Când mă gândesc cum ne-am dorit asta pe timpul lui Ceauşescu !!!

    RăspundețiȘtergere
  3. @Delia

    e trist, da

    ai dreptate cu "timpul lui Ceausescu"

    las ca atunci era plin si la filme cu Piedone sau Sora 13

    RăspundețiȘtergere
  4. Am fost azi singurul spectator la Domestic!!!
    Nu spun că într-un fel mă simt minunat că nu mă deranjează nimeni, dar simt aşa un fel de .........:((((((((((((((((((

    RăspundețiȘtergere
  5. @Delia

    proiectie privata cum s-ar zice :)

    dar asa-i ca merita sa fie mai multa lume?

    nu lipseste ceva cand razi de una singura la cinema?

    spune-ne cum ti s-a parut filmul!

    RăspundețiȘtergere
  6. Bun, dar nu m-a dat pe spate, "După dealuri" nu cred că va fi egalat/depăşit prea curând în topul meu de filme recente româneşti.
    Cred că voi redeveni vegetariană după film :D
    Şi am mai avut revelaţia cauzei dezastrului din învăţământul românesc: cred că peste 50% dintre familii arată ca familia Mihăieş, 10% sunt familii în care părinţii îşi educă copiii şi sunt ei înşişi oameni educaţi, iar la restul până la 100% situaţia e mai jalnică "decât" în familia Mihăieş.

    Oricum fimul TREBUIE văzut!!

    Eu dedic în fiecare oră 5-10 minute educaţiei/informaţiei despre evenimente culturale, totuşi prea puţini copii merg la evenimente culturale şi când o fac, din păcate din cauza lipsei de educaţie cinematografică, vin cu nişte sentinţe care te dau pe spate!!! Am păţit aşa chiar azi cu un copil care caracteriza "Poziţia copilului"!

    RăspundețiȘtergere
  7. @Delia

    da, Dupa Dealuri e sus

    sunt curios ce a zis copilul despre Pozitia Copilului :)

    RăspundețiȘtergere
  8. OK!! O să-l caut mâine ca să-i "smulg" o mărturisire completă!!
    Şi i-am pregătit şi o lectură obligatorie cu 15 pagini font 12 cu toate cronicile la "Poziţia copilului" pe care le-am găsit :)))))))

    RăspundețiȘtergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  10. Iată ce a scris copilul de 15 ani, clasa a 9-a, despre "Poziţia copilului":

    "În primul rând calitatea filmării a fost una destul de scăzută. Imaginea fiind de multe ori mişcată, de multe ori unghiul de filmare nu a fost unul foarte avantajos pentru actori. Dialogurile au fost de multe ori scrise prost, având deasemenea multe cuvinte vulgare care nu au adăugat la expresivitatea filmului.
    Deznodământul a fost o transformare pe care oamenii o experimentează cel puţin o dată în viaţă, prezentarea ei în film a fost dramatizată foarte mult, uneori dând dovadă de incoerenţă. Iubirea mamei pentru fiul ei este cea care a deschis desfăşurarea acţiunii. Acest lucru a fost cel care, pe de o parte a reuşit să-l facă pe copil să realizeze greşeala pe care a făcut-o, însă pe de altă parte, tatăl copilului ucis a rămas cu conştiinţa neîmpăcată ştiind că care l-a „luat” pe fiul său a rămas nepedepsit. Iar după părerea mea chiar dacă ucigaşul a suferit o schimbare de mentalitate dramatică, celaltă familie nu a reuşit să clarifice situaţia datorită lipsei de bani, filmul dovedind clar puterea excesivă a banilor."

    I-am dat cele 18 pagini cu cronici, păcat că nu va putea fi prezent sâmbătă la întâlnirea cu actorii din film.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.