duminică, 6 ianuarie 2013

Anna Karenina (2012)


Prima dată am pus mâna pe cele două cărămizi numite Anna Karenina vol. 1+2 când aveam vreo 14 ani. Aveau sigla editurii Univers și poza lui Tolstoi bărbos-impunător pe copertă. Mi-a luat cam 4-5 zile să le citesc. Cu draperiile trase, în miezul vacanței de vară, ignorând sistematic invitații la ștrand. Am stat lângă Anna abia respirând, întorcând nerăbdătoare o pagină după alta. De ce? Fiindcă sacrificiul din dragoste nu putea fi altfel decât universal adorat la vârsta aia. Dar și pentru că, mi-am dat seama mai târziu, Anna era una dintre primele femei cu adevărat verosimile pe care le întâlneam într-un roman. Și ”bună” și ”rea”. Și iubibilă și damnabilă. Nevrotică, oscilantă, fascinantă.
   
Așa că n-am putut scăpa proiecția ultimei ecranizări a romanului. Dar din primele momente mi-am dat seama că ce am în față nu e Anna lui Tolstoi, ci cea a lui Tom Stoppard. Adică Keira ”Karenina” Knightley. Ce a mai rămas din povestea luxuriantă publicată de scriitorul rus prin anii 1870 în story-ul refrișat în 2012? Nucleul dur. Ceva gen ”femeie nefericită în dragoste se aruncă sub roțile unui tren”. Acest schelet narativ este împachetat de scenaristul-dramaturg Tom Stoppard și de regizorul Joe Wright într-un ambalaj cinematografic curajos și inovator. Chestie care face ca a nu-știu-câta ecranizare care poartă numele Anna Karenina să arate cu adevărat fresh, plină de artificii estetice ingenioase.   

Stoppard nu înghesuie povestea bogată și grămada de personaje din roman în două ore de proiecție, ci face o selecție (drastică) de episoade. Pe care le schițează aproape caricatural. Și le plasează pe o scenă de teatru, unde suntem invitați să vedem tot, atât în culise cât și în fața luminilor rampei. Camera se mișcă liber, invitându-ne parcă în laboratorul creativ al cuplului scenarist-regizor. Ea surprinde o succesiune de scene ce năvălesc una peste alta, mereu născute dintre decoruri teatrale de carton. Domnișoare în crinoline, evantaie fluturate nervos, replici spuse cu răsuflarea accelerată. Din povestea cu construcție barocă, pe care Tolstoi o folosește pentru a explora cu finețe dedesubturile unei drame feminine, Anna Karenina devine o experiență preponderent estetică, montată ambițios și inovativ.

Keira Knightley întruchipează onorabil celebrul personaj central, cu obișnuitul ei talent de a juca femei deopotrivă fragile și puternice. La fel și Jude Law, în rolul mereu răbdătorului Karenin.

Și cu toate astea, e greu să nu observi că artificiile estetice, deși impresionante, așează o inevitabilă distanță între spectator și poveste, invitându-te să o experimentezi mai degrabă ca pe o bijuterie tehnică decât ca pe o poveste pe care o trăiești efectiv. Decorul, costumele, coregrafia, montajul – toate sunt impresionante, însă nu se așează cald în jurul tău, făcându-te să te bucuri sau să suferi la un loc cu personajele. Dacă Tolstoi reușea să te introducă efectiv în miezul vieții Annei și a personajelor din jurul ei, dezvăluind atent mari finețuri sentimentale, Stoppard te pune pe scaunul regizoral și te invită să privești story-ul despicat în episoade, expus hipercreativ. Dar rece.  

4 comentarii:

  1. pana acum nici o ecranizare nu s-a ridicat, in opinia mea, la nivelul cartii. ca interpretare mi-a placut vivien leigh, dar sunt curioasa sa vad si aceasta varianta si jocul lui keira knightley

    RăspundețiȘtergere
  2. @maria: in cazul acestei ecranizari am sincer impresia ca echipa Stoppard-Wright nu a incercat sa ”traduca” romanul pe ecran. cred ca miza lor nu e sa se ridice la nivelul romanului, ci sa faca o reinterpretare ingenioasa a lui. si cred ca le reuseste. de fapt, ei pur si simplu au luat miezul povestii si au facut exercitii de creativitate estetica pe marginea lui.
    iar keira are un fel de gratie naturala, care se potriveste rolului. insa spre final jocul ei devine un pic prea teatral, poate - chestie asumata, cu siguranta, fiindca se inscrie in intreaga idee a lui Stoppard de a ”teatraliza” povestea.

    RăspundețiȘtergere
  3. abia acum am văzut şi eu filmul. din moment ce am citit romanul acum mai mulţi ani, n-am păstrat în memorie decât acel miez al poveştii de care spui tu, aşa că am putut să privesc filmul independent de carte şi chiar de ecranizările precedente, din care nu-mi amintesc să fi văzut vreuna aşa cum trebuie. sunt de acord cu ce scrii, mai puţin cu faptul că ar fi ”rece”. e adevărat, construcţia scenaristului şi a regizoului produc o distanţare, dar senzaţia mea a fost că, de la un moment încolo, cam de când îţi dai seama cam ce îţi propun cei doi la nivel formal şi nu-i mai acorzi o atât de intensă atenţie, poţi să te laşi dus (dusă) fără probleme de emoţiile şi trăirile bine jucate ale personajelor (la fel mi s-a întâmplat cu Cesare deve morire al fraţilor Taviani). singurul meu reproş major la adresa filmului e că se precipită spre final, cam din momentul în care ar trebui să fie mai atent - plecarea Annei de acasă şi începutul stărilor ei contradictorii, care o împing la sinucidere. în rest, reuşite, într-adevăr, ”exerciţiile de creativitate”, unele extrem de impresionante cinematografic.

    RăspundețiȘtergere
  4. si eu am vazut vreo 2-3 ecranizari, da' nu stiu de ce, asta mi s-a parut cea mai faina. Aia cu Sophie Marceau m-a lasat cam rece... Keira nu-i una dintre actritele mele preferate, da' spre deosebire de ce spui tu aici, mie mi-a transmis tot ce a interpretat: durere, fericire, iubire, speranta, disperare, gelozie, de toate.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.