miercuri, 22 august 2012
'Ciudateniile' lui Kathryn Bigelow
O mare parte dintre noi am remarcat-o pe Kathryn Bigelow odata cu recunoasterea internationala a filmului The Hurt Locker. Putini erau cei ce-si aminteau ca acum 17 ani aceeasi femeie facuse un film foarte inteligent si original numit Point Break, ce intre timp acumulase un statut de cult-movie in randul cinefililor. In acel film Keanu Reeves juca un politist infiltrat intr-o banda de surferi-spargatori de banci condusa de Patrick Swayze pe care simtul dreptatii si meseria il obliga sa-si tradeze intr-un final fidelitatea fata de banda si liderul ei. A fost un film de mare succes si la critica si la box-office care a confirmat aptitudinile regizoarei in materie de filme de actiune. Realizand ca in intreaga sa cariera dna Bigelow (fosta nevasta a lui James Cameron) a facut mai mult de doua filme, am decis sa-mi dublez portofoliul de vizionare in dreptul numelui ei. Asadar, iata inca doua filme ce merita bifate:
1. Near Dark (1987) e un film horror ce apare ca reactie la genul vampiresc deja instituit in anii ‘80 de cateva filme cu teenageri (cum ar fi originalul Fright Night). Cred ca e unul din primele filme in care avem vampiri care nu vorbesc despre ei ca fiind vampiri. Mai mult, nici oamenii normali nu par a cunoaste termenul vampyr, o indicatie simpla ca filmul lui Bigelow nu urmeaza conventiile genului. E o mica povestioara western-horror cu un love story la mijloc si cateva apusuri desertice superbe si poetice. Pilonul central e tanarul Caleb (Adrian Pasdar) care intr-o noapte calda seduce o tanara misterioasa dar nu se alege decat cu o usoara muscatura de gat. Prins de zori incercand sa ajunga acasa Caleb priveste mirat cum pielea incepe sa-i arda si hainele sa scoata fum. Din fericire o rulota il inhata la timp si astfel tanarul intra in familia ciudata a sugatorilor de sange. Initial, trupa pastorita de Jesse (Lance Henriksen) vor sa-l serveasca la mic dejun dar cand afla ca e deja “transformat” i-l lasa pe cap tinerei Mae, misterioasa care-l muscase in seara dinainte, ca sa-l educe in caile noptii.
Gasca de vampiri din filmul lui Bigelow e alcatuita pe tiparul familial, fiecare membru fiind la un moment dat transformat de unul din ei si adoptat. Exceptandu-l probabil pe Severen (Bill Paxton), un sociopat plin de cruzime si cu temperament schimbator, care e mai probabil un vechi prieten al lui Jesse. Grupul functioneaza dupa regulile unui mic clan de ‘parteneri ai crimei’ astfel ca pt. a te integra trebuie sa ucizi. Caleb insa e prea normal pentru a renunta brusc la fosta viata si a imbratisa noua oferta. Nu e un oropsit al societatii care a renascut cu sange proaspat. Are o familie acasa (tatal si sora) si inca nu priveste oamenii ca pe o sursa de hrana. Prin urmare amana cat poate de mult prima crima, ratand cu stil fiecare atac si traind din dragostea si sangele pe care Mae i le ofera. Insa esecurile lor sunt chiar urmele pe care autoritatile le vor urmari astfel ca nu dureaza prea mult pana ce insasi supravietuirea grupului sa fie pusa sub semn de intrebare, amplificand conflictul dintre Caleb si ceilalti.
Fara sa fie o realizare extraordinara, filmul marcheaza debutul lui Kathryn, fiind totodata un experiment ciudat al genului. E mai putin axat pe actiune si mai centrat pe estetica si dinamica grupului sau relatia lui Caleb si Mae. Mae nu e vreo bomba sexy care a atras pe drumul damnarii vesnice un tip naiv, ci e doar o vampira mai putin rea si mai singura decat tovarasii ei. Iar Caleb nu e campionul iubirii vesnice caci nu scapa din vedere ce-ar insemna sa renunte la umanitate. Asa ca, sub acest aspect, oricat de prafuit ar parea, Near Dark e o adiere fresh in perioada asta. In plus, exista cateva momente impresionante de actiune, cum a cel din final care replicheaza aproape la indigo scena cu camionul din Terminator 2. Apropo, aproape jumatate din distributie e formata de actori care au jucat in T2 (Lance Henriksen, Bill Paxton si Jenette Goldstein). Film de familie, ce mai...
2. Un alt titlu interesant din filmografia lui Kathryn Bigelow e future-noir-ul/cyber-punk Strange Days, realizat in 1995 dupa un scenariu de J. Cameron si care, tintind spre finalul de mileniu, speculeaza pe tema apocalipsei si a anarhiei ulterioare. Avem un Los Angeles al viitorului in care LAPD-ul are de furca cu bandele afro-americane reunite sub propaganda anti-sistem a rapperului Jeriko One. Anti-eroul din poveste e Lenny Nero (Ralph Fiennes) un fost politist devenit traficant de clipuri senzoriale gratie unei tehnologii care permite ca amintirile sa fie inregistrate pe discuri laolalta cu emotiile cauzate si apoi vandute pe piata neagra pentru a fi “traite” si de altii. Lenny cunoaste pe toata lumea si toata lumea il cunoaste pe el. In noaptea in care rapperul-profet Jeriko e ucis, Lenny primeste un disc snuff, in care “traieste” clipa uciderii unei prostituate pe care o cunostea. Urmarea e ca Lenny se implica in descoperirea ucigasului iar asta-l poarta intr-o afacere murdara de acoperire a uciderii lui Jeriko. Alaturi de el sunt doar o soferita de limuzina/bodyguard (Angela Bassett) si fostul sau partener (Tom Sizemore). Urmele il conduc insa in directia fostei iubite Faith (Juliette Lewis) si a iubitului ei, Philo, si astfel cade intr-o spirala a tradarilor.
Strange Days e un thriller destul de angajant in prima parte si care arunca cateva fire interesante de urmarit tocmai pentru curiozitatea de a vedea cum se vor innoda. Avem rapperul mort, avem prostituata violata si ucisa de un psihopat si mai avem o echipa de politisti (Vincent d’Onofrio si William Fichtner) care fac o treaba buna in a trece drept corupti si fara scrupule. Care-i legatura dintre ei si ce rol joaca Faith in toata chestia asta e un deznodamant pe care-l astepti cu nerabdare. Deci scenariul lui James Cameron e cel putin in privinta asta destul de competent. Undeva pe parcurs insa ceva se fractureaza si filmul incepe sa enerveze. Devine prea predictibil cine e autorul crimelor si orice twist aruncat pe ecran pare artificial, ca ceva intentionat pus acolo ca sa nu fie cum te asteptai nu pentru ca asa povestea e mai interesanta..
Dar filmul e, fara indoiala, unul bun. Setting-ul aminteste de Blade Runner la nivelul strazii, modul de filmare subiectiv (POV ca-n jocurile shooter) e superb pentru scenele ce arata clipurile traficate, Ralph Fiennes e carismatic si seamana enorm cu Bradley Cooper de acum, iar restul distributiei joaca excelent. Senzatia insa e Juliette Lewis, incredibil de sexy in cateva scene memorabile, una din ele fiind cea in care interpreteaza intr-un club piesa lui PJ Harvey, Hardly Wait. La fel ca Fiennes, am fost hipnotizat cateva minute.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Acum vad ca a depasit etapa ciudateniilor si a trecut in cea a filmului de propaganda. Urmeaza sa ne infatiseze eforturile bravei armate americane de a-l prinde pe Bin Laden. La fix pentru sezonul de premii
RăspundețiȘtergereE multa politica la Hollywood si cel putin o parte din industrie e propagandista... Acum, ca unele filme prezinta America glorificandu-i sau contestandu-i deciziile politice, e mai putin important pentru noi ca cinfili... interesant e cat de bine o fac, cu ce ramanem dupa.
RăspundețiȘtergere