Marele Ecran: Baby Face (1933)

duminică, 1 aprilie 2012

Baby Face (1933)

Use men to get the things you want!

rating: colectabil

Cu o asemenea filozofie pleaca la drum Lily ‘Baby Face’ Powers intr-unul din ultimele filme care dezbateau deschis sexualitatea inainte de intrarea in vigoare a Codului de Conduita din 1934. Cenzura romano-catolica a pus rapid capat inclinatiilor mai libertine ale cineastilor din anii 20-30 propunand pe viitor un set de norme care sa impiedice aparitia unor filme ce puteau promova un comportament nepotrivit (femei puternice si fara scrupule, relatii sexulale in afara casatoriei, infractori prezentati eroic, membri ai clerului cartoonizati, etc).

Filmul lui Alfred E. Green a suferit si el o ‘rectificare’ dat fiind ca avea drept subiect o tanara de moralitate indoielnica (Barbara Stanwyck) care ajunge sa-si foloseasca trupul si sexualitatea pentru a urca pe scara sociala. Totul insa ca urmare a influentei lui Nietzsche, prezent in film sub forma unui pantofar chitit pe deschis ochii celor mai naivi: “All life, no matter how we idealize it, is nothing more nor less than exploitation.” Cu alte cuvinte “exploateaza-te singur, nu-i lasa pe altii s-o faca. Si daca ti se ofera ocazia exploateaza-i tu pe ei”. O ultima lectie pentru tanara gata de a lua viata in piept dupa moartea tatalui ei, vanzator de alcool ilegal la final de Prohibitie.

Astfel indoctrinata, Lily, care nu era nici pe departe usa de biserica - fiind crescuta de mica in compania muncitorilor si data pe mainile lor de un tata depravat -, patrunde in lumea barbatilor la costum. Se angajeaza intr-o banca si inarmata cu armele sale femeiesti, zambeste, insinueaza si se ofera pe rand de la un sef de departament la altul pana in varful piramidei financiare. Cum e de asteptat un asemenea comportament cere o anume suprimare a sentimentelor si o neincredere in sexul opus extinsa pana la dispret. Barbara Stanwyck e minunata in afisarea diferitelor mutre ale celei poreclite de anturaj Baby Face. Poate intoarce o mina plina de dezgust intr-una de inocenta adorabila si-apoi sa pluseze seducator cu o propunere fara loc de echivoc: “Wait ... can't we talk this over?" Personajul ei e minunat construit. Lily e amuzanta, cinica, sleampata si vulgara la inceput iar apoi din ce in ce mai eleganta si mai sofisticata. Creste in complexitate si stralucire si ti se lipeste de retina.

Desi atitudinea femeii ar putea parea indreptatita, avand in vedere prin ce trecuse in copilarie, filmul nu face greseala de a pretinde ca asta-i calea normala pentru ca Lily sa se impuna in societate. Actiunile ei au consecinte grave pentru cei din jur, Baby Face ajungand la un pas de a deveni o “vaduva neagra”. Dupa ce doi executivi prinsi in mrejela sale mor brutal fata e expediata la Paris pentru a dovedi cat de ‘constiincioasa’ este intr-adevar. Curand insa noul director (George Brent) face o vizita sucursalei franceze ceea ce-i ofera femeii opurtunitatea unei noi si bruste promovari. Doar ca de data asta va trebui sa fie si desteapta nu doar disponibila.

Exista o singura mare diferenta intre versiunea lansata (si revizuita) din ‘33 si cea descoperita si restaurata in 2004. Desi filmul era la fel de vulgar, dezinhibat si plin de insinuari inca de atunci, ii lipsea o chestiune esentiala: Nietzsche, care facea ca toata emanciparea lui Lily sa fie privita ca o filozofie de viata. Intr-o asemenea lumina, Baby Face e o solutie colectabila pentru a cunoaste o perioada mai “indecenta” din cinema-ul hollywoodian.