miercuri, 28 martie 2012

Cinecultura mea

Aseară am prezentat un film la Cinecultura în faţa unei Aule Magna pline ochi cu tineri. Ceea ce poate fi pe cît de onorant, pe atît de intimidant. Cred totuşi că am scos-o la capăt. Am încercat să nu divulg prea multe despre Labirintul lui Pan şi în acelaşi timp sa dau cateva cluuri despre film şi autor. În plus, trebuia să vorbesc puţin şi despre asociaţia noastră şi să nu sune ca nuca în perete. Mai jos e (aproximativ) discursul meu de ieri.

Cum aş putea descrie El Laberinto del Fauno? putea folosi cuvinte pretenţioase ca: fantasmagoric, feroce, flamboaiant, alegoric etc Aş putea pune etichete ca fantasy-horror sau realism-magic. Prefer să descriu pur şi simplu ce am simţit cînd am văzut prima dată Labirintul lui Pan, în 2006. Am înţeles că, în faţa ororii, în faţa terorii unui regim totalitar, copilul evadează într-o lume imaginară. Mi-a amintit de copilăria mea în comunism, cînd neînţelegînd absurdul vieţii de zi cu zi, căutam refugiul în filme şi cărţi.

Psihanaliştii spun că "pentru ca basmul să poată începe, copilul trebuie să se afle într-un moment din viaţa lui în care în lipsa basmului s-ar simţi blocat, exclus, umilit". Atunci cînd nu trăieşti în cea mai bună din lumile posibile, îţi fabrici una. Doar că lumea imaginara a copilului din film, Ofelia (Ivana Baquero) nu e neapărat mai bună. Ca sa citez un articol din defuncta revista Republik, "Labirintul…e revizitarea în cheie mortuară a poveştii lui Alice în Ţara Minunilor". Mai degrabă Alice în Ţara Ororilor. A contat şi fundalul istoric. E al doilea film făcut de mexicanul Guillermo del Toro în Spania, cu aceeaşi temă ca şi El Espinazo del diablo (Spinarea Diavolului): copiii confruntaţi cu razboiul civil şi dictatura franchistă. Cele două filme mai au ceva în comun: senzaţia că oamenii sunt uneori mai îngrozitori decît fantomele, căpcăunii sau monştri.

Şi aşa ajungem la a doua calitate esenţială a regizorului. Pe lîngă stilul original de a spune o poveste (cu tot cu scenografie, imagine, machiaj, muzică), Del Toro e un creator de creaturi. El a desenat înainte pe hîrtie toate fiinţele care apar în peliculă. Şi face asta de copil. De la 8 ani s-a implicat prima oara în facerea unui film. A studiat de timpuriu machiajul de film şi efectele speciale. Acum este unul din cei mai căutaţi regizori din lume, cu programul făcut pîna în 2017. Într-o vreme fantazam că dacă ar fi să găsesc o comoară, aş vrea să fie carneţelul în care Del Toro îşi face schiţe, micul său bestiar la purtător.

Guillermo Del Toro face parte din tripleta de aur a cineaştilor mexicani, alatori de Cuaron şi Innaritu, cei trei fiind prieteni şi colaboratori apropiaţi. De exemplu Del Toro a produs filmul lui Innaritu, Biutiful, dar a produs şi debutul unui spaniol, El Orphanato. Pe numele lui a făcut Hellboy. Dar e celebru mai ales pentru filmele pe care a refuzat să le facă: I am legend, Resident: Evil, Cronicile din Narnia, şi mai nou, The Hobbit (unde a rămas doar pe post de scenarist şi consultant, bineînţeles pe parte de monştri). E programat să facă Dr. Jekyll and Mr. Hyde, Frankenstein şi Abatorul 5, ca să vedeţi în ce ape se scaldă.

E mare lucru să poţi vedea cel mai aclamat film al său pe un ecran mare. Plecăciuni organizatorilor Cinecultura. Dar sunt o mulţime de cineaşti spanioli care trebuie urmăriţi: Almodovar, Amenabar, Medem, Alex De La Iglesia, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuţi. Din păcate Cinecultura e numai odată pe an. De aceea Asociaţia Marele Ecran susţine ideea înfiinţării unei cinemateci la Timişoara.

Într-un oraş universitar, cu ambiţii de capitală culturală, în care iată vin atîţia oameni la film, e absurd să nu existe o casă pentru filmul adevărat. Tinerii şi copii de azi se confruntă cu o nouă formă de dictatură. O dictatură a filmului de consum. Noi milităm pentru libertatea de opţiune, pentru diversitatea cinematografică. Pentru a ieşi din labirintul vizual care ne înconjoară, avem nevoie de un cinema care să ne stimuleze imaginaţia, nu să ne spele pe creier. Avem nevoie sa vedem filme ca Labirintul lui Pan pe marele ecran. Ceea ce ar fi, cum să vă spun, fantastic. Ar fi...magic.

Astăzi la Cinecultura puteţi vedea Moartea lui Carlos Gardel (Portugalia, 2011) şi Simon Konianski (coproducţie, 2009), ambele în Aula Magna.

11 comentarii:

  1. Leapsa! Pam-Pam!
    http://desprefilme.blogspot.com/2012/03/filme-la-care-plangi-de-sare-camasa-de.html

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi-a atras atentia un alt film de-al lui mai vechi, Cronos, multipremiat in Mexic.Dupa ce il voi viziona, poate vin cu aprecieri. In ceea ce priveste filmul Orfelinatul, a fost considerat unul din cele mai bune flme horror din acel an. Am retinut mai ales prestatia actritei.Da, scoala spaniola de film e ca sa spun la inaltime, si-au creat un stil o maniera nu pot spune acelasi lucru despre cea italiana, care a cam ramas in urma. Interesant, poate stiti voi mai multe, cu o asa istorie filmica in spate, nu stiu daca a mai iesit cu ceva in fata in ultimii ani. In afara de Bellini, care o mai fi? Doar telenovele.Or fi bune si alea la ceva.

    RăspundețiȘtergere
  3. @Anonim: E drept ca la ora actuala cinema-ul spaniol si de limba spaniola e mai vibrant si mai bine reprezentat. Dar nu pot spune ca exista o scoala spaniola de film asa cum a existat o scoala italiana sau una franceza.
    Iar ca sa raspundem scurt cu ce au iesit in fata in ultimii ani, e destul de spus ca Giuseppe Tornatore e inca viu si lucreaza, recentul Baaria avand cronici bune. Apoi sa amintim de Mateo Garrone si Gommorah care ne-a cam socat acum 2 ani pe toti cu radiografia Cammorei.
    Nanni Moretti a luat Palm' d'Or acum 10 ani cu La stanza del figlio. Mai amintesc Nuovomondo de Emanuele Crialese care mi-a placut foarte mult.
    E drept ca nu mai au un Antonioni sau un Minghella si e pacat dar Bernardo Bertolucci mai traieste si chit ca n-a mai filmat de 10 ani, are ceva in lucru pentru 2012. :) Deci sunt sperante.

    RăspundețiȘtergere
  4. @anonim

    da, inca mai au multa vlaga in ei confratii nostri de geanta latina

    De exemplu fratii Taviani care tocmai au castigat ursul de aur cu un film pe care il astept ca pe butelie

    Dar vine si o generatie noua din spate. Uite, Michelangelo Frammartino cu Le quattro volte

    Sau da o geana si aici: http://www.sffs.org/Exhibition/Fall-Season-2011/New-Italian-Cinema.aspx

    RăspundețiȘtergere
  5. Am cam pus sare pe rana.
    Multumesc pentru informatii sunt cativa de care n-am auzit, e adevarat. Nu vorbeam de Tornatore, Bertolucci, Antonioni e vechea garda, Minghella era italian la origini din cate stiu, cum sa nu-l stiu, nu-l putem incadra acolo ca stil.

    RăspundețiȘtergere
  6. Fontana di Trevi a la Felinni, nu a la Antonioni.

    RăspundețiȘtergere
  7. care-i planul pentru a avea o cinemateca?
    Cu ce se poate ajuta?

    RăspundețiȘtergere
  8. @supastaru

    planul deocamdata este sa ne unim cat mai multi oameni cu aceasta idee si sa strangem masa critica necesara schimbarii

    am scris aici: http://www.mareleecran.net/2012/03/cinemanifest.html

    sunt multe feluri in care poti ajuta: idei, voluntariat (in actiunile viitoare pe care le facem si noi tot voluntar), 2% din impozitul pe venit etc

    dar revenim cu detalii mai precise

    multumim de intrebare

    RăspundețiȘtergere
  9. Balba
    Scuze, am facut o gresala de pronuntie si l-am scris ca atare
    ( tr. sa ma prind ca vine de la benign), Benigni nu Bellini
    (Bellini au fost multi, un pictor venetian secolul XV, un arhitect cu numele Bellini si un compozitor de opera Bellini.ptptptt

    RăspundețiȘtergere
  10. Slaughterhouse five in viziunea lui del Toro? Wow!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.