joi, 30 iunie 2011
Rango (2011)
Dintre toate animatiile vazute anul acesta, Rango e fara doar si poate cea mai bine realizata si mai acaparanta din punct de vedere al naratiunii si, daca e sa ma hazardez un pic, cea care se va alege cu o nominalizare la Oscar pe 2012. Imi produce o bucurie si mai mare cand stiu ca acest Gore Verbinski a lasat balta Piratii din Caraibe ca sa produca ceva de la zero, ceva original, ceva nou. Iar in ce-l priveste pe Johnny Depp e limpede ca dand voce cameleonului din film s-a distantat un pic de toate scamatoriile alea pirateresti si de manierismul lui Jack Sparrow. Rango, soparla cameleon ajunsa accidental in pustiul desertului Mojave, se prezinta ca un personaj multifatetat si neslefuit, ceva brut care ascunde insa o inima zdravana si pe care intamplarile ce-i sunt rezervate de soarta il vor aduce la adevarata stralucire. Filmul lui Verbinski e astfel un western animat ce aminteste de vechile filme cu cowboy din care “fura” cu ingeniozitate cele mai bune trucuri. E ca un tribut facut unui gen de filme care intr-o vreme ne bucurau ochii.
Povestea lui Rango il gaseste intr-un acvariu, ca animalut de decor. Personajul e intentionat ales drept un cameleon intrucat lui Rango ii place sa “joace”, e un adevarat actor limitat de propria lui scena. Prin urmare n-are nici o idee despre viata reala de afara, el e o reptila obisnuita. Cand un accident auto ii distruge “lumea” - acvariul - lasandu-l prada desertului, Rango se va trezi propulsat intr-o odisee personala la capatul careia el, cel mai improbabil erou din zona, va fi insarcinat cu salvarea unui orasel saracacios, Dirt, pradat de banditi fara scrupule si lipsit de apa. Acolo, gratie flerului sau si a abilitatii sale de a intra in incurcaturi, se vede pus in postura de serif si paznic al apei. Dar Rango e genul de personaj care cu cat calca mai mult in strachini cu atat se motiveaza mai tare pentru a le repara. Cand apa e furata pleaca in cautarea ei iar cand firul intrigii il scoate la iveala pe primarul orasului tot Rango i se opune. Si nu dintr-un sentiment al dreptatii sau ca asa-i porunceste lui inima ci ca sa salveze aparentele, imaginea pe care si-o crease la sosirea in oras. Actorul Rango ramane in rol pana la capat.
Filmul reuseste tocmai prin faptul ca se adreseaza mai mult adultilor decat copiilor. E amuzant de vazut, are replici de tot hazul, scene de actiune ametitioare insa si niste ‘vizuale’ de ramai blocat. Iar povestea e adanca, multistratificata si captivanta. Orasul e tipic filmelor western dar personajele sunt cele mai dark creatii animate vazute in ultima vreme, exagerat de fiorosi insa de un detaliu extraordinar. Villainii sunt infioratori, cel putin sarpele de la final (voce Bill Nighy) cred ca ar ingrozi copii pe un ecran de cinema. Filmul e plin de referinte “vestsalbatice” de la sosirea strainului in oras la replicile de saloon, de la aparitia banditilor la rafuiala din strada principala si de la spargerea bancii la adevaratul test de curaj si eroism.
Plusul cel mare la acest film e tocmai realizarea sa in 2D, producatorii refuzand astfel consensul marilor jucatori de a produce doar in 3D. Cu Rango se anunta inca un jucator de calibru, alaturi de Dreamworks, Disney si Pixar. IL&M, compania lui George Lucas, e responsabila pentru animatia digitala din Rango si nu cred ca le poate cineva contesta munca. Unele peisaje sunt adevarate tablouri ce-ti taie rasuflarea iar in cateva episoade filmul pare un vartej psihedelic. Cred ca toti vor observa similitudini in urmarirea din canion, scena cu liliecii amintind deopotriva de elicopterele din Apocalypse Now si de cursa din Starwars I - The Phantom Menace. Dar chiar si in lipsa unui background referential Rango e o aventura splendida din start si pana la finish.
Trailer
miercuri, 29 iunie 2011
Trailerul zilei: Spielberg's War Horse
Muream de curiozitate sa vad cum se prezinta noul film de razboi al lui Spielberg, War Horse. Si care-i faza cu calul. Se pare ca acel cal e personajul principal intrucat povestea il urmareste din Anglia si pana in Europa pustiita de ravagiile Primului Razboi Mondial. E vorba de stransa prietenie dintre un tanar pe nume Albert si calul pe care-l l-a imblanzut si dresat, o relatie pe care razboiul o va pune in standby, separandu-i si trimitandu-l pe bietul cal intr-o odisee personala prin cavaleria britanica si liniile de front franceze si germane. Filmul e ecranizarea unei carti pentru copii si se doreste a fi o aventura epica pentru toate varstele. Din trailer s-ar putea spune ca are potential.
marți, 28 iunie 2011
Vallanzasca (2010)
Probabil ca Michele Placido e cel mai respectat italian venit vreodata in Romania si daca e asa asta se datoreaza indiscutabil faptului ca in anii ‘90 trei sferturi din romani se uitau la Caracatita. Integritatea comisarului Cattani de-atunci n-o sa fie stirbita oricat de multe tabere de rromi ar darama Berlusconi. Michele Placido a fost in Romania la inceputul lunii iunie ca invitat special la TIFF. A adus cu el cel mai nou film al sau, Vallanzasca - Gli Angeli del Male, si astfel tot poporul a putut afla ca omul e si regizor (eu unul ma declar surprins intrucat imi scapase de pe radar de multa vreme). Pelicula italiana e un film biografic de tip carierist-infractional in care se face portretul celui mai faimos gangster din Italia, Renato Vallanzasca, in ton cu moda care pare sa fi curpins continentul european in ultimii ani. Asadar dupa Carlos (asasin international), Mesrine (gangster francez) si Bronson (puscarias englez) a venit randul italienilor sa se “mandreasca” cu un infractor plin de sarm si cu o filozofie de viata pe masura: Vallanzasca, talharul milanez.
Filmul lui Placido e insa mai putin documentar decat lungile drame ce-i expun pe Carlos si Mesrine si, deci, va rapi ceva mai putin timp. E un film de actiune dens, care spune rapid povestea notoriului bandit si o face cu stil. Vallanzasca (Kim Rossi Stewart, printul din Fantaghiro, acum cu mustata!) se ridica din periferia milaneza si se dedica din copilarie unei vieti infractionale. Fura de mic dar ajunge dupa gratii pentru o boacana minora: elibereaza animalele unui circ din custile lor. Inca de atunci se impunea ca un lider de banda si se deda jafurilor. Dupa o lovitura cam ratata asupra unei masini blindate e arestat si face o vreme puscarie. La iesire insa isi alege oamenii potriviti si pune pe picioare Banda della Comasina, una din cele mai dure grupari criminale din Milano. Banii incep sa curga, femei, sampanie, haine de firma.. bella vita, ce mai, italienii si extravaganta. In anii 70 si 80 gangsterii de tipul asta faceau de rusine politia in toate tarile intrucat erau mai duri, mai organizati si mai fara scrupule. Intr-un final Vallanzasca a fost capturat si condamnat la multiple pedepse pe viata asa ca aura lui s-a risipit. Dar in acea perioada facea prima pagina a jurnalelor saptamanal. A si evadat din inchisoare la un moment dat si s-a prezentat la un post de radio pentru un interviu promis.
Fiind atat de schematic si de frenetic filmul recurge la niste tipologii cunoscute (tradatorul, mafiotul rival) si nu lasa prea multa lumina asupra lor. Starul e doar Vallanzasca, care apare oarecum pozitiv in toata povestea, Kim Rossi Stewart (intepret si scenarist) afisandu-l drept un alunecos fara rautate, folosindu-se cu cap de altii si nefiind prins cu arma fumeganda in mana. Insa, desigur, plin de farmec si seducator cu sexul opus. Kim e astfel versiunea italiana a lui Cassel, cool si arogant in acelasi timp. Totusi, desi povestea lui Vallanzasca e oarescat similara cu cea a lui Mesrine (sau cel putin spusa in acelasi mod), cu lupa fixata asupra formarii bandei, asupra puscariei, asupra iubitei pe masura eroului, la care se adauga un pic de razboi mafiot intern, filmul e prea scurt pentru a-i permite personajului sa creasca la o dimensiune iconica ori macar pentru a ne atrage intr-o stare anume. Vallanzasca e un criminal fara doar si poate, realitatea celor 280 de ani de puscarie primiti o confirma. Era o fiinta complexa care a spart numeroase banci, a rapit personane pentru recompensa, a ucis politisti motivand legitima aparare(!). Filmul e putintel mai fictiv si mai indulcit.. ceea ce nu-i ajuta. E exact opusul Gommorei. Insa merita vazut pentru dialectul milanez.. pe mine unul m-a dat gata felul in care vorbeau mafiotii.
Per favore tutti a terra! Calmi e tranquilli! Siamo tutti professionisti e nessuno si fa male!
Trailer
joi, 23 iunie 2011
Tony (2009)
Din categoria filme cenusii disturbant-amuzante scoatem la iveala o mica productie indie englezeasca de data nu foarte recenta, 2009, care insa nu cred ca a facut ochi pe vreun ecran (de calculator/televizor) din apropierea voastra, dat fiind caracterul de marfa rara a unei asemenea pelicule. Tony e un film destul de greu de descris intrucat intamplarile petrecute in el ti-ar starni repulsie daca modul in care ar fi dezvaluite si portretul schitat bizarului personaj care da numele filmului n-ar contine un dram de umor, zic eu, necesar. Filmul e ca un obiectiv microscopic fixat asupra celui mai blazat om din Londra, un individ de peste 40 de ani care n-a muncit o zi in viata lui si sta de 20 de ani pe ajutor social. Tony e un singuratic ciudat care atunci cand nu rataceste pe strazi locuieste intr-un apartament stramt si urmareste obsesiv pe video niste gunoaie de filme de actiune a la ‘80. Barbatul nu are pic de personalitate, e slab si desirat, cu o freza si-o mustata din secolul trecut care-l fac sa para o aratare demna de batjocura. Motiv pentru care si sufera tot felul de atacuri.
Problema e ca imaginea pe care ti-o formezi in primele minute ale filmului e partial gresita iar Gerard Johnson reuseste un excelent debut cu filmul asta, deopotriva confuzo-amuzant si inconfortabil, aratandu-ne ca oroarea poate imbraca si cele mai inofensive haine. N-ai da doi bani pe Tony, nu l-ai crede in stare de nimic, insa sa te fereasca Dumnezeu sa-i intri in apartament. Pe langa izul usor de putrefactie s-ar putea sa gasesti un mic cadavru cu care omul doarme, ori cateva membre sectionate intr-o vana. Nimic special. Tony (Peter Ferdinando) e un fel de pradator lamentabil care incearca sa treaca cat mai invizibil prin lume, paranoic si las prin definitie, dar ale carui nevoi bizare il imping din cand in cand la crima. Isi agata stangaci victimele, de prin baruri gay sau din randul drogatilor, ii duce acasa iar apoi ii returneaza in plase de-un leu. Omul e cel mai improbabil criminal in serie pe care l-am vazut deocamdata in cinema. Nu si-a propus sa fie asa doar s-a intamplat sa devina.
Elementul distinctiv la acest film e faptul ca nu incearca sa socheze vizual, nu foloseste tertipuri “murdare”, nu insista sa te oripileze cu litri de sange. Violenta e de multe ori in afara cadrului sau sugerata, lasata la ghiceala spectatorului, iar apoi, secunde mai tarziu, il privesti pe Tony cum taie niste carne si te gandesti ca omul a fost la cumparaturi pana-ti pica fisa. Tonul filmului e departe de senzational. Imaginea e curata, fotografica, muzica disconfortanta dar nu deranjanta. Intr-un fel regizorul e ca un martor intelegator. Scenariul e horror, fara doar si poate, dar Tony e un personaj care starneste mila sau ironie, macar pana cand faptele sale, plauzibile chiar daca intr-un mod absurd, ii dau adevarata dimensiune a caracterului si-l fac un monstru. Cine s-ar astepta ca intrand intr-un apartament de bloc sa fie tratat ca la abator? Tony asta e intr-o alta liga, una in care viata e neinteresanta iar moartea e tare perversa. Filmul lui Gerard Johnson nu e perfect dar e proaspat in genul sau. Recomandabil amatorilor de serial killers.
Trailer
Trailerul zilei: A Dangerous Method
Unul din filmele must see in 2011 este biografia surprinzatoare a unuia dintre cele mai renumite triunghiuri amoroase ale secolului XX: Sigmund Freud - Carl Jung - Sabina Spielrein. Povestea nasterii psihanalizei va fi spusa de "specialistul" in asemenea intortocheri psihologice David Cronenberg. Va fi a treia colaborare a acestuia cu Viggo Mortensen (acum in rolul lui Freud), si cunoscand ce treaba buna au facut la A History of Violence si Eastern Promises avem sperante mari de implinit. Michael Fassbender, care pare tot mai solicitat in ultima vreme, ii va da replica lui Viggo din postura 'discipolului freudian', Jung, iar intre cei doi se va interpune Keira Knightly ca si pacienta 0 cu probleme grave ce nu pot fi rezolvate decat revolutionand medicina. Vincent Cassel e si el acolo gata sa aplice cateva palme la fundulet. Fiind un film de Cronenberg A Dangerous Method va fi suficient de periculoasa pentru a lasa niste sechele, zic eu, placute. Iar noi nu mai avem rabdare si anuntam primul trailer:
miercuri, 22 iunie 2011
X-Men: First Class (2011)
Cat mai trebuie sa asteptam pana ce franciza X-Men isi va atinge cu adevarat potentialul epic. Nici acum, dupa cel de-al cincilea film din serie, nu sunt patruns de sentimentul ca as fi vazut ceva memorabil. Desi Matthew Vaughn e un regizor respectabil cu titluri decente in portofel (Layer Cake, Stardust si dementialul Kick Ass) as revedea cu mai multa placere unul din celelalte filme decat sa mai arunc o privire la First Class. Nu pentru ca nu mi-ar fi placut ci pentru ca il consider nesatisfacator, in ciuda notei onorabile de pe imdb (8.1). X-Men: Clasa I se intoarce la originile mutantilor, aratand de unde a inceput toata nebunia cu Profesorul X si echipa lui de elevi inzestrati.
Resetand ceasul atomic la 1962 (anul crizei cubaneze) filmul pregateste o relansare a francizei urat ingropata de biografia lui Wolverine. Astfel ca se reveleaza trecutul lui Erik Lensherr/Magneto (X-Men: Magneto e tot mai aproape de realitate) ca sa ne facem o idee mai clara asupra acestui personaj complicat - unul din cei mai reusiti “rai” din universul comics-urilor - si se presara tot felul de referinte care sa lege noul film de cele deja existente sau de status-quo-ul cunoscut (paralizia lui Xavier, chelia, triunghiul complicat dintre profesor, Erik si Mystique, accidentul genialului Beast). Tot filmul abunda de asemenea cadouri lucru care imi sugereaza o dorinta prea mare de a intra la suflet si senzatia de ieftin. De parca n-ar fi reusit sa stea pe picioarele sale, doar prin plot si personajele existente.
Plotul se invarte in jurul celoi doi piloni deja expusi in episoadele anterioare: Xavier si Erik, acum insa la varste ceva mai crude si, deci, impetuos jucati de tanara generatie: James McAvoy si Michael Fassbender. Primul ofera un Xavier tinerel si burlacel care-si foloseste telepatia pentru a agata studente dar si pentru a identifica mutanti in folosul CIA. Al doilea un Erik torturat de experienta lagarului nazist, moartea mamei si o pofta neostoita pentru metale si razbunare. Intra in schema un alt mutant de calibru, Sebastian Shaw (Kevin Bacon), tortionarul lui Erik in WW2 si care, cu abilitatea sa de a absorbi energie, pregateste un WW3 ce-l va face daca nu cel mai puternic atunci singurul mutant de pe planeta.
Se remarca astfel doua echipa de jucatori, Hellfire, gasca de rai din care face parte si Emma Frost, o telepata sexy interpretata insa absurd de plat de January Jones (casnica Betty Draper din Mad Men) si X-Team-ul format din mutanti necopti care incearca sa impiedice o apocalipsa. Conflictul lor e incadrat istoric binisor in episodul critic care ar fi incheiat destul de urat razboiul rece (criza rachetelor din Cuba a fost ca un glont prin basca) si in atmosfera saizecista fidel redata in arhitectura si costume. Filmul reuseste intr-o anume masura sa fie si distractiv si profund, mai ales prin aportul celor doi principali si prin atentia acordata portretizarii acelei vulnerabilitati a copiilor“diferinti” care nu-si doresc decat normalitate si acceptare. Cu toate acestea First Class n-are scuze pentru niste momente cand pare de-a dreptul pueril. Producatorii ar trebui sa invete din experienta Harry Potter pentru ca au un univers la fel de bogat, o adevarata pepiniera de personaje, dar e nevoie de seriozitate in conceperea lor si o grija mai mare in distributia actorilor.
Filmele Harry Potter au devenit cu adevarat epice dupa ce l-au lasat pe Alfonso Cuaron sa intunece tonul general al povestii (in Prisoner of Azkaban), s-o faca mai serioasa si mai dramatica. Acolo erau copii vrajitori aici sunt copii mutanti. Nu-i nici o diferenta. Dar povestea trebuie sa devina mai angajanta pentru public si mai credibila. Si ar mai fi nevoie de archenemies, acei dusmani teribili care inspaimanta numai prin prezenta. Kevin Bacon a fost o investitie buna in unele momente dar in cele mai multe parea mai degraba un om de afaceri decat un intrigant diabolic. Astept inca momentul in care cineva se va hotara ca filmele X-Men au nevoie de Santinele, de Mr. Sinister sau de Apocalypse. Astept sa intre in scena Bishop, antieroul dintr-un viitor alternativ intors in trecut. Astept ca franciza sa sondeze un pic ideea de time-travel si lumi alternative, etc. Nu tin atat la adaptari fidele cat la povesti cu cap coada si mai ales substanta epica. Vreau sa ma agat de fotoliul ala din cinema si sa uit doua ore unde sunt. Altfel e doar fast-cinema.
Si pe final lansez un quiz: cine credeti ca s-a potrivi cel mai bine sa joace un ipotetic Mr Sinister?
marți, 21 iunie 2011
Trailerul zilei: Puss in Boots
Mmm... s-ar putea sa-i stiti numele dar va garantez ca nu-i cunoasteti legenda. Motanul Incaltat cu vocea amantului latin Banderas se desprinde complet de amicul Shrek si are parte de un film propriu care sa exploateze la maxim abilitatile sale de spadasin, pisoi naiv si cotoi batran incercat. Latura feminina nu putea fi asigurata decat de Salma Hayek in rol de Kitty Softpaws. Alte voci asigura Zach Galifianakis si Billy Bob Thornton. Filmul regizat de Chris Miller se lanseaza prin noiembrie si deocamdata avem un trailer delicios:
Insidious (2010)
Aproape uitasem placerea de a urmari un horror facut ca la carte, cu bun-gust si un oarecare simt artistic, care sa nu provoace greturi sau ameteli prin miscari rapide de camera ori expuneri inutile de sange si viscere. L-am gasit in noul film al cuplului vinovat pentru episodul 1 din franciza Saw, regizorul James Wan si scenaristul Leigh Whannell, cei doi colaborand la inca o tema majora a genului horror: casa bantuita. Insidious e asadar un clasic modern care ia familia tipica americana proaspat mutata in casa bantuita si-o aduce in pragul nebuniei iar apoi cheama echipa de exorcisti/ghostbustersi ca sa faca curatenie-n mansarda. Reteta functioneaza bine de tot si cel putin dupa prima jumatate din film tensiunea e la cote de inundat simturile si gata sa te indemne la gesturi stupide ca verificat dulapul sau sifonierul... Si asta fara sa curga vreun pic de sange ceea ce-l innobileaza.
Presupun ca multi ne intrebam de unde-si cumpara asemenea familii fericite casele alea dubioase cu multe dormitoare, lambriuri, ceasuri cu pendul si, bineinteles, vechiul pod bantuit. Trebuie sa existe o rubrica speciala la imobiliare. Josh (Patrick Wilson) si Renai Lambert (Rose Byrne) si-au luat o astfel de casa si s-au mutat in ea impreuna cu cei 3 copii ai lor. El e profesor iar ea muziciana. Un timp viata lor pare linistita dar noi stim ca o usa deschisa aiurea sau niste carti gasite pe jos nu e semn bun. Cand Dalton, fiul cel mare, umbland aiurea prin podul casei, cade suspect si se loveste la cap speram ca ceva il va inhata din intuneric. In schimb, baiatul merge linistit la culcare pentru a aluneca intr-o coma deplina si misterioasa. Familia perfecta e zdruncinata, evenimentele bizare se intensifica, tatal devine obsedat de munca si distant iar mama are de infruntat singura aparitiile plasate artistic de-un regizor care stie bine rostul unui jump-scare.
Pentru un film facut cu doar 1,5 mil de $ Insidious arata infiorator de ‘curat’ si de finisat. E adevarat ca story-ul e legat de casa bantuita asa ca nu s-au prea tras exterioare nici macar atunci cand cuplul bantuit s-a mutat in a 3-a casa. Dat fiind ca problemele i-au urmat si in noua locuinta isi face insidios loc o ipoteza interesanta: nu casa era bantuita. Asta se pupa de minune cu toate indiciile aruncate ocazional care spustin ca Dalton ala n-ar fi chiar in coma ci … altundeva. Iar cand fratele sau se teme sa mai doarma in camera cu el, totu-i clar. “Dalton scares me when he gets up and walks around at night.” spune pustiul. Nici ca se putea mai franc. Una din cele mai sinistre scene e chiar cu acest pusti privind din camera lui de-a lungul holului in camera fratelui, terorizat de frica. In cele din urma baiatul se da jos din pat si inchide incet usa. Iti face parul maciuca, nu alta.
Toata acumularea asta a suspansului cere la un moment dat niste explicatii. Ele vin pe calea unui duo de vanatori de fantome (mai office asa si un pic natarai), care purced cu tot felul de instrumente la masurat spectre de lumina si intensitati electromagnetice, documentand si arhivand pana cand decid ca-i nevoie de un adevarat clarvazator, in persoana doamnei Elise (Lin Shaye). Ea lamureste misterul si ofera solutia, una veche intr-o forma noua si care mixeaza un pic posedarea demonica cu yoga, ceea ce va ocaziona o sedinta de spiritism steampunk si niste momente ciudatele de interactiune “spirituala”. Un regret am avut aproape de final cand parca se simtea in aer spiritul lui Jigsaw, nu stiu de ce. Era totul prea teatral. Altfel, un film pe care l-am gustat cu entuziasm pentru ca odata vazut m-am gandit serios daca mi-e intr-adevar atat de sete incat sa merg pana in bucatarie. Si e frumos cand patesc asa ceva.
Trailer
sâmbătă, 18 iunie 2011
Zero, animatia unei idei periculoase
"Babilonienii l-au inventat, grecii l-au interzis, hindusii l-au preamarit, iar Biserica s-a folosit de el pentru a scapa de eretici. Secole de-a randul, zero a avut o putere cu iz demonic, dar, odata supus, a devenit cel mai important instrument al matematicii. Astazi, zero este cauza uneia dintre cele mai mari controverse stiintifice ale tuturor timpurilor, nascuta din dorinta de a fi formulata o teorie unificatoare, care sa explice orice fenomen din univers."
N-o sa va predau insa biografia unei idei periculoase, va recomand sa cititi cartea lui Charles Seife pentru asta, insa pana atunci trageti un ochi la scurt-metrajul lui Christopher Kezelos de mai jos care restrange artistic esenta paradoxului zero, personificandu-l si dezvaluindu-i metaforic existenta sa ca numar prigonit. O munca extraordinara care a durat 2 ani dar al carei rezultat a fost recompensat cu 14 premii pe la diverse festivaluri de scurt-metraj. Pana acum.
*daca va intereseaza chestiuni din culise, aici.
Portretul (hip-hop) artistului la tinerete
Mai usor strecori o camila prin gaura acului, decat un artist adolescent in show-biz. In peisajul nostru mediatic ingust, un tanar capata atentie dupa ce ia premii pe dincolo, dupa ce a pasit deja pe covorul rosu sau a semnat cu Universal. Deci cand e deja "consacrat". Abia atunci incep sa curga interviurile, invitatiile, ofertele. Am tinut sa ii iau un interviu lui Theo Costache inainte sa devina celebru si sa joace in liga profesionista alaturi de "baietii mari". Considerati-l, daca vreti, pariul Marele Ecran.
Theo Costache traieste in Bucuresti si e in clasa a XII-a la Dinu Lipatti. E actor si rapper aspirant. Stie ca intrarea in ambele industrii e egal de dificila. Asta daca nu esti caz social (vezi castigatorul Romanii au talent), daca nu ai un impresariat agresiv (vezi Blaxy Girls), bani garla sau macar...o pereche de sani.Theo, rapperul. Theo scrie versuri in autobuz, ca Eminem in 8 Mile (film pe care zice ca l-a vazut de 8 ori). La cea mai recenta piesa (si favorita mea) a scris versurile intr-o zi. "Am zis sa nu ma grabesc, sa le calculez, sa le cantaresc. M-am trezit, am plecat spre scoala si am inceput sa scriu pe masina. E o metoda foarte buna de a scrie pentru ca vezi o multime de oameni si le poti vedea toate starile. Am mai scris un pic acasa si asa s-a format "Sunt Oameni".
Si-a facut singur si instrumentalul, iar "baiatu de la studio (Diamond Records) a facut mixajul si masterul vocilor si a piesei". De obicei Theo canta impreuna cu doi camarazi. "Ne-am format un label (Freedom Production), o trupa si facem ce facem, mai tragem o piesa cu ce idei avem pe moment. Nah...e Freedom! :))"
Theo face muzica de cand se stie. Literalmente. La 7 ani se juca pe PC-ul familiei (prevazut cu un program de facut muzica) doar ca sa-si dea seama care e treaba cu sunetele. Despre cum a inceput spune mai multe pe I'm back. A compus primul sau cantec mult mai tarziu decat Mozart, pe la 8-9 ani. Acum se mai ajuta cu "o clapa, un M-audio care se importa prin usb direct in program". Piesa Am nevoie (unde face featuring cu Alexa/Megastar) a prins. Are peste 12000 de vizualizari pe youtube. Dar n-a adus nici o oferta sau macar vreun telefon de la cineva din "industrie". ”Lumea a ascultat piesa, a apreciat cu un comment, cu un like si...aia a fost”. "
Theo, actorul. Prima oara l-am vazut intr-o piesa-scoala pusa la Teatrul de Copii din Timisoara, cu ocazia unui concurs intre trupe de liceu. Era ceva magnetic in prezenta lui. Fata de multi colegi de scena, transmitea o siguranta matura si simultan o vibratie, un neastampar captivant. Am recunoscut in el "flacara". Avea pe atunci 17 ani.
Primavara asta, l-am revazut cu ocazia Olimpiadelor Actoriei, un concurs intre liceele cu sectie de actorie. Concurentii se intrec la doua probe: "repertoriu si improvizatie". La Timisoara a fost finala pe tara, unde Theo a luat Mentiune, deci un fel de loc II, "pentru ca s-a dat doar premiul I". Am vrut sa-i iau un interviu atunci, dar nu ne-am sincronizat asa ca a ramas sa ne vorbim "pe mess". Ceea ce pana la urma e mai aproape de spiritul generatiei lui.lucian: ultimul film pe care l-ai vazut?
theo: ultimul film si la care am ras foarte mult a fost National lampoons dirty movie
theo: si la ultimul film cu adam sandler, nu mai stiu cum se numeste ceva cu iubita de imprumut theo: sau sot de imprumut.
theo: Remember me mai e misto
lucian: Actori favoriti?
theo: Johnny Depp, Anthony Hopkins si Martin Lawrence
lucian: regizori favoriti?
theo: Regizorul de la Weeds :)
lucian: actori romani?
theo: Marian Ralea, Silviu Biris
theo: Bendeac, dar la teatru nu la tv.
lucian: regizori romani?
theo: in niciun caz Sergiu Nicolaescu
Merge rar la cinema -ultima oara a fost la The Rite. Frecventeaza in schimb teatrul. A fost la ceva (Portret la minut) chiar si in seara dinainte sa vorbim. Theo face 3-4 ore de actorie pe saptamana (mai multe, cand sunt repetitii) la clasa profesoarei Adriana Fintoiu.
Mi-a rezumat pe scurt experienta lui actoriceasca "concursuri prin Bucuresti, Braila, schimb de experiente in Sibiu, olimpiada nationala de trupa, piesa de teatru Steaua fara nume unde am jucat Seful Garii, scenete, dramatizari. Am filmat in Polonia, cei de la HiFilm mi-au oferit sansa sa joc cu Mihai Coada. Am facut si eu un scurt metraj. Un prieten de-al meu a venit cu ideea, eu am facut scenariul, am "regizat" si prietena mea l-a filmat "pentru ca pana la urma urmei ea avea nevoie pentru scoala".lucian: Unde se intalnesc "muzica si actoria"?
theo: Pe tot parcursul piesei si cand zic piesei, zic in ambele sensuri.
theo: Pe parcursul piesei de teatru ai coloana sonora. In cazul meu...hmm..nu prea se intalnesc, dar mi-ar face placere sa fac muzica pentru film sau pentru teatru. Eu zic ca te ajuta. Daca imi fac un clip la o piesa, textul trebuie interpretat intr-un fel. Nu in felul in care interpretezi un rol, dar sa-l faci pe cel care vede clipul sa simta ce simti tu.
Theo Costache se afla la primul moment de rascruce din viata de proaspat adult. Zilele astea da bacul. Cat despre dilema "Muzica sau actorie?", nu are deocamdata nicio dilema. Isi doreste sa le faca pe amandoua in paralel. Eu ii doresc rabdare si noroc. Pentru ca in afara de talent va avea nevoie si de ceva in plus, pe drumul de la no name la afirmare. Ambitie are, asa cum zice chiar el pe Sunt Oameni. Tot acolo vorbeste de "usi trantite in nas". L-am rugat sa dezvolte. “Pai, usile sunt trantite din toate partile. Pana nu ai dat macar de o usa intredeschisa sa poti sa intri si sa ti se zica "hai, cu tupeu!" nu faci nimic...Trebuie sa iti creezi tu acel tupeu necesar sa poti intra, chiar daca e inchisa usa”lucian : Ok, mai doua intrebari si te-am lasat, atentie astea sunt serioaselucian: vrei sa schimbi ceva? stiu ca vrei, asa zici si in piesa
vineri, 17 iunie 2011
Manusi Rosii, proiectie de gala
In seara aceasta la cinema Studio soseste dupa indelungi asteptari filmul lui Radu Gabrea, Manusi Rosii, o adaptare dupa best-seller-ul cu acelasi nume al scriitorului Eginald Schlanttner, acelasi autor pe care Radu Gabrea il mai ecranizase si in trecut in Cocosul Decapitat. Manusile Rosii "prezintă ancheta la care a fost supus tânărul student sas Felix Goldschmidt, victimă a campaniei masive de arestări dezlănţuită de "Securitatea română" în anii ce au urmat revoluţiei din 1956 din Ungaria." Din distributie fac parte Alexandru Mihăescu, Andi Vasluianu, Udo Schenk, Marcel Iureş, Mircea Rusu, Dan Aştilean, Ion Grosu, Victoria Cociaş şi Ioana Iacob.Trebuie sa mentionez ca filmul lui Gabrea e asteptat cam de la TIFF 2010, deci de mai mult de un an de zile, de cei care, evident, n-au ajuns atunci la Cluj. Azi insa cei care vor merge la premiera vor avea ocazia sa se intalneasca live cu regizorul si cu actorii timisoreni Ioana Iacob si Alexandru Mihăescu. Premiera incepe la ora 20.
Gratie si Forta
Se zice ca poti cantari un om dupa prietenii sai. Cosmin Lungu (despre care am mai scris aici) a avut multi prieteni. 35 dintre ei s-au strans (din nou datorita lui Cosmin) in jurul unui proiect special si unicat. Va lumineaza comunicatul de mai jos."Pentru noi, colegii şi prietenii lui de la Cărtureşti, Cosmin Lungu a fost mult dincolo de funcţia ocupată, cea de manager şi apoi coordonator de minunate evenimente al librăriilor Cărtureşti din Timişoara. Graţie privilegiului de a ne fi putut bucura îndeaproape de delicateţea prezenţei sale, acum avem bucuria de a ne alătura Institutului Francez din Timişoara, Muzeului de Artă Timişoara şi Ralucăi Lungu în a vă adresa invitaţia la vernisajul expoziţiei „Graţie şi forţă”, un proiect dedicat lui Cosmin Lungu. Evenimentul va avea loc duminică, 19 iunie 2011, ora 17, la Muzeul de Artă Timişoara, et. II.
„Îmi place să leg oamenii de idei”, a declarat într-un interviu Cosmin, iar lucrul acesta a continuat să-l facă şi după ce s-a dus mult mai aproape de curcubeu, căci el este cel care a făcut posibil ca acum, 35 de oameni (artişti plastici, scriitori, jurnalişti, editori sau pur şi simplu prieteni) să se adune laolaltă.
Ideea, de data acesta, i-a aparţinut lui Eric Baude, directorul Institutului Francez din Timisoara, care, înainte de a-şi încheia mandatul în oraşul nostru, a vrut să facă ceva în amintirea lui Cosmin. În urma acestei idei s-a născut un întreg proiect, a cărui derulare a început în iarnă, proiect care îşi propune să abordeze cu sinceritate, curaj şi lumină acest adevăr: Cosmin nu mai este printre noi, iar povestea lui ne face să medităm asupra iubirii, suferinţei şi a trecerii.
Deşi contrastante exprimă esenţa a tot ceea ce înseamnă încercarea majoră a suferinţei: graţia de a da sens vieţii, forţa de a merge înainte, graţia de a rămâne în iubire, forţa de a ne putea despărţi, graţia de a plânge, forţa de a înţelege. Dar, pe lângă asta, este vorba şi de graţia oamenilor care au intrat în proiect de a se apropia de temele propuse şi forţa lor de a exprima ceea ce simt în legătură cu toate acestea."
Expoziţia “Graţie şi forţă" va putea fi vizitată în perioada 19 iunie – 3 iulie 2011
Curatori: Ana Adam şi Claudia Mandi
Vernisaj: duminică, 19 iunie 2011, ora 17, la Muzeul de Artă Timişoara, et. II
In deschidere vor vorbi Marcel Tolcea, Eric Baude şi Robert Şerban.
joi, 16 iunie 2011
Hanna (2011)
Era perfect normal ca cel care a propulsat-o pe Saoirse Ronan in lumina reflectoarelor cu rolul pustoaicei invidioase din Atonement, rol pe care de altfel l-a dus destul de bine la acea varsta, s-o mai distribuie intr-un film care de data asta sa-i exploreze ceva mai mult potentialul si intr-un registru un pic mai diferit. Hanna lui Joe Wright e un film eminamente construit in jurul personajului ce-i da numele, o tanara de 16 ani crescuta de tatal ei Erik (Eric Bana) in izolare si instruita in cele mai eficiente tehnici de ucis. In paralel, fata si-a insusit dintr-un almanah experienta de viata si cultura generala pe care ar fi trebuit sa le acumuleze traind, lucru care-i va testa capacitatea de adaptare mai tarziu, in lumea reala. Pentru ca, in cele din urma, Hanna va trebui sa iasa din padure, avand o misiune de indeplinit.
Misiunea presupune predarea Hannei in bratele CIA insa doar pentru a putea ajunge mai aproape de glaciala Marissa (Cate Blanchet) si a o ucide, dandu-i ocazia tatalui ei sa razbune ceva. Filmul izbuteste pana la un punct sa mentina treaz interesul si misterul, scotand la iveala detalii cu destula zgarcenie, dar dovedeste apoi niste goluri serioase la capitolul poveste. Se dovedeste ca tatal fusese un agent disparut care are acum o polita de platit iar Hanna e cea care va livra razbunarea. Fata e intr-adevar o arma teribila, fara ezitari, asasinul perfect, insa greseste tinta si ca urmare va fi urmarita de adevarata Marissa din Maroc in Spania, apoi pana la Berlin, la reuniunea cu tatal ei. Trebuie sa precizez, Cate Blanchet arata in filmul asta exact ca agenta Scully din X-Files, numai atitudinea ei difera, fiind mai aproape de cea a unei mame vitrege cam diabolice.
Fugind de ea, Hanna va lua contact cu viata reala, relationand cu tineri de varsta ei si afland lucruri pe care almanahul ei nu le explica. Din acest punct de vedere filmul e si unul despre auto-descoperire, despre identitate si despre maturizare. Hanna are asadar mainile cam pline, trebuind sa faca fata nu doar agentilor de pe urmele ei si unei femei crude cu care e posibil sa aibe ceva in comun, dar si realitatilor legate de nasterea sa sau anormalitatii ei fizico-mentale (musculatura dezvoltata, emotivitate zero). In acest context e greu sa faca pace intre firea ei insitnctuala de asasina si cea inocenta care tocmai se trezeste in contact cu primele manifestari de iubire si prietenie. E meritul tinerei irlandeze pentru ca reuseste sa acceada convingator ambele posturi ale personajului.
Problema mea cu filmul asta e ca ofera prea mult stil si prea putina logica. Intr-adevar imi place stilul, Hanna fiind un action-thriller destul de alert facut cu gust estetic si care mai contine si o muzica realmente “vicioasa” (soundtrack-ul apartine fratilor chimicali), dar imi amaraste experienta cand vad superficialitate in detalii. N-o sa ma leg de lipsa de convingere din scenele de actiune in care era implicata Hanna, Saoirse nu-i Carrie-Anne Moss, dar nici coregrafia lui Eric n-a fost stralucita... si realizata doar din montaj rapid. De bun augur au fost elementele de basm introduse, tot esalonul de factura Grimm, incepand de la casuta din padure, pana la finalul din gura lupului. Exista chiar o sugestie pe la jumatatea filmului, o carte postala trimisa de Hanna tatalui cu mesajul “The Witch is dead.” Cu un astfel de amestec de genuri sunt destul de rezervat in aprecierea filmului asta. Mi-a placut sa-l urmaresc dar privind inapoi n-as lua cu mine decat muzica.
miercuri, 15 iunie 2011
Hello Operator!
Diana Vidrascu e operator aka DP aka director of photography. Veti afla care-i faza cu meseria ei daca veti acorda atentie (si rabdare) la partea tehnico-explicativa din interviul de mai jos. Din CV-ul Dianei rezulta ca a lucrat la peste 20 de filme. La Timishort am vazut doua dintre ele. Pentru Skin (regia Ivana Mladenovic, 2010) a luat premiul pentru "cea mai buna imagine de film romanesc". Pe IMDB figureaza ca si "camera trainee" la Marti, dupa Craciun. Si ar trebui neaparat sa-i vedeti portofoliul de fotografii (pe dianavidrascu.com).
Marele-Ecran: Pentru cei ca mine care nu cunosc cu exactitate organigrama din spatele unui film: care e fisa postului tau?Diana Vidrascu: Fie ca-i spui operator, director de imagine, director of photography, DP, sau cinematographer, "postul" presupune responsabilitatea conceptiei vizuale intr-un film. E un proces creativ de durata care se imparte in: pre-productie (stabilirea unui concept plastic in colaborare cu regizorul, alegerea formatului si a echipamentelor in urma unor teste, alegerea unor game cromatice si de texturi pt decor si costume impreuna cu scenograful, alegerea unor locatii, eventual in functie de anumite momente ale zilei), productie (filmarea propriu-zisa: iluminare, compozitie, miscare de camera, anumite efecte speciale, s.a.m.d) si post-productie (intr-un laborator specializat se realizeaza etalonajul [color correction] pentru ca in final sa se ajunga la o copie standard a filmului care se va proiecta in cinematografe). Indiferent ca este vorba de pelicula sau digital, procesul este in mare acelasi pentru orice film.
M.E.: "Operatorul” e persoana care manevreaza fizic camera? Sau mai mult?
D.V.: Operatorul este omul responsabil de conceptul plastic al unui film. Ceea ce il nominalizeaza cel mai bine in industrie este faptul ca realizeaza schema de iluminare, insa atributiile lui sunt mult mai variate. Doar una dintre ele ar fi ca manevreaza "fizic" camera, dar asta nu este obligatorie. Un operator poate angaja in proiect un cameraman (sau mai multi, atunci cand exista mai multe camere care filmeaza concomitent) cu care stabileste o relatie foarte stransa de colaborare, pe un concept de miscare foarte bine stabilit. Cameramanul nu este acelasi cu DP-ul, si se face distinctia clara intre cele doua "posturi", chiar daca cei mai multi DP prefera sa stea chiar ei la camera.
In fond, este vorba de o relatie foarte posesiva cu aparatul de filmat si cu cadrul in sine. Dar de cele mai multe ori, in spatele aparatului de filmat, la un cadru, sunt mai multi oameni care contribuie la miscarea propriu-zisa a aparatului de filmat si la rezultatul vizual care apare pe ecran (DP si/sau cameraman/steadicam operator, focus puller, key grip, +/- 1-2 oameni din echipa de imagine). Filmul, si poate cel mai mult departamentul de imagine, inseamna foarte multa munca in echipa, iar operatorul lucreaza cu o echipa foarte numeroasa, coordonand departamentele de camera, electrica, grip, ceea ce poate inseamna un numar de pana la cateva zeci de persoane. Asta adauga inca o atributie la fisa postului: leadership-ul sau capacitatea de management a resurselor umane in general.
Chiar daca nu relationeaza direct decat cu persoane cheie din aceste sub-departamente: focus-puller-ul (sau 1st AC-ul [Assistant Cinematographer], adica scharfeur-ul sau primul asistent din departamentul de camera), gaffer-ul (seful departamentul de electrica, cel care pune in aplicare propriu-zis schema de iluminare), key-grip-ul (seful departamentului de grip, adica cel responsabil de suportul fizic atat al echipamentelor de camera cat si celor de electrica) este foarte importanta atmosfera care o mentine pe platoul de filmare in cadrul echipei sale cat si cu restul departamentelor.
M.E.: La noi se poate vorbi de “cinematographer”? Sau directia de imagine o face de obicei regizorul?
D.V.: "Cinematographer" este un sinonim pentru Director of Photography (DoP/DP), asa cum cinematography este echivalentul romanescului "arta imaginii de film" (specializarea din cadrul UNATC). Nu se refera la mai multa autoritate creativa sau la un anume tip de imagine. Colaborarea cu regizorul este intotdeauna foarte stransa si apare intr-un stadiu incipient (odata cu sau chiar inainte de existenta unui scenariu: de multe ori operatorul poate contribui si scenaristic daca se pune problema).
De obicei regizorul realizeaza un decupaj, dar discutiile cu operatorul asupra unui concept plastic pot aduce modificari decupajului regizoral, asa cum discutiile cu regizorul pot aduce modificari propunerii vizuale ale operatorului. Nu este niciodata o competitie intre cei doi sau o problema de autoritate. Este vorba de doua functii total diferite, doua personalitati care se intalnesc intr-o viziune comuna si care lucreaza impreuna. Conceptia plastica este responsabilitatea asumata de operator, care o pune in aplicare tehnic, rezultand ceea ce ramane pe ecran in fata spectatorilor. Procesul este insa unul profund evolutiv si colaborational.
M.E.: Cand ti-ai dat seama ca vrei sa te ocupi de imagine?
D.V.: Am inceput sa fac fotografie inca din adolescenta si, dupa cativa ani in care numai cu asta mi-am ocupat timpul, mi-am dat seama ca am ajuns la o limita a "discursului" meu artistic. Exista un punct in care fotografia nu mai poate comunica asa cum o face mai departe filmul. Atunci m-am hotarat sa fac imagine de film.
M.E.: De la cine ai furat meserie? Care sunt operatorii romani model?
D.V.: Am furat foarte multa meserie de la Tudor Lucaciu, cu care am lucrat destul de mult ca asistent in ultimii ani. In general incerc sa nu ma ghidez dupa "modele", mai ales intr-o meserie creativa, indiferent ca acestea vin din cinematografia romaneasca sau cea internationala. Cred ca influenta artistica de acest gen poate fi periculoasa pe alocuri, si poate crea o "intoxicatie" stilistica neproductiva. Pot sa apreciez anumite metode de lucru, sau atmosfera din anumite echipe, felul in care un operator a rezolvat o problema de iluminare sau starea care mi-o da o anumita atmosfera in imagine, dar sunt sigura ca pusa in fata scenariilor filmelor care imi plac (caci e mult mai important sa placa un film mai mult decat imaginea unui film) as fi tratat probabil cu totul altfel imaginea, fata de operatorii pe care ii admir.
M.E.: Dar operatori din “afara”?
D.V.: Cred ca sunt anumite perioade in care ma las influentata de anumiti artisti. Mult mai mult resimt influenta unor fotografi, decat a unor operatori, a caror stilistica poate fi profund diferita pe parcursul a mai multor proiecte cu regizori diferiti. Opera unui fotograf este cu mult mai unitara si coerenta si pot recurge la ea ca la o sursa de inspiratie sau chiar "purificare" stilistica. Acum ma intorc foarte des la fotografiile lui Ryan Mcginley si Antoine D'Agata si incerc sa vad cat mai mult din ce au filmat Roger Deakins si Emmanuel Lubezki.
M.E.: In meseria ta femeile sunt minoritare. Oare pentru ca solicita o anume conditie fizica?
D.V.: Cred ca este vorba de o confuzie de responsabilitati, care apare din pacate atat in interiorul cat si inafara industriei de film, si care probabil s-a nascut in urma vehicularii mitului operatorului-cameraman, a carui singura cerinta este de a tine pe umeri o camera legendar de grea. De fapt meseria de operator presupune mult mai mult o sensibilitate artistica aparte decat o anumita conditie fizica.
Pe cat de variate sunt proiectele de film, pe atat de variate sunt camerele de astazi, iar un cameraman poate fi oricand angrenat intr-un proiect pentru abilitatile sale, indiferent daca suplineste conditia fizica a unui barbat sau a unei femei. De cele mai multe ori insa el este angajat pentru talentul sau si intuitia de a urmari un personaj, si conditia fizica are prea putin de-a face cu subtilitatea camerei de filmat. Daca in primul an de facultate ascultam opinia unor profesori sau profesionisti asupra conditii femeii-operator, acum mi se pare ca simpla alaturare a celor doua concepte nu isi are locul in acest context, si astfel de opinii sunt invechite si extremiste.Daca as vedea, de exemplu, Eternal sunshine of the spotless mind (R: Michel Gondry, I: Ellen Kuras), fara sa stiu nimic despre acest film, nu m-as gandi niciodata ca a fost filmat de o femeie-operator sau de un barbat-operator, ci as aprecia filmul pur si simplu. Nici sustinatorii mitului mai sus descris nu cred ca si-ar pune vreodata problema ca Ellen Kuras este mai mult un operator si mai putin un barbat.
M.E.: Din ce stadiu al facerii unui film esti implicata?
D.V.: Depinde de proiect si de multe ori si de continent. In SUA operatorul este mult mai des angajat de un producator decat ales de un regizor (cu exceptia vedetelor din domeniu si asa-ziselor filme de autor), de obicei intr-un stadiu avansat al pre-productiei in care atat scenariul cat si decupajul sunt gata stabilite. In Europa, in cinematograful independent, cinematograful de arta cat si in cazul fimelor de autor, operatorul este ales de regizor si poate fi angrenat in procesul creativ inca din stadiul de idee. Legendara in acest sens este colaborarea dintre Wong Kar Wai si Christopher Doyle. Eu am cunoscut ambele situatii.
M.E.: Cum alegi textura, nuantele, granulatia, lumina, incadratura potrivita pentru un film?D.V.: Sunt alegeri pe care le fac inainte de a da primul "motor" si se supun multor teste si experimente premergatoare. In urma acestora, aleg anumite sorturi de pelicula, pentru anumite secvente, sorturi care dau o granulatie specifica, cat si o textura si o cromatica proprie imaginii. La acestea se adauga o factura speciala a imaginii data de optica aleasa si de anumite echipamente si tehnici de iluminare pe care le aleg pentru a pune in practica conceptul atat de important despre care vorbeam. Procesul este identic daca vorbim de formatul digital.
Alegerea unei camere digitale se aseamana foarte mult cu alegerea unui tip de pelicula, si intotdeauna se face in perspectiva unui anumit lant de post-productie, caci alegerile initiale de format se fac si in functie de posibilitatile de etalonaj si, evident, de destinatia finala a filmului (cinema/TV). Acestea sunt stabilite cu mult inainte de a ajunge pe platoul de filmare. Incadraturile, tipul de compozitie, distanta focala propriu-zisa si miscarea dintr-un cadru sunt mai degraba alegeri pe care le fac la fata locului, privind locatia, decorul, costumele, actorii. Cred ca cel mai mult caut sa am o viziune coerenta care aduce un plus filmului in sine mai mult decat imaginii luate ca atare, sau portofoliului meu ca operator. Important este felul in care toate alegerile mele de imagine sunt potrivite pentru un anume scenariu si pentru felul de a povesti al unui anumit regizor.
M.E.: Care e punctul tau de vedere (abordarea ta) asupra cinema-ului?
D.V.: Momentan ma atrage foarte tare ideea filmului independent, lucrat pe un buget mic, intr-o echipa minuscula, in locatii libere si probabil pe echipamente alternative. Cred in libertatea pe care ti-o poate oferi o productie independenta si cred foarte mult in a face film inconjurat de prieteni si de oameni fascinati de un subiect, si nu angajati pur si simplu intr-un alt proiect dintr-o mie. Nu neg atractia pe care o am, la fel ca orice alt operator, pentru echipele mari si productiile impresionante. Am o meserie cu o latura tehnica importanta si echipamentele scumpe si avansate ma fascineaza in aceeasi masura in care o poate face un scenariu bun, insa nu cred ca ar trebui inversata ordinea in care una o genereaza pe cealalta.
M.E.: Da-mi cateva titluri favorite la capitolul imagine. Si cateva titluri de ASA NU.
D.V.: Mi-e foarte greu sa-mi aleg favoritele dintr-o gama de sute de posibilitati, si nenumarate intervale de evolutie din viata mea. Dupa cum spuneam, sunt intr-o perioada in care apreciez foarte tare ceea ce face Emmanuel Lubezki. Recent am revazut cu placere un film preferat al copilariei mele, Great Expectations, dar si mai noul The New World cred ca este impresionant. Si pentru ca imi plac foarte mult filmele facute deTerrence Malick impreuna cu Emmanuel Lubezki, astept cu nerabdare sa vad The Tree of Life. Am o slabiciune pentru sangele latin in imaginea de film, care cred ca isi spune cuvantul si in recentul Biutiful, poate cel mai bun film al lui Rodrigo Prieto, dar si ceea ce propune tanarul operator vedeta pe piata americana, Andrij Parekh, in Blue Valentine cred ca e foarte interesant. PentruASA NU ma abtin.
M.E.: Chiar Rodrigo Prieto spunea recent ca “filmmaking is all about taking risks”. Care sunt provocarile tale?
D.V.: Si are dreptate... Cea mai mare provocare poate fi momentul cand ajungi in parcare pe platoul de filmare in prima zi a unui film si iti faci curaj sa te dai jos din masina; de fapt la fiecare minut care trece esti provocat de o noua situatie. Meseria asta imi da poate cel mai mare rush de adrenalina pe care il pot avea vreodata, doar ca mi se intampla zilnic, intre 8 si 25h pe zi, pentru 2 zile sau 2 luni in continuu, in functie de film.
M.E.: La ce lucrezi acum?
D.V.: Sunt in lucru cu un documentar de lung-metraj scris de Ada-Maria Ichim, Hijacked, si momentan ma concentrez pe un nou proiect fotografic, o serie de portrete intitulata "I will have never met you." O lucrare din aceasta serie -"Love is a murderer"- va fi expusa la Sibiu, la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, in cadrul expozitiei "Never as tired as when I'm waking up", in intervalul 17 iunie-2 iulie.
M.E.: Cu ce regizori visezi sa lucrezi vreodata?D.V.: Cred ca mi-ar fi placut foarte mult sa lucrez cu John Cassavetes, chiar daca nu o sa mai am niciodata ocazia, si chiar daca perceptia sa asupra operatorilor era una... cel putin neortodoxa. In prezent visez sa lucrez cu urmatorul regizor cu care voi lucra, fie ca este vorba de un coleg de facultate sau Michel Gondry.
M.E.: Dupa un scenariu tipic de minimalism romanesc, ai dat o culoare bogata si vie imaginii din Skin (a fost proiectat si la Cannes 2011, n.m). Tu cum vezi povestea cu minimalismul asta?
D.V.: Cred ca in Romania se aplica acel concept de "intoxicatie" stilistica in interiorul unui peisaj foarte restrans al cinematografiei romanesti si in fond al cinematografului de arta european. Skin nu cred ca a pornit de la premiza unui minimalism clasic romanesc, mai ales cum regizoarea Ivana Mladenovic este o sarboaica relocata in Bucuresti doar de cativa ani. Insa genul asta de personaje pe care le intalnesti in peisajul romanesc genereaza un anumit gen de povesti, si asta e inspiratie pe care ti-o ofera societatea romaneasca. Este imposibil ca filmul sau arta in general sa nu atraga dupa sine o incarcatura emotionala si sociala a romanilor din prezent. Insa mana de regizor a Ivanei cred ca este cu mult mai sensibila si mai atenta la trairile personajelor ei decat ceea ce ai numi in mod normal "un minimalism tipic romanesc". Tocmai atractia asta nebuna pe care o are pentru personajele ei am cautat sa o arat si eu in imagine. Si la randul sau camera a ajuns sa fie realmente atrasa de personajele pe care le filma, aproape pana a-si dori sa intre fizic in pielea lor.
M.E.: Ce ii lipseste cinematografiei romanesti actuale in afara de bani?
D.V.: Putina imaginatie.
M.E.: Pelicula sau digital?
D.V.: Amandoua. Sau mai bine spus, oricare. Digitalul a ajuns intr-un punct atat de evoluat tehnic incat nu se mai pune problema unei competitii reale cu pelicula, totul fiind o chestiune de alegeri stilistice si estetice pe un anumit proiect. O camera ca ARRI Alexa este din punctul meu de vedere la fel de sau poate chiar mai performanta ca pelicula cea mai performanta Kodak, si din punct de vedere financiar, in functie de ratia de filmare si de lungimea proiectului, poate fi chiar o solutie mai ieftina. Insa alegerea formatului este in primul rand o alegere estetica si abia apoi financiara, tehnica, de gust. Orice poveste isi cere singura suportul si, atat timp cat constientizam diferentele estetice dintre cele doua, nu cred ca ar mai trebui sa exista tabere adverse si atitudini puriste.
M.E.: 8, 16 sau 35 mm?
D.V.: Depinde de poveste.
M.E.: Cum a fost prima ta zi de filmare?
D.V.: Sincer, nu mai stiu. Probabil grea, si mai mult ca sigur confuza.
M.E.: Care a fost cea mai lunga zi de filmare?
D.V.: 28 de h de filmare, in care am schimbat 4 locatii diferite in 250km, am filmat in doua trenuri in miscare, si o secventa in lumina de regim pe malul marii.
M.E.: Si cea mai fericita?
D.V.: Toate. O zi de filmare e cea mai buna zi a saptamanii. Dar si mai fericite sunt zilele de filmare din elicopter, caci am o slabiciune pentru zbor. :)
M.E.: Ai ceva intamplari haioase de la filmari?
D.V.: In ziua de 28h despre care vorbeam mai sus, am pierdut actul cu aprobarea de filmare in tren si evident am avut probleme cu nasul. Trebuia sa tina cineva de 6 ca noi sa pornim generatorul, sa dam drumul la lumini si sa filmam, si asta de fiecare data cand treceau controlorii prin vagon. Cea mai lunga zi de filmare din viata mea...
M.E.: Se mai foloseste Motor. Actiune! Sau s-a trecut la Action si Cut?
D.V.: Depinde de regizor. Am intalnit si regizori romani care dau comenzile Action si Cut, dar majoritatea folosesc Motor si Actiune.
M.E.: Daca ar fi sa reduci toata cinematografia la o singura imagine –imaginea ta favorita- care ar fi aceea?
D.V.: Cand eram mica am vazut scurtmetrajul lui Jean Luc Godard "Dans le noir du temps" din cadrul "The Cello" si m-a emotionat foarte tare imaginea ecranului alb care se zbate. Nu stiu daca e cadrul meu favorit de film, dar de multe ori imi revine in minte.
Diana Vidrascu - extended cinematography showreel 2011 from diana vidrascu on Vimeo.
*Fotografiile cu Diana sunt semnate de Cos Aelenei**Fotografiile facute de Diana apar pe site-ul tinerei cineaste
Abonați-vă la:
Postări (Atom)