sâmbătă, 30 aprilie 2011
Aurora ruleaza
Aurora a venit la Timisoara. De azi pana miercuri, 4.05., la Cinema Studio, de la 16 si de la 19.
Oooom shanti om!
In pelicula nipona After Life, cei care mor trebuie sa isi aleaga o singura amintire din viata lor. Cu ea vor trece in eternitate. L-am intalnit doar de cateva ori pe Alex Leo Serban. Dar cred ca as putea descrie una din posibilele lui candidate la AMINTIREA SUPREMA.
Noaptea era tanara. Adia o boare racoroasa pe strazile inguste din macadam. Era chiar placut pentru o noapte de inceput de iunie la Cluj. In drum spre cinematograful in aer liber m-am oprit la un colt. Din apropiere se auzea o rumoare vesela. Ca un cor pestrit si galagios. Ooom Shantiom! Apoi i-am vazut. Un grup de tineri care strigau, dansau si cantau. Spectacol in plina strada.
Miscarile corpurilor lipite nu erau chiar coordonate. Repetau intruna -mai ales vocile feminine- aceleasi cuvinte, ca pe o mantra: Ooom Shantiom! Ca pe un inside joke. Joc de cuvinte din care nu intelegeam nimic. Am crezut ca sunt petrecareti. Totusi era devreme pentru dezlantuiri bahice (trecuse abia de ora 11). In plus, oamenii nu aratau deloc beti. Beti de fericire, da. Euforici, desigur. Cu chipurile transfigurate de bucuria descoperirii unui joc care trebuie jucat pana la epuizare, cu o energie pe care numai copiii o pot consuma asa gratuit. Oooooom shantiooooom!
Apoi am inceput sa recunosc chipuri. Pe neobositul Mihai Chirilov si alti organizatori de la TIFF. In mijlocul lor, Alex Leo Serban se misca si el cu naturalete si aceeasi senzatie de descatusare. Se abandonase complet acelui moment de street-dance in grup, tipic filmelor indiene. Oooom shantiooom! In sfarsit am facut legatura. Tribul cinefililor tocmai iesise de la proiectia in aer liber a unui blockbuster de la Bollywood: Om Shanti Om (2007).
Improvizatia ad-hoc a durat cateva minute, timp in care am ramas pironit langa coltul meu de strada. Parea sa mai dureze ore intregi, exact ca o epopee indiana. Brusc, "performerii" s-au desprins unii de altii si au pornit care incotro. Leo m-a recunoscut si m-am alaturat si eu grupului care mergea la petrecerea TIFF din noaptea aceea. La rastimpuri, cineva isi amintea sa strige refrenul indian (abia acum am aflat sensul cuvintelor: un fel de Pace tuturor). Alt om ii raspundea de la distanta. Ooom shanti ooom!
Pe drum, Leo mi l-a prezentat a doua oara pe Mihai Fulger. Prima oara ne-a introdus la Anonimul, cu doi ani inainte. Poate ca am confundat spiritul prietenos al lui Leo cu politetea, la care tinea atat de mult. Sau poate era un iubitor de oameni. Asa cum iubea si filmele, fara prejudecati. Era in stare sa imbratiseze cu toata fiinta un musical neserios cum era Om shanti om. Sau sa gaseasca ceva bun intr-un esec hollywoodian. Ca si critic de film trebuie sa ai tactul sa nu te iei prea tare in serios. Leo avea mult tact.
A doua zi dimineata am ajuns la conferinta de presa dedicata unui regizor sarb. Langa mine stateau doi critici seriosi, doi (sper ca nu ii jignesc) veterani. Valerian Sava si Tudor Caranfil. Am asistat fara sa vreau la un schimb acid de replici din care am inteles ca seniorii fusesera apropiati, dar ca s-ar fi racit din cauza a ceva ce Sava spusese despre (filmul fiului) Nae Caranfil. Domnul Sava sustinea ca la mijloc e o neintelegere. Tudor Caranfil devenea din ce in ce mai serios. Noroc ca a inceput conferinta si cei doi au putut sa-l atace pe regizorul sarb.
La plecare, nimeresc cu Leo in lift. I-am povestit pe scurt ca am fost martor la ciocnirea dintre doi titani. El m-a indemnat sa tin minte discutia, in ideea ca merita consemnata cand cei doi nu vor mai fi. Nu imi imaginam insa ca Leo va disparea inainte sa scriu despre acel episod (pentru cei care nu stiau, criticul de film a decedat in urma unui cancer limfatic, pe 9 aprilie, la Bucuresti).
In seara cu Om Shanti Om am baut o bere impreuna. In clubul clujean muzica era asurzitoare. Am reusit sa schimbam cateva pareri despre filmele din acea editie de TIFF. Au fost poate doar niste politeturi. Dar la sfarsitul dialogului nostru asaltat de wati, cand a.l.s a anuntat ca se retrage, imi statea pe limba sa-l intreb ceva. Fizic, nu isi arata deloc cei 50 de ani, iar in scris cu atat mai putin. Cronicile lui erau mereu fresh, in pas (daca nu in avans) cu vremurile.
-Cum reusiti sa va mentineti asa de proaspat? (l-am intrebat, referindu-ma la condeiul sau).
Mi-a raspuns: "Ei, ma culc devreme".
Ceea ce a si facut.
later edit: pentru a afla mai multe trebuie sa cititi cuvintele lui Andrei Plesu despre Leo & cuvintele lui Leo la moartea lui Cristian Nemescu (alta disparitie prematura) & in fine, probabil ultimele sale cuvinte despre viitorul cinematografului romanesc.
vineri, 29 aprilie 2011
1 Mai - Ziua Filmului Romanesc la HBO
Duminica, 1 mai, daca n-aveti planuri de evadare din urban, HBO va invita sa sedeti binisor la televizor pentru ca e Ziua Filmului Romanesc si au pregatit o selectie bogata cu cele mai recente si premiate filme de lung sau scurt metraj plus documentare. In premiera la televiziune vor fi Căutare – regia Ionuţ Piturescu, Căpşuni în aprilie – regizat de Cornel Mihalache, Oxigen – semnat Adina Pintilie, 10 – în regia lui Dorian Boguţă, Apele tac – semnat de Anca Miruna Lăzărescu şi Aurora – noul film al lui Cristi Puiu.
“Căutare este un film despre doi prieteni care au o căruţă drept casă şi un cal drept tovarăş. Trăiesc simplu, fără lucruri împovărătoare, nu duc cu ei nici măcar un ceas. Dar încă mai au timp, cum spune un vechi proverb asiatic.” Filmul a fost premiat în cadrul secţiunii “Quinzaine des Réalisateurs”, Cannes, 2010.
În Căpşuni în aprilie un tată (Mircea Albulescu) şi fiul său (Dan Aştilean) se reîntâlnesc după 3 ani în care nu şi-au mai vorbit. Tatăl este pe moarte, aşa că este timpul pentru o ultimă discuţie serioasă. Scurt-metrajul a fost prezentat la TIFF în 2009.
Stilizatul Oxigen este inspirat din poveştile reale despre cei care, în timpul regimului comunist din România, au riscat totul încercând să părăsească ţara. Câţiva au reuşit să scape, dar cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa. Filmul a obţinut o nominalizare la Premiile GOPO 2011 pentru cel mai bun scurt-metraj.
Pe vremea când era doar un scenariu, 10 a participat la concursul HBO/TIFF. Irina (Irina Teodorescu) hotărăşte să se despartă de Vlad (Andrei Aradits). Ei se înţeleg să se întâlnească într-un băruleţ ca să poată avea o ultimă discuţie – dar Vlad are un plan numai de el ştiut. Scurt-metrajul a fost prezentat la TIFF, în 2010.
Apele tac se întâmplă în România anului 1986. Gregor (Toma Cuzin) şi Vali (Andi Vasluianu) vor să fugă din ţară, trecând Dunărea înot. Amândoi au nevoie unul de altul, dar niciunul nu are încredere în celălalt. Filmul a avut premiera în cadrul Festivalului de la Berlin, în 2011.
“Nu există ucigaşi, ci doar oameni care ucid”. Cu aceste cuvinte îşi descrie Cristi Puiu Aurora, poate cel mai ambiţios film românesc din istoria recentă, în care, pe lângă regizorul devenit actor, mai joacă Luminiţa Gheorghiu, Valeria Seciu, Clara Vodă, Catrinel Dumitrescu, Valentin Popescu, Gheorghe Ifrim şi Gelu Colceag. Această ”lecţie de regie cu sânge rece” a avut premiera în cadrul secţiunii ”Un Certain Regard”, la Cannes, în 2010.
Programul complet al zilei de 1 Mai la HBO
ora 12:45
Circul Vesel
Regia: Claudiu Mitcu
ora 13:40
Caviar (Icre negre)
Regia: Răzvan Săvescu
ora 14:00
Trenul foamei
Regia: Viorel Timaru
ora 14:30
Căutare
Regia: Ionuţ Piturescu
ora 15:05
Derby
Regia: Paul Negoescu
ora 15:25
Căpşuni în aprilie
Regia: Cornel Mihalache
ora 15:50
Medalia de onoare
Regia: Călin Peter Netzer
ora 17:35
Oxigen
Regia: Adina Pintilie
ora 18:20
Colivia
Regia: Adrian Sitaru
ora 18:40
Lord
Regia: Adrian Sitaru
ora 19:05
10
Regia: Dorian Boguţă
ora 19:25
Apele tac
Regia: Anca Miruna Lăzărescu
ora 20:00
Aurora
Regia: Cristi Puiu
ora 01:15
The Shukar Collective Project
Regia: Matei-Alexandru Mocanu
ora 02:35
Marţi, după Crăciun
Regia: Radu Muntean
The Dark Side of Chocolate (2010)
Gustul amar al ciocolatei
Ciocolata se face, dupa cum bine stim, in principal din cacao iar cacaoa provine din macinarea semintelor arborelui de cacao. Cel mai mare producator mondial de cacao este Coasta de Fildes, cam 43 % din comertul mondial cu cacao provenind de pe plantatiile sale. Intreaga sa productie este cumparata de 4 mari concerne (intre care si Nestle, gigantul alimentar cu o cota de piata de 12%). Cacaoa cumparata in Africa ajunge in Europa sau America unde se tranforma in ciocolata dulce care face copiii fericiti. Doar ca acesti copiii nu au nici cea mai mica idee ca pentru ciocolata lor alti copii sunt exploatati pe plantatiile din Coasta de Fildes sau Ghana intr-o moderna forma de sclavie. Documentarul danezilor U. Roberto Romano si Miki Mistrati ofera o privire in inima productiei de ciocolata sub forma unui reportaj cu camera ascunsa care porneste pe drumul traficantilor de copii de la granita cu Mali (una din cele mai sarace tari ale lumii) si pana in capitala modiala a comertului cu cacao, Abidjan (Coasta de Fildes).
The Dark Side of Chocolate readuce asfel in atentie acuzatiile de trafic de persoane si child labor din industria ciocolatei si o face prin interviuri cu cei din industrie, cu cei din lumea subterana, cu copiii exploatati si cu cei care lupta cat de cat pentru stoparea acestui fenomen. Din tari aflate intr-o stare crunta de saracie (Mali, Burkina Faso, Niger) copii aflati in cautare de mancare sunt racolati de traficanti si transportati peste granita in Coasta de Fildes. Pretul unui astfel de copil e un pic peste 200 de euro. Pretul include transportul si folosinta pe timp nedeterminat a copilului. Varsta lor variaza intre 7-16 ani. Nimeni nu stie cati copii lucreaza pe plantatiile de cacao din Africa dar Interpolul intr-o singura zi au salvat intr-o razie 65 de copiii exploatati. Iar lucrul cel mai hidos al intregii afaceri e ca corporatiile care fac profituri de miliarde isi declina raspunderea pentru felul in care producatorii le asigura sursa acelor profituri.
Il puteti urmari mai jos, cu traducere cu tot.joi, 28 aprilie 2011
Trailerul zilei: Harry Potter 7.2 (Finalul Epic)
Raport Timishort
Snow - Erol Mintas (Turcia/România)
The woman and the dog - Damien Manivel (Franţa)
Woman waiting - Antoine Bourges (Canada)
The German Pavilion - Juan Millares (Spania)
How to pick berries - Elina Talvensaari (Finlanda)
13 1/2 - Hasir Vafeiadis (Grecia)
Canopy Crossings - Gary Yong (Thailanda)
The shower - Maria Jose San Martin (Chile)
Paris/Sexy - Ruth Paxton (Marea Britanie)
Thailand - Zvika Buchenspanner (Israel/Palestina)
15 july - Cristi Iftime (Romania)
The Box - Mircea Gherghinescu (Romania)
In Competiţia Naţională se intrec opt titluri. Skin, regizat de Ivana Mladenovic spune povestea unui fost deţinut care, odată ieşit din închisoare, încearcă să-şi recupereze nu doar relaţiile din trecut, dar şi demnitatea. Împuşcând căcatul este regizat de tânărul Radu Ţigănaş în anul I la UNATC şi aduce o doză de umor de calitate într-o atmosferă jarmushiană. Tot în aceasta categorie se regăsesc filme care au au cunoscut deja aprecierea in alte festivaluri: Categoria Grea (regia Olivia Căciuleanu) a câştigat premiul de regie la festivalul studentesc Cinemaiubit, Apele tac, în regia Ancăi Miruna Lăzărescu, o co-producţie româno-germană, a fost al doilea titlu românesc din competiţia Berlinalei, câştigând şi o nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film la Festivalul de la Tampere (Finlanda), în timp ce Fotografia lui Victor Dragomir a luat o menţiune specială la festivalul de la Gijon.
Deci, pe scurt, saptamana viitoare aveti program. 4-8 mai.
PS. Trebuie sa imi spun si of-ul. Nu stiu cum au reusit sa se sincronizeze, dar Timishortul se suprapune din nou cu Tres Court, care pentru mine cel putin e un must/musai/doit faire. Ma rog, mai multe filme pentru noi...
The Batman Complex
Genial mash-up-ul asta ce amesteca Batman cu Inception si The Machinist pe tema muzicala din The Fountain (Clint Mansell - Death is the road to awe) ca sa releve "ceea ce e real" in complexul Batman.
miercuri, 27 aprilie 2011
Scream 4 (2011)
"Don’t fuck with the original", spune unul din personajele principale in finalul celui de-al 4-lea film din franciza Scream. Suna ca un indemn pe care ar trebui sa-l urmeze fiecare din regizorii care-si propun sa faca un sequell. Fiecare, mai putin tatal originalului, desigur, care isi poate permite sa dea de toti peretii cu status-quo-ul initial fara sa i-o luam la ochi. Wes Craven e fara indoiala un tip inteligent si cand s-a pus in spatele camerei ca sa reinvie franciza ingropata acum 10 ani in mod sigur ca s-a gandit exact cum sa f**a originalul, stiut fiind ca luarea in serios a unui story racit in secolul trecut nu va da bine la critica.
Si exact asta a facut: a luat ingredientele principale (plot, actori, cutitul de bucatarie, masca ghostface) si le-a aruncat in blenderul generatiei wifi impreuna cu toate gadgeturile contemporane: facebook, twitter, iphone, webcam, retele sociale etc. A presarat un pic de condimente autoreflexive (gen deconstructia tipologiei filmelor horror din ultimii 10 ani, istoricul francizei in cauza plus referinte la cele mai influente titluri ale genului) si a realizat ceea ce se numeste un meta-film. Adica un film in care se vorbeste despre el in acelasi timp in care se face. Critica il felicita pe autor, publicul amator de divertisment facil conchide ca e atat de prost incat e funny.
Nu glumesc, singurul mod de a ma face sa revad acest film ar fi sa ma inchideti in mall in ziua de Paste cu un clovn beat pus sa ma circumcizeze, iar unicul loc in care sa ma ascund ar fi desigur sala 7 din Cinema City, acolo unde ruleaza Scre4m. Altfel nu. M-am cam saturat de filme “subtile” care nu se iau deloc in serios si-mi ofera aceleasi dezamagiri. Daca ma duc la un film clasificat horror ma astept sa fiu ‘ingrozit’, ‘infricosat’, ‘oripilat’ si nu sa (re)descopar o alta satira la adresa unui gen care se zbate in recycle bin sau, mai rau, la adresa unei societati viciate de o pofta infantila pentru celebritate si blocata intr-un attention span de 5 secunde. What's my favorite scary movie? Definitely not Scream4!
Trailerul zilei: Immortals
Zeii Greciei antice vor cobori si anul acesta pe marile ecrane si nu oricum ci sub bagheta regizorala a lui Tarsem Singh (The Cell, The Fall) un tip care face un film odata la 5 ani dar si cand il face nu seamana cu nimic din ce-ai mai vazut deja. Immortals se lanseaza in noiembrie si are drept subiect mitologia fascinanta a lui Tezeu, eroul mai bine cunoscut pentru uciderea Minotaurului din labirintul regelui Minos. In filmul lui Tarsem insa nu avem parte de mitul cunoscut ci de un razboi epic starnit de regele Hyperion (Mickey Rourke) care vrea sa-i elibereze pe Titani din Tartar si sa cucereasca Olimpul... Zeii nu pot interveni in razboaiele oamenilor (direct) asa ca aleg eroi care sa fie "imbogatiti" cu har divin. Theseus (Henry Cavill) e cel ales sa i se opuna crudului rege si prin urmare e binecuvantat de sorti cu arcul magic al lui Ares, cea mai cool arma de pe teritoriul elin. Dincolo de poveste insa vizualele sunt, nu exagerez, rupte din raiul designerilor de efecte speciale. Sper din tot sufletul sa fie mai reusit decat Clash of the Titans. Trailer:
marți, 26 aprilie 2011
Mrtav 'ladan (2002)
Mi-era dor de niste comedii sirbesti asa ca mi-am rugat un coleg de lucru (sirb) sa-mi recomande niste filme din folclorul sau, altceva decat arhicunoscutele povesti ale lui Kusturica. Mrtav Ladan (Mort la rece) a fost prima recomandare primita si n-am stat pe ganduri. Filmul de debut al lui Milorad Milinkovic e o comedie neagra savuroasa, in genul lui Kusturica dar lipsita de muzica superba a lui Bregovic. Plotul nu e deloc original, fiind o reinterpretare a comediei lui Hitchcock Trouble with Harry, in care Harry e mort si cei care-l gasesc au fiecare alta idee despre ce sa faca cu el. In Mrtav Ladan povestea se suceste tot in jurul unui cadavru dar twisturile poarta cu ele particularitatile sirbesti ale relatiei bunic-tata-fiu si toata panoplia de accidente bizare si injuraturi colorate din undeground-ul vecinilor nostri. Mare parte din umorul acestul film provine din situatiile neverosimile si amuzant expuse si din limbajul grosier folosit de protagonisti.
Fiind o comedie Mrtav Ladan porneste vrednic la drum cu un bunic mort imbracat de nepotii lui intr-un costum mov (de pimp) si suit in tren ca sa-l duca acasa. Pare o punere in scena a mitului urban care circula si prin Romania inainte de Revolutie. Pentru a nu speria lumea isi lamuresc vecinii de compartiment ca bunicul doarme si are proble cu inima, deci nu trebuie trezit. Din nefericire o valiza previzibil lasata pe post de drob de sare pica in capul mosului cand nepotii sunt plecati si-l “omoara” a doua oara. Speriati calatorii arunca mortul pe geam si anunta ca a coborat singur. De-aici incepe plimbarea mortului prin mai multe maini, fiecare crezand ca el l-a ucis, in vreme ce nepotii incearca sa dea de urma lui. Povestea e mai bogata decat am rezumat-o eu aici, implicand multe personaje, fiecare cu propriul interes in ea: un traficant marunt de droguri, o tanara dornica de aventura, o fetita parasita de maica-sa, un politai de circulatie dornic de afirmare etc. In rolul unui din nepoti il veti recunoaste pe Srdjan Todorovic, pitorescul Dadan din Pisica alba, pisica neagra.. si aici la fel de pitoresc si de spurcat la gura.
30 Clever Movie Easter Eggs
Aici cu intelesul de oua-supriza. Cum ar fi supriza de a recunoaste un Beatles intre figurantii din The Life of Brian.
duminică, 24 aprilie 2011
Pascal (II)
In buna traditie de Paste inceputa de tovarasu de blog anul trecut revenim cu inca un articol dedicat filmelor de sezon un pic altfel, acele realizari artistice pe care televiziunile tin sa le ignore sau, cine stie, sa ni le ascunda. Marele Ecran insa are ochi ascutiti si nu se teme de pedeapsa mogula. Asadar trei (deocamdata) titluri demne de vazut in orice zi, nu doar in prima zi de Paste.
Il Vangelo secondo Matteo (1964)
Venind de la un regizor ateu si marxist cum era Pier Paolo Pasolini, filmul Il Vangelo secondo Matteo se prezinta surprinzator de respectuos si de fidel materialului sursa, Evanghelia dupa Matei, pe care regizorul italian o considera cea mai poetica dintre cele 4 evanghelii. Mostra de neorealism italian, "Evanghelia" lui Pasolini acopera viata lui Iisus Christos de la Bunavestire pana la Inaltare intr-un format alb-negru, sobru si elegant, pe alocuri cu trimiteri la perioada filmului mut (prima parte din film fiind saraca in dialoguri, Maria si Iosif nescotand o vorba) sau la cine-verite-ul de tip reportaj cu camera tremurata (procesul din fata lui Pilat). Ce este diferit la filmul biblic al lui Pasolini fata de alte adaptari ale “celei mai cunoscute povesti” e decizia de a nu folosi chipuri si actori cunoscuti, cei mai multi fiind asadar amatori, de a nu cauta indeosebi frumuseti “rare” ci oameni obisnuiti cu chip luminos si de a filma departe de locurile istorice descoperind niste orasele uimitoare in sudul Italiei (Matera e unul din ele). Puternicul impact al filmului se observa la nivel imagistic, o combinatie inspirata de planuri grosiere cu chipurile lui Iisus, ale ucenicilor sau ale oamenilor veniti sa-i asculte vorbele si cadre largi imbogatite cu muzica lui Bach sau Mozart. In plus, filmul nu cauta o continuitate naturala a naratiunii ci fixeaza momente in timp, livrandu-le pe fiecare ca suport estetic pentru mesajul cristic. Iar forta acestui mesaj rezida in transmiterea cuvand cu cuvant a Evangheliei lui Matei. Categoric ceva diferit de versiunile lui George Stevens sau Franco Zeffirelli.
Offret (1986)
Ultimul film al lui Andrei Tarkovsky, Sacrificiul, e deopotriva testamentul unui mare cineast lasat mostenire fiului sau (Andrei a murit la scurt timp dupa finalizarea lui) cat si o dovada a respectului si prieteniei care exista intre maestrul rus si un alt regizor de geniu, Ingmar Bergman. Ultima piesa tarkovskyana s-a realizat astfel in “atelierul” (insula Gotland) si cu “sculele” suedezului (directorul de imagine Sven Nykvist, unul din actorii fetis, Erland Josephson) in ceea ce eu as aprecia ca vizita unui preot in catedrala altuia pentru a tine o slujba.
Tema ultimului film al lui Tarkovsky e, evident, sacrificiul (sau regasirea spirituala in urma lui) si e mai simplu sa-l ascultam pe regizor motivand necesitatea acestui film: “La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului - sau a aducerii unei jertfe - pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică "normală" a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuşi, reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real.”
Autorul sacrificiului de sine din Offret este Alexander, un actor/filosof ateu care-si invita la masa cu ocazia zilei de nastere familia si niste prieteni. Petrecerea insa este ravasita de anuntul inceperii unui razboi (mondial?), de uruitul avioanelor de bombardament si de ruperea comunicatiilor cu restul lumii. Cazut prada unei disperari acute (sau poate trezit la viata), Alexander da glas unei rugi pline de sinceritate: sa fie izbavit de aceasta nenorocire si el si familia sa si toti prietenii sai, totul sa se intoarca la cum era inainte, iar in schimb, el va renunta la tot: la familie, la prieteni, isi va distruge casa si va pleca. “Renunt la tot ce ma leaga de viata.” spune Alexander iar pentru a pecetlui juramantul merge la Maria, o vecina cucernica ce locuia in spatele unei biserici si despre care postasul spunea ca e vrajitoare...
Nu e niciodata usor de urmarit un film de-al lui Tarkovsky. Sunt lungi, sunt pline de semnificatii ascunse, sunt molcome si “confisca” o gramada de timp pe care ai fi tentat sa-l pierzi intr-un mod mai facil. Sunt aidoma unor poeme pe care nu le pricepi ci le simti frumusetea abia cand le-ai terminat. Tarkovsky n-are nici un interes in a-si multumi sau distra audienta, el are un mesaj de spus si nu toti sunt curiosi de acest mesaj sau poseda calitatile necesare pentru a-l percepe. Eu ma simt intotdeauna depasit de anumite semnificatii si am nevoie de explicatii. Gasirea acestora ma bucura mult si-mi rasplatesc sacrificiul de timp astfel facut.
* o cronica de film mai 'luminata' are Marian Radulescu pe liternet.Jesus of Montreal (1989)
Una din cele mai interesante abordari alternative a mitului biblic e cea canadiana regizata de Denys Arcand. In Jesus of Montreal, Daniel, un actor in varsta de 30 de ani se intoarce la Montreal dupa o calatorie in Est si este angajat de Biserica Catolica sa aduca la zi spectacolul “Patimile lui Christos”, oferit de 40 de ani vizitatorilor Oratoriului Sfantul Iosif. Daniel mai coopteaza in proiect 2 barbati si 2 femei si impreuna incep sa contureze o viziune moderna si conforma ultimelor descoperiri istorice a vietii lui Iisus, dar mai ales una care ia literal invataturile Domnului. Miracolele sunt mai putin relevante atata vreme cat, dupa moartea sa, apostolii cu toate ca nu l-au recunoscut la chip au crezut in Invierea sa cu atata forta incat si-au riscat vietile pentru propovaduirea mesajului. Piesa neortodoxa a lui Daniel trezeste mult interes in public si in tagma actorilor dar nu pica bine Bisericii, care hotaraste s-o anuleze. La ultima reprezentatie, pusa ilegal in scena de actori, apare politia, se naste o busculada iar Daniel/Iisus sufera un accident in urma caruia ajunge intr-un spital evreiesc, gata sa fie "deconectat de la viata".
Asa cum ati intuit in acest film realitatea si fictiunea teatrala se cam amesteca, viata lui Daniel (Lothaire Bluteau) si a colegilor incepand s-o oglindeasca in mod bizar pe cea a Mantuitorului si a apostolilor. Inca din start Daniel e intampinat de un coleg care-l recomanda drept “un actor mai bun” si care mai tarziu ajunge sa-si “vanda” capul pentru o reclama la parfumuri (referinta la Ioan Botezatorul). Colegii din piesa vor abandona fiecare o meserie linistita pentru viziunea lui Daniel, o scena de la un casting va aminti de rasturnarea tarabelor in templul din Ierusalim, Daniel va fi arestat chiar in gradinile Oratoriului, va fi tentat de un avocat catre imbratisarea unei cariere de succes care i-ar pune orasul la picioare si, nu in ultimul rand, crucificarea sa apare intr-un moment dramatic ca ceva firesc. Uimitoare paralela trasata de Denys Arcand, deosebit de artisitca si care nu stirbeste cu nimic mesajul de iubire si curatenie sufleteasca care razbate din discursul cristianic. Asta in ciuda adaugirilor si explicatiilor de natura istorica privind crucificarea, politica antica etc..Si poate cel mai redutabil aspect e ca acest film e mai mult despre teatru decat despre religie, cu toate ca pasiunea cu care secundarii se aduna in jurul figurei centrale oglindesc relatia frateasca dintre apostoli si Invatatorul lor.
Ai dreptul sa nu spui nimic...
vineri, 22 aprilie 2011
Rabbits
Pentru ca iepurele este cel mai abuzat animal al perioadei va invit sa-l razbunam printr-o inspectie a prezentei sale in film. Deci, mi-am pus intrebarea: ce iepurasi cunosc din cinema (in afara de Bocanila din Bambi si iepurasii playboy)? La prima strigare au venit asa:
1. Iepurii freaky ai lui David Lynch. Maestrul plonjeelor in subconstient are o obsesie veche cu iepurii. Ultima, cu familia de urecheati din Inland Empire, un film in film. N-as putea sa explic de ce mi se ridica parul pe mana urmarind "aceasta frumoasa bucatica de dementa", vorba unui comentator. Nu pot sa-mi explic nici mie. Subconstientul meu se pare ca intelege.
2. Iepurele din jobenul lui Tati. L'Illusionniste e ultima animatie semnata de aclamatul Sylvain Chomet. De fapt e ultimul film de Jacques Tati. Sau, daca preferati, un omagiu de 90 min. adus regizorului cult francez. Scenariul, personajul, atmosfera, muzica, , totul e Tati (aka alter ego-ul sau Hulot). Apar in treacat si fragmente din Mon Oncle. Zice-se ca scenariul fusese scris de comic dintr-un impuls de vinovatie fata de prima lui fiica pe care o parasise la numai doi ani. Chomet ii dedica filmul celeilalte fiice, Sophie. Oricum ar fi, Iluzionistul se invarte in jurul unor sentimente paterne, de care ne dam seama de-abia in final.
Magicianul Tatischeff isi gaseste tot mai greu locul in lumea spectacolului. Numarul sau pare desuet in comparatie cu, de pilda, noile senzatii rock'n roll. Vagabondeaza pe insula britanica de la un job ratat in altul, pana intr-un izolat catun scotian unde gaseste publicul perfect. Unul din spectatori -o juna camerista- este atat de sedus de numerele sale, ca fuge cu el. L'Illusionniste vorbeste despre nevoia noastra de magie, care la tanara scotianca va fi inlocuita cu un sentiment similar: fiorul dragostei. In acest sens trebuie sa intelegem si eliberarea din final a iepurelui, care pentru Tatischeff avea rol de recuzita si de companion tacut. Magia filmului sta in faptul ca transmite atat emotie fara sa se rosteasca un cuvant. Nu va asteptati insa la umorul nebun din Les Triplettes de Belleville. Umorul de aici e trist, tandru si mangaietor. Atentie la iepure!
3. Iepurii lui James Franco. Ca tot a fost ziua lui pe 19 aprilie. Ca tot i se lanseaza filmul azi. Si mai are si un fetis cu iepurii. Compania lui de productie se cheama Rabbit Bandini. Printre proiectele sale independente (pe langa faptul ca isi da doctoratul la prestigioasa Yale) a creat o serie de clipuri la misto (Acting With James Franco) in care ii preda actoria fratelui sau Dave, pe site-ul lui Will Ferrel, Funny or Die. Episodul in care ne dazvaluie arta de a plange in fata camerei e chiar funny.
Tu dupa ce iepuri din filme zici sa alergam?
-------------------
Later Edit by Richie
4. Nu putem uita de Roger Rabbit, iepurele catastrofa din senzationala colaborare Disney - Steven Spielberg. Who Framed Roger Rabbit e facut in stilul unui mystery thriller detectivistic, ca o combinatie de animatie-realitate in care desenele animate (toons) mananca si beau cot la cot cu oamenii, ba chiar lucreaza in industria de divertisment. Roger Rabbit e un iepure faimos caruia i se insceneaza o crima si il angajeaza pe Eddie Valiant (Bob Hoskins) sa afle adevarul. Doar ca Eddie urasete "animatiile" intrucat una e vinovata pentru moartea partenerului sau (un pian aruncat pe geam). Filmul e o extraordinara realizare tehnica imbinand cu convingere in 1988 cele doua tehnologii de facut filme. Robert Zemeckis l-a regizat iar Richard Williams a fost responsabil cu animatia. Amandoi au facut o treaba minunata, personajele avand o dimensiune reala, umpland cadrul, aruncand umbre si interactionand efectiv cu oamenii. O comedie inovatoare fara doar si poate.
joi, 21 aprilie 2011
FCUK by Duncan Jones
In 2006 Duncan Jones (Moon, Source Code) a regizat un spot de campanie pentru marca FCUK, in care sub deviza fashion vs style doua femei se cotonogeau destul de vrednic una pe cealalta iar din cand in cand se mai si pupau. Metafora vorbeste de la sine. Moda (stilul popular) si stilul personal sunt cel mai adesea in conflict. Dar uneori se mai si "pupa" intre ele. Superb montat, excelent de credibile domnitele.. te face sa te intrebi unde-s vanataile.. Ah, exista farduri. In fine, garantat sa ne lumineze ziua.
via pantagruel
127 hours (2010)
rating: semi-colectabil
"Natura nu este nici contra, nici in favoarea noastra. Supravietuirea [intr-o situatie limita] tine de pregatirea noastra fizica, de bunul-simt si de hotararea noastra de a ne intoarce acasa". Sunt cuvintele lui Bear Grylls, omul care a popularizat enorm noua meserie de suvivor-man.
Practic, 127 hours (127 de ore) este ca un reality-show despre supravietuire, dar ceva mai lung, cu imagini artistice si coloana sonora. Daca ati citit macar un rand despre film sau ati auzit stirea cu spectatorii care au lesinat in sala de cinema, atunci ati aflat deja ca eroul isi va auto-amputa un brat. Cu SPOILER-ul asta am savarsit unul din pacatele capitale ale cinefililor. Dar mai important decat acest deznodamant senzational (care functioneaza ca o momeala intentionata de marketing) este modul in care se ajunge acolo.
Aron Ralston este un hiker/biciclist/alpinist singuratic, in fine, un adrenaline junkie care in aprilie 2003 a cazut prizonier timp de 5 zile in maruntaiele minerale ale canionului Blue John (Utah), prea putin circulate. Filmul e bazat pe povestea reala a lui Ralston, relatata in volumul autobiografic Between a rock and a hard place. Regizorul Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire) a cumparat drepturile cartii inca din 2006. Boyle stie ca noi stim cum se incheie povestea. Asa ca ne provoaca in permanenta, se joaca cu asteptarile noastre. Jumatate din film e un teaser pentru acel gest extrem, cvasi-supraomenesc cu care v-am spoiler-it deja.
Sigur cunoasteti si voi tineri de 20sicevadeani care se misca numai in viteza a cincea, carora nimeni nu le-a zis unde sunt franele. Uneori reusesc sa le gaseasca singuri. Alteori e nevoie de un factor extern: in drumul lor apare o casnicie, o boala sau un...zid de piatra.
Aron Ralston (James Franco) se plimba prin canion "ca prin a doua lui casa", cand aluneca brusc pe un bolovan care ii prinde in cadere bratul drept si il ia prizonier intr-o ravena (o vale cu pereti stramti si abrupti, sapata de torenti). Primele zeci de ore le petrece in incercarea de a se elibera de sub stanca si facem cunostinta cu un om plin de resurse, idei si optimism. Incepe sa pileasca piatra cu o chinezarie de briceag, incearca sa o salte printr-un scripete facut din cordelina, doarme cu ajutorul unui ham improvizat tot din funie si, da, ajunge sa-si bea urina, ca in orice episod respectabil cu nemuritorul Bear Grylls.
Aproape intreg filmul se va petrece in acest spatiu claustrofobic (o parte a fost turnata in locul real, alta in replica identica construita pe un platou din Salt Lake City). Cu acelasi decor timp de aproape 90 de minute, riscul de a plictisi e urias. Greutatea pica astfel pe umerii actorului, pe care ori il credem, ori nu mai exista film. Boyle zice despre Franco ca le va calca pe urme unor De Niro sau Pacino. Eu n-as merge chiar atat de departe cu entuziasmul, dar eforturile (macar fizice ale) tanarului de 32 de ani, care joaca literalmente cu o singura mana, merita apreciate.
Gaselnita care a animat settingul static a fost pseudo-jurnalul (aka scrisoarea de adio) pe care Ralston l-a tinut cu ajutorul camerei video de buzunar, pentru a documenta ceea ce credea ca sunt ultimele sale zile. Ralston i-a aratat casetele lui Franco. Asta l-a ajutat imens pe actor sa coloreze portretul personajului cu numeroase nuante. De la semnele epuizarii fizice pana la cicatricile dupa lupta cu demonii interiori.
Momentul de catharsis suprem este cand Ralston isi da seama cine e vinovat pentru situatia ridicola in care se gaseste. Stanca aceea ii era predestinata de la inceputul universului. S-a indreptat spre intalnirea cu ea inca din momentul nasterii. Stanca era rezultatul vietii de om singuratic pe care a dus-o pana la cei 28 de ani ai sai. Aici ne lumineaza flash-back-urile cu fosta iubita, care l-a parasit simbolic in mijlocul unui stadion de fotbal. Flash-back-ul cu maica-sa care il suna inainte de excursie si el nu raspunde, ocazie cu care i-ar fi spus unde merge. In urma auto-analizei, Aron isi da seama ca e captiv sub roca pentru ca SI-A DORIT SA FIE SINGUR. Adica isi da seama cat a fost de bolovan.
El invata acum ca nu poti sa fii cu oamenii doar cand ai tu nevoie de ei. Alta morala: copii, nu plecati de acasa fara sa spuneti unde mergeti! Si nu faceti greseala sa va uitati briceagul elvetian acasa (SPOILER ALERT: pentru ca alea chinezesti taie insuportabil de incet ligamentele, oasele si nervii bratului; SPOILER ALERT 2: secventa cu taierea nervilor e ca o intalnire cu freza dentistului fara anestezic, motiv pentru care multi amici au si sarit-o; SPOILER ALERT 3: nici n-am stiut ca nervii din brat sunt asa de grosi, de marimea unor corzi de vioara).
Dincolo de detaliile visceral-morbide, 127 hours este un film despre responsabilitate, despre asumarea alegerilor pe care le facem in viata. Pentru ca, dupa cum vedem, fiecare alegere conteaza. Deschide si o discutie despre timp: presiunea efectiva asupra lui Aron, care are doar cateva zile sa gaseasca o scapare si presiunea generala asupra omenirii in legatura cu felul in care ne cheltuim timpul dat. Adevarurile universale care se desprind in cele din urma fac ca aceasta poveste sa fie mai mult decat o emisiune cu sarvaivarmeni. Totusi, de aici si pana la o capodopera e drum lung. Cam tot atat cat avea Aron de facut din ravena lui pana la masina parcata la mile departare. Boyle este asa cum te asteptai sa fie: visceral, euforic si triumfal. Dar parca prea ostentativ in alegerile sale. Preocupat sa ne faca pe plac si sa fie placut. Incepand cu coloana sonora.
Muzica nu prea cadreaza cu dramatismul scenelor. La Boyle, muzica puncteaza ritmic, "cool" si complementar scenele importante. Piesele alese sau orchestrate de A.H. Rahman comenteaza pe rand, ca o voce din off, disperarea, triumful, optimismul sau resemnarea eroului: Ca plane pour moi (Plastic Bertrand), Lovely Day (Bill Withers), Festival (Sigur Ros), Nocturna no.2 (Chopin), If I Rise (Dido) s.a.
Daca voi ramane cu ceva dupa 127 hours cred ca vor fi tocmai aceste ruperi (haioase, subtile, inteligente) de ritm. In nicun caz, ruperile de oase.
127 de ore are premiera in Romania maine, 22 aprilie
miercuri, 20 aprilie 2011
Final cut pentru Tim
Dupa ce a petrecut un an de zile in cel mai periculos loc de pe Pamant - valea Korengal din Afganistan - documentand alaturi de Sebastian Junger viata in transee a unui pluton de soldati americani (rezultatul e documentarul nominalizat la Oscar Restrepo) fotojurnalistul si regizorul britanic Tim Hetherington si-a gasit "odihna" pe strazile din Misrata, Libia, sub ploaia de mortiere a trupelor lui Ghadaffi. Alaturi de el a decedat inca un fotograf, Chris Hondros. Grea pierdere pentru jurnalismul de razboi...
Daca nu sunteti familiari cu Restrepo poate ca v-ajuta filmuletul de mai jos, un jurnal in imagini foarte personal realizat de Tim Hetherington dupa 10 ani de reportaj in zone de conflict..
Avocatul din limuzina (2011)
rating: brainwash decent
Am urcat amandoi la statia din Libertatii. Mi-a atras atentia cand a inceput sa dea suturi in usa tramvaiului, fara niciun motiv. Poate din cauza acestor miscari s-a si poticnit tramvaiul, pe podul Decebal. Nu era un aurolac sau vagabond. Era un pusti de 8-9 ani, care arata absolut normal, chiar dragut. Ca un pui de husky, cu o pereche de ochi metalici indaratul carora nu se citea nimic. M-am apropiat de usa din dreptul lui, pregatindu-ma sa cobor. Continua sa dea suturi in usa, compulsiv. "Ar trebui sa incetezi" i-am spus. "Nu vreau"a venit raspunsul taios al pustiului. "De ce faci asta?" l-am intrebat in timp ce coboram amandoi in Piata Traian. "Pentru c-asa vreau" a continuat in acelasi stil necrutatorul meu interlocutor. Am facut cativa pasi impreuna, in inertia departarii de statie, timp in care incercam sa-i explic ca tramvaiul era un bun comun, dar asta nu ne da dreptul sa-l distrugem, ca din munca mea si a parintilor lui se plateste functionarea tramvaiului, ca in fine nu are cei sapte ani de acasa. Dar pe masura ce mi-o taia din scurt, fara urma de rusine in glas la cei opt ani ai lui, mi se facea tot mai frig. Si tot mai frica. Nu replicile lui erau infricosatoare, ci ochii aceia care te inghetau.
Desigur, nu de copil imi era frica. Ci de ceea ce poate el sa devina. Mi-era frica de viitorul lui si, implicit, de al meu. Copii insolenti, cruzi sau nepasatori am mai vazut. Dar in ochii pustiului din tramvai se citea ceva mai mult. Ceva sumbru.
Am zarit pentru o clipa raul absolut.
Asta trebuie sa fi simtit si avocatul Mick Haller (Matthew McCanaughey) cand s-a uitat in ochii tanarului sau client. Aceeasi nuanta de albastru-metalic, datatoare de frisoane. Iar avocatul asta vazuse cate ceva la viata lui. Un tip uns cu toate alifiile, absolvent la Scoala Strazii, care se-nvarte fara greturi printre delicventi si uneori le copiaza metodele. E ceea ce americanii numesc hustler (pe romaneste "smecher"). Limuzina cu care se misca de la sala de judecata, la inchisoare si apoi catre o crasma, ii serveste drept birou. Numarul de inmatriculare al masinii are si rol de firma si reclama: NTGUILTY. Haller e avocatul unei lumi noi, perpetuum mobila si totodata dezradacinata. Treaba lui e sa-si apere clientii cat mai bine, fara sa-i pese prea mult de vinovatia lor. Treaba lui e sa le obtina un deal cat mai bun cu procuratura si sa-si fereasca clientii de "injectie" (pedeapsa capitala in California). Asa stau lucrurile. Si el le ia ca atare.
Pana in ziua in care priveste in perechea aceea de ochi.
Proprietarul lor, Louis Roulet/Ryan Phillipe (I know what you did last summer, 54) e un tanar de 30 de ani din noua high-society, milionar din imobiliare. El a intrat in casa unei prostituate de lux cu gandul sa violeze si sa ucida. Asa cum a mai facut o data. Pentru ca ASA VREA. Pentru ca POATE. Pentru ca "asa merita tarfa aia". Doar ca femeia scapa cu viata, iar tanarul "aristocrat" ajunge pe banca acuzatilor. Pentru crima sa anterioara a fost acuzat un nevinovat, aflat acum la inchisoare in locul sau. Ghiciti cine a fost avocatul nevinovatului? Exact, Mick Haller. Ce minte diabolica tese asemenea capcane? Ca tot vorbeam despre Raul absolut.
Cand Haller e angajat de Roulet crede ca a dat peste jackpot, cand colo se trezeste intr-un caz de cosmar. Are in fata o dilema teribila: cum sa-si apere in continuare clientul, adevaratul vinovat al crimei puse in carca altui client al sau? McConaughey e obligat sa joace credibil un dublu rol: de avocat si procuror. Si trebuie sa recunosc ca pentru un actor care pana acum nu m-a facut sa-i retin numele, ii iese destul de bine consumul nervos, povara compromisului, VINOVATIA mortii partenerului (William H. Macy), cand lucrurile incep sa scape de sub control. Ochii lui injectati, rosii ca de la conjunctivita vs. ochii lipsiti de viata ai clientului sau.
In mod normal la genul asta de filme cu tema legala, avocatul trebuie sa gaseasca o chichita, un truc la care nimeni nu s-a gandit si astfel sa rastoarne cazul in favoarea sa. Avocatul de fata trebuie sa gaseasca o chichita prin care sa-si salveze constiinta si totodata sa nu-si tradeze meseria. E o jonglerie de care regizorul Brad Furman se achita corect, fara mare arta dar si fara mari scapari.Verdict: Am intrat la Avocatul din limuzina (The Lincoln Lawyer) cu zero asteptari. Pentru un law movie a fost o experienta decenta. La care a contribuit castingul (Marisa Tomei, Michael Pena, John Leguizamo, Frances Fisher etc). Si, intr-o masura covarsitoare, muzica (lista completa, aici). Un sound urban foarte intens, numai bun de ascultat cand rulezi fin in limuzina. Sau, ma rog, la birou. De pilda, acest imn fara varsta, California Soul (Marlena Shaw).
marți, 19 aprilie 2011
Secretary (2002)
Secretary a fost o neasteptata surpriza in momentul vizionarii, unul din filmele pe care crezi ca le stii dinainte dar care iti produc ulterior o delicioasa rasturnare de prejudecati. Intotdeauna sunt curios de orice fel de subiect abordat in cinema, cu cat mai tabu cu atat mai bine, insa nu de putine ori am fost dezamagit de rezultate. Secretary trateaza la prima vedere sado-masochismul si relatia de supunere-dominare dintre doua persoane insa o face fara urma de exploatare, fara senzational, detalii explicite sau umor grotesc. In schimb se axeaza pe cele doua personaje si modul in care isi dezvolta relatia bizara de interdependenta (oarecum) romantica, dezgolindu-le excentricitatea in fata noastra cu toata candoarea si amuzamentul posibil. E drept ca abordarea cu manusi a unui asemenea subiect poate dezvalui o lipsa de cojones la Steven Shaimberg, sau, de ce nu, chiar pudibonderia americana in tratarea asemenor tabu-uri, insa din punctul meu de vedere, apreciez Secretara pentru ceea ce este: o comedie-drama romantica despre doi oameni teribil de complexati si de frustrati, care printr-un joc al sortii s-au descoperit complementari.
Inca de la inceput zic ca filmul n-ar fi fost la fel de reusit cu alta distributie de actori: James Spader, intotdeauna gata de o prezenta cripto-perversa imbracata la 4 ace, iar dulcea si suava Maggie Gyllenhaal, incredibil de blanda si supusa in rolul garofitei cu serioase tulburari emotionale. Lee Holloway (Maggie) e fiica unei familii disfunctionale proaspat eliberata dintr-un sanatoriu unde urmase un tratament pentru a se elibera de tentatia auto-vatamarii. Fata era atat de “defecta” incat in momentele de stres emotional isi provoca mici rani cu diverse obiecte ascutite si/sau fierbinti. Masochista.
Primul pas spre reabilitare inseamna un job de secretara - munca foaaaarte plictisitoare - pentru un avocat excentric si solitar, E.E. Grey (Spader). La inceput totul decurge linistit, avocatul dicteaza, fata bate la masina, relatia normala sef-secretara. Pana cand secretara face typo, seful ii freaca ridichea, iar fata fiind labila psihic cade in patima auto-mutilarii la birou. Din (ne)fericire seful o observa si ca un sef bun si sadic o ia deoparte si-i explica ca in loc de dureri fizice auto-provocate i-ar fi mai bine sa sufere umilinte, tachinari si cate-o mica bataita la fund atunci cand face o prostie. Doar ca o relatie de genul asta n-are cum sa fie sanatoasa si sa nu dea dependenta asa ca in curand lucrurile vor derapa serios intr-un BDSM in toata regula. Dragoste cu nabadai, ce mai.
Prima ora din film e excelent de agreabila, setingul, dezvaluirea personajelor si a idiosincraziilor lor, construirea triunghiului de amor (cu Peter, prietenul din copilarie al lui Lee) sunt reusite iar cateva scene dominatrix au o incarcatura erotica serioasa. Din nefericire criza inevitabila in care ajung cele doua victime ale propriei lor perversitati este rezolvata un pic cam ‘fericit’, chiar daca ingenios si amuzant. Finalul e prea dulce si prea facil pentru potentialul povestii (s-ar fi putut “rasuci” in orice directie, alta decat o casatorie) si lasa loc unui sentiment de dezamagire. Dar, in ciuda unui gust amar, experienta e memorabila, suprarealista si destul de incitanta.
Trailer*multumiri Adinei pentru impartasirea obsesiilor sale cinefile.
Mortal Kombat: Legacy - Episode 2
Pentru cei care au gustat episodul de saptamana trecuta, iata continuarea. Intr-o coaja de aluna, Major Jax continua cafteala, Sonya evadeaza iar Kano se alege cu un ochi rosu :). Daca va intereseaza opinia mea, cred ca s-a insistat cam mult pe "previously on..." si pe slow-motion dar finalul e cool. Abia astept sa-l vad pe Jax cu bratele de fier (sau ce aliaj or mai inventa).
luni, 18 aprilie 2011
Source Code (2011)
rating: Colectabil
Al doilea film al lui Duncan Jones (Moon) e o reinterpretare ceva mai stiintifica a paradoxului buclei temporale cunoscut probabil de cei mai multi din filmul Ziua Cartitei si una dintre temele cele mai iubite de filmele sf (mai recent, si serialele de televiziune o adopta in criza de creativitate, desi au fost cateva loop-uri excelente in Stargate). Repetitia inexplicabila a unei bucatele de timp, in mijlocul careia un om sau un grup resimt in mod constient implacabilitatea scenariului, imbraca la Duncan Jones forma unui experiment stiintific/misiune de salvare, adica ceva departe de a fi accidental si din care se poate scapa in anumite conditii. Asadar o abordare originala de la inceput. Iata ca dupa excelentul si minimalistul debut al fiului lui David Bowie - Moon a fost unul din filmele cu potential de cult de acum 2 ani - omul primeste pe mana un scenariu complex (Ben Ripley) din care trebuie sa scoata un thriller de actiune un pic repetitiv dar care sa ofere totusi destul suspans si mister pentru a nu plictisi. Fara ezitare spun ca reuseste sa faca acest lucru, ba chiar mai mult de-atat.
In esenta Source Code opereaza cu memoria si identitatea, dandu-ne fragmente si biti de informatii, indemnandu-ne sa speculam asupra celor stiute si nestiute, implicandu-ne si pe noi, ca spectatori, in rezolvarea puzzle-ului pe care il are de descifrat capitanul Colter Stevens (Jake Gylenthal). Fost pilot de elicopter in Afganistan, Colter se trezeste confuz intr-un tren de navetisti in drum spre Chicago, cu o d-ra draguta in fata (Michelle Monaghan) care pare sa-l cunoasca si-i vorbeste familiar. Ultimele sale amintiri tin de razboi si nu-si poate explica ce se intampla. Curand descopera ca si chipul propriu ii este strain iar minute mai tarziu trenul explodeaza iar Colter se trezeste intr-o capsula metalica cerandu-i-se informatii despre bomba. Confuzia i se mai risipeste cand afla ca a suferit un transfer de identitate in mintea unei persoane ucise in explozia-atentat si ca misiunea lui e de a descoperi atentatorul pentru a preintampina un alt atac, si mai devastator, cu o bomba nucleara. In consecinta, eroul va efectua multe plonjari de 8 minute pe durata carora va cerceta atat vagonul cat si ocupantii lui pentru orice fel de indicii.
Premisa scenariului e bazata pe niste detalii psudostiintifice care sustin ca dupa moarte creierul uman ramane un pic activ, ca un circuit electric abia inchis, ceea ce ar permite recuperarea unei memorii de scurta durata (cca 8 minute). Pe baza ei s-ar putea reconstrui o simulare a realitatii (un cod sursa) in care sa retraim ultimele momente ale victimei. Smecheria e ca o simpla simulare n-are permite devierea de la comportamentul original astfel incat, combinand treaba asta cu mecanica cuantica si pisica lui Schrodinger, rezulta o plonjare in realitatile alternative care se concretizeaza doar in momentul constientizarii lor. Abstract, stiu. Ei bine, nici capitanul Colter nu intelege mai multe dar descopera ca la fiecare “reincarcare” poate interactiona cum vrea el cu vecinii, poate impiedica explozia si salva pe toata lumea, poate parasi trenul dar nimic din ce face nu produce efecte in realitatea sa, unde oamenii astia deja murisera. Tot ce trebuie sa afle e identitatea atentatorului pentru a opri catastrofa din viitor. Dar oamenii aia din vagon n-au si ei o viata (alternativa) de trait?
Atu-ul acestui film grijuliu construit e ca desi cunosti toate detaliile de mai sus tot nu e ca si cum ai fi vazut filmul. Felul in care toate indiciile sunt relevate e intrigant, suspiciunea planeaza permanent asupra participantilor, misterul din jurul “centrului de comanda” - capitanul Goodwin (Vera Farmiga) calca pe o linie subtire intre profesionalism si compasiune - si chiar perspectiva ca transferul de indentitate sa fie o calatorie in timp si (sau) alte dimensiuni fac din Source Code un excelent film SF (cu accentul pe hard science) asa cum putine se mai fac zilele astea. Nu uit nici mica romanta care se naste intre Colter si Christina, previzibila dar nefortata (cel a carui constiinta o inclocuise soldatul era deja hotarat sa face o miscare in acest sens), imaginea si muzica pline de claritate si dedicarea lui Gylenthal in rolul unul Sherlock atemporal - inteligent, neobosit si spiritual.
Trailer
Specta(c)torul demascat
Identities - ATELIER 1 from Atelier 1 on Vimeo.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Periferic
Gata! In sfarsit am inteles care imi este soarta si mi-o asum. Sunt un provincial, un periferic, cantitate neglijabila, un nima-n drum (cum se zice pe la noi prin provincie), care nu are drepturi egale la vazut filme. Am in schimb dreptul sa ma extaziez de fiecare data cand vine ceva misto de la capitala (si cum sa nu te extaziezi cand dai un meleon pe belet, cum s-a intamplat ultima oara la Inima de Caine, un spectacol bun, dar taxat la pret de specula).
Nu vreau sa cad in capcana bucurescentrismului, dar cand aud ca "din 11 martie, Aurora vine in cinematografele din toata tara", ma astept sa fie intocmai. 40 de zile mai tarziu, Aurora nu a ajuns inca. Periferic ii calca pe urme (nu, nu vreau sa-l vad pe net, am eu fixatia asta cu marele ecran). Si nu se arata inca semne sa ajunga vreunul pe aici. Aaa, daca va luati dupa Adevarul de Timisoara, Periferic ruleaza in oras, la Cinema City. Doar ca la ziar nimeni nu s-a obosit sa verifice informatia si s-au luat dupa programul Cinema City din...Bucuresti, publicat probabil pe cinemagia. Tradare, tradare dar s-o stim si noi, ca sa nu mergem degeaba pana la mall...Mai jos, am dovada plastografului...
Da, cetateni, stie toata Ioropa: cinemaul nou romanesc este sublim, dar lipseste cu desavarsire din cinematografele noastre. Da, stiu, "care cinematografe?". Pai alea in care ajung productiile americane la cateva zile dupa premiera in State. Hai, ca se poate, domnilor (ma refer la RADEF, ca Cinema City sunt in filmul lor). Desi stiu ca o s-o tineti tot asa. Eu m-am unul m-am cam plictisit de situatia asta. Nu stiu exact ce o sa fac, dar va promit un singur lucru: e ultima oara cand ma mai plang din cauza conditiei mele de periferic. Am zis!
later edit: Pana la urma strigatul meu in desert are un ecou. Dialogul pe care l-am inceput cu Oana (din cate am dedus, un om din interiorul industriei autohtone de film si parte din echipa care a facut Periferic) este mult prea interesant si plin de miez ca sa-l lasam doar la "comentarii". (Almost) Everything is illuminated!
@Oana
(...)Periferic o sa ruleze in cinema-ul RF Timis Timisoara intre 22 si 28 aprilie. Nu stiu de unde si-au luat informatia ziaristii aceia.
La filmele romanesti, spre deosebire de block-busters se fac mai putine copii, si cate o copie calatoreste din oras in oras cu popas de cate o saptamana (de aici intarzierea). Asta pentru ca din pacate se strang putini spectatori la proiectii, si nu e motivat ca si cost ca o copie sa fie facuta doar pentru spectatorii dintr-un oras. Oricum distributia filmelor romanesti e un dezastru financiar, si daca CNC-ul nu ar da niste bani, nici nu ar fi realizabila.
Multe filme romanesti abia fac 5 mii de spectatori in salile din Romania, iar numarul asta de spectatori e facut de aceleasi filme la cate un singur festival din strainatate. Tu vrei sa vezi filmele romanesti, vrei sa le sustii mergand la cinema, dar esti unul dintre putinii... unul dintre 5 mii. (...) Distributia e departe de a fi ideala, dar asta nu din dezinteres.
@Richie:
Lipsa de spectatori e in parte motivata si de calitatea locului de spectacol.. publicul are pretentii acum in anii de glorie ai multiplex-urilor si daca la Buc multe filme romanesti intra in sali hitech.. in tara lucrurile nu stau chiar asa. Inteleg ratiunile financiare.. rola de film e scumpa, nu ma oftic daca astept o saptamana desi ma indispune si defavorizeaza ca blogger de film. Insa daca e "din data x in cinematografele din tara" apoi sa vie candva si intr-un cinema din apropierea noastra.
@Oana:
Servus Richie,
Iti zic o chestie interesanta, care s-ar putea sa surprinda fanii de filme made in RO. Ziceai ca si lipsa salilor hi-tech in care sa ruleze filmele romanesti reprezinta una dintre probleme. La Arad ruleaza Periferic din 1 aprilie, in Cinema City Arad. In ziua premierei au fost trei reprezentatii. Ghici cati spectatori? 10, sau poate 5? Nu, 0. Adica zero spectatori. Zero interes. In rest, la Arad au fost maxim 4 spectatori pe reprezentatie. Si e sala hi-tech, si e asa cum s-a promis, din 1 aprilie. E trist. In rest, la Bucuresti filmul a rulat si la mall-uri, si la Studio (cinema de cartier, cum zic unii, desi e in centru :)). La Studio s-au dus de zece ori mai multi spectatori pe reprezentatie.
Da, copiile de film sunt scumpe, dar in curand cinemaurile vor avea si proiectoare digitale, si copiile digitale sunt cu mult mai ieftine. Poate asa o sa se rezolve si situatia asta cu asteptatul dupa film in unele orase.Cu caravana s-a mai dus si Marian Crisan cu Morgen... in rest nu stiu sa mai fi mers cineva...
@Lucian:
Oana, inteleg situatia pe care o descrii atat de clar, dar nu cred ca e vorba doar de distributie sau de dezinteresul spectatorilor. E vorba de un intreg sistem putrezit, corupt, depasit care a dus la rezultatele de azi si in cele din urma, DA, la "dezinteresul publicului" pentru film romanesc. Ca sa ma refer strict la situatia mea, iti dau cateva exemple din ultimele luni:
Autobiografia lui Nicolae Ceausescu a rulat numai doua zile la cinema Studio, o data pe zi, de la ora 14.
La Mar Nero, in acelasi Studio, a fost cat pe aci sa trebuiasca sa cumpar doua bilete ca sa ruleze filmul, pentru ca sunt prea putini nebuni doritori de reumatism sau pneumonie, din cauza unei sali lasate fara incalzire.
Motiv din care Studio s-a si inchis prin noiembrie "pe perioada iernii" si a ramas in acelasi stadiu si acum.
Cand am vrut sa merg la Portretul Luptatorului la Tinerete si am ajuns la cinema Timis conform programului, proiectionistul ne-a zis ca n-are ce film sa proiecteze pentru ca, din cauza ninsorii, masina cu filmul nu a ajuns inca de la Craiova.
In alta zi mi-am dat intalnire cu tovarasul de blog sa vedem Buna! Ce faci? si ne-am lovit de afisul JOIA, CINEMATOGRAF INCHIS.
Am reusit sa vad la mall Website Story, fara probleme. In schimb nu pot sa vad un produs bun, ceva ce astept cum ii asteptau partizanii nostri pe americani. Iti dai seama ca mi s-a cam aplecat de atata asteptat. Cam asta e experienta recenta cu filmul romanesc a unuia din cei 5000 care il iubesc, cum zici.
Eu zic ca "succesul de public" al filmului romanesc de azi e rezultatul multor factori, pe fondul unei crize si dezintegrari generale a societatii. Dar in particular cauza e o combinatie intre totala inadecvare a RADEF fata cu noul secol al comunicarii si concurentei, dublat de interesele "private" ale unor functionari de stat. Asa cum reiese dintr-o ancheta pe care am facut-o anul trecut. http://marele-ecran.blogspot.com/2009/09/cinematograful-o-afacere-imobiliara.html
si http://marele-ecran.blogspot.com/2009/09/ingroparea-cinematografelor-sau.html
Cum ziceam, mi s-au cam strepezit dintii de cand tot vorbesc despre asta. Who cares? Nu stiu care ar fi solutia (in afara sa deschid eu un cinema :). Stiu doar ca am inceput sa ma simt pe zi ce trece, pe film ce trece, din ce in ce mai...dezinteresat.
@Oana:
Servus Lucian,
Da e complexa situatia, si trista, e un lant al slabiciunilor. E ca si cu sunetul din filmele romanesti, ca sa fac o analogie din acelasi domeniu. Toata lumea se plange de sunet, ca nu se aud replicile, ca nu se intelege nimic... etc. Ca sunetul sa fie foarte bun, trebuie indeplinite mai multe conditii, printre care cele mai importante sunt astea: priza directa (captarea sunetului on set), mixajul si sistemul audio din cinematografe. E de ajuns sa nu functioneze un lucru, ca s-a stricat tot. De exemplu la Periferic sunetul s-a luat on set sub supravegherea unui director de sunet din Austria si tot acolo s-a facut mixajul. Au fost proiectii in care sunetul s-a auzit impecabil, si se mirau oamenii: cum de se aude asa bine, cum de toate replicile se inteleg perfect? Dar la Iasi, regizorul a fost socat cand la premiera de la Patria nu se intelegea mai nimic din replici. Am divagat cam mult :), dar idea e ca da, e un intreg sistem putrezit, si daca nu se repara absolut toate partile lui, e degeaba. Si normal ca discutia asta poate fi sterila, si ajungem sa ne saturam de ea, dar totusi sunt optimista.
Cu drag,
Oana
later later edit: Oana ne anunta ca s-a schimbat modificarea si Periferic ruleaza la Studio. Pe aceasta cale aflam si ca s-a redeschis.
Charlie Chaplin Indragostit
Ce poti sa mai spui despre Charlie Chaplin? A fost numit in repetate randuri artistul secolului XX. Iubit in egala masura de elita si de plebe. Imaginati-va ca "sala" cerea reluarea scenelor mai spumoase la unele proiectii. A fost adulat, imitat, copiat, omagiat si a inspirat generatii de artisti. Kusturica e fan declarat. Google i-a dedicat un doodle (logo personalizat), azi la 122 de ani de la nastere.
In copilarie, Chaplin mi se parea urias. Acum mi se pare si mai urias pentru ca inteleg ce a facut. Ca sa citez un actor/regizor roman (Petre Nicolae): "Asa se intampla cand relatiile umane sunt rezolvate bine si cu sinceritate". Va fac o confesiune: primele secvente de film artistic pe care i le-am aratat fiicei mele sunt din The Circus (1928). I-au placut.
Tot din sertarul cu taine* am scos si acest articol dedicat primei iubiri a lui Chaplin. Apare intr-o revista de mondenitati, scrisa in stil de cancan. "Ghinionul lui la femei a ajuns proverbial. Desigur, nu trebuie sa dam crezare tuturor povestilor. Caci astazi, ajunge ca Charlot sa fie vazut de doua ori in compania unei femei, pentru ca toata lumea sa spue ca este amorezat lulea de dansa. Faptul s'a petrecut chiar in cursul acestei veri, cand - oameni bine informati pretind ca Charlot a fost indragostit nu mai putin decat de patru ori".
Articolul a aparut in revista Realitatea Ilustrata din -atentie!- septembrie 1931, deci acum 80 de ani, cand Charlot avea 42 si faima, averea si cuceririle unor Brad Pitt si George Clooney la un loc.
si continuarea pe pagina urmatoare
*multumiri Adrianei si lui Liviu Bulz, alti doi iubitori ai Vagabondului, care au avut incredere sa-mi lasa pe mana antichitaturile lor
vineri, 15 aprilie 2011
Chaplin (1992)
rating: Colectabil
Cu totii l-am cunoscut pe Charlie Chaplin prin intermediul filmelor sale. Imi amintesc ca in copilarie urmaream cu jind Cascadorii Rasului ca sa-i vad pe eroii comediilor slapstick: Stan si Bran, Buster Keaton si, bineinteles, Charlie. Maine se implinesc 122 de ani de la nasterea celui ce avea sa devina “vagabondul” si toti se straduiesc sa-l impersoneze. E un simbol al libertatii spiritului. In 1992, la 15 ani de la moartea lui Charlie, Richard Attenborough a facut cel mai frumos cadou cinematografiei, un film biografic de o deosebita finete care scotea la lumina aspecte mai putin cunoscute din viata marelui actor dar care dincolo de asta il readucea la viata. Chaplin a devenit unul din filmele mele preferate si acest lucru i se datoreaza intr-o mare masura lui Robert Downey Jr, omul ales sa-l joace pe Chaplin atat in fata camerei cat si in spatele ei, lucru pe care l-a facut cu atata pasiune si talent incat doar “crudul” Al Pacino a putut sa-i rapeasca Oscarul meritat in 1993.
Charlie a fost unul dintre avangardistii artei cinematografice, punand umarul la zidirea cetatii filmului. Parasit de tata si cu o mama in prag de nebunie, zbatandu-se deseori in saracie, Charles a urcat pe scena inca de la 5 ani dovedind un talent innascut pentru comedie. Plecat cu o trupa de teatru in America, tanarul artist intuieste potentialul peliculei de celuloid si se orienteaza spre film. Realmente indragostit de filmul mut creeaza unul dintre cele mai cunoscute personaje inventate vreodata - The Tramp - vagabondul cu maniere de gentleman.
Actor, regizor, producator, scenarist, muzician, Chaplin le facea pe toate in acei ani de inceput ai filmului. Intr-o scena superba Charles isi face montajul filmului in diverse camere de hotel, pe fuga si folosind doar foarfeca si lipiciul. Aproape ca un fotograf dinaintea erai digitale ce-si avea camera obscura in baie. Era doar primul sau film. Atinge insa o notorietate uriasa si devine cel mai bine platit star de la Hollywood. Si-a facut insa si dusmani datorita convingerilor sale social-umaniste, stangiste, mai ales din J. Edgar Hoover, seful FBI care il considera comunist si l-a sicanat multa vreme.
A dus o viata controversata in principal datorita orientarii politice, a statutului de imigrant si a relatiilor amoroase foarte numeroase. A fost un om cu multe secrete si scandaluri dar pentru noi ceea ce conteaza este mostenirea lui, o opera care insumeaza aproape 100 de filme in care a jucat sau pe care le-a regizat. Datorita lor cel mai mare actor de comedie si-a castigat nemurirea iar filmul lui Attemborough, desi exploateaza mai degraba picanteriile din viata lui Charlie si lucrurile confuze din autobiografia sa, in dauna Filmului, totusi ii acorda un merituos tribut prin pleiada de actori de renume care au contribuit la realizarea lui, incepand chiar cu fiica lui Chaplin, Geraldine, care-si joaca propria bunica, apoi Anthony Hopkins, Dan Aykroyd, Kevin Kline, Marisa Tomei, James Woods si multi altii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)