joi, 9 iunie 2011
TIFF2011: Pina 3D (2011)
Pana ne terminam trecerea in revista a filmelor vizionate la TIFF mai publicam o telegrama de la corespondentul nostru de serviciu in inima Ardealului. Titza a vazut filmul la care noi n-am avut acces, Pina, documentarul lui Wim Wenders dedicat dansului in general si Pinei Bausch in special. Elogiu biografic, musical 3D, rasfat vizual sau toate 3, filmul lui Wenders e un exemplu de arest cinematic. Ne-am fi predat bucurosi frumusetii.
PINA
(guest post by Titza)
“Pina” nu este un film pe care sa-l vezi daca nu stii cine a fost si ce a lucrat Pina Bausch, asa ca recomand o documentare serioasa inainte de vizionare, pentru ca altfel risti sa ajungi in fata marelui ecran si sa nu vezi decat o insiruire de vorbe, dansuri si repetitii de dans fara sens, iar cele aproape doua ore vor parea doua zile.
Filmul recreeaza cateva din show-urile senzationale pe care Pina Bausch le-a gandit si care au revolutionat dansul contemporan. Pentru asta, regizorul Wim Wenders a convocat compania de dans din Wuppertal, discipolii Pinei, pentru a vorbi despre ea in timp ce pe ecran se deruleaza momentele lor favorite din dansurile traite de ei.
Am trecut prin Café Muller, un tanztheatre (dancetheater – inventia de netagaduit a Pinei Bausch, prin care dansatorii se folosesc si de velitati actoricesti pentru a transmite o poveste si nu doar simple miscari de dans) foarte controversat, in care ni se povesteste despre opresiunea comunista si, mai ales, despre felul in care comunistii te invata sa traiesti si sa iubesti, riscand sa-ti pierzi identitatea, trairile si uitand care iti sunt adevaratele sentimente si porniri.
Viziunea regizorala a lui Wenders pune accent pe proiectul cel mai controversat al Pinei, Dancing Dreams, la care Pina a lucrat timp de un an. A luat niste liceeni care nu stiau sa danseze si a lucrat cu ei timp de un an de zile, pentru a recrea un spectacol pe care l-a montat in anii ’70, “Kontakthof”. Spectacolul vorbeste despre apropiere, intimidate si explorarea sexualitatii, iar la momentul premierei lumea nu era foarte pregatita pentru a imbratisa o viziune coregrafica atat de curajoasa.
Toate dansurile din film au fost recreate in Wuppertal, orasul in care aceasta companie de dans a facut istorie. Imprejurimile au fost exploatate la maxim, asa ca am putut vedea magie facuta intre betoane, in telegondola, intr-o fabrica parasita sau in padure, locuri banale si reci, dar inviate de gratia pe care Pina a transmis-o dansatorilor ei.
Moartea Pinei Bausch a lasat un gol imens nu numai in inima celor care i-au apreciat munca, ci, mai ales, in inima celor care au stat langa ea o viata intreaga. Una dintre dansatoare spunea: „Eu am fost copilul companiei, aici m-am nascut, parintii mei fiind dansatori in trupa. Nu stiu sa imi traiesc viata fara Pina.” Si recomand filmul cu tot dragul, pentru ca va va face sa vreti sa cautati detalii despre cum a facut Pina Bausch istorie in dans.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
documentarul e mai mult despre munca ei decat despre ea.
RăspundețiȘtergereea vroise sa aiba o documentare care ii va salva munca, altfel aceasta va disparea o data cu moartea ei si a membrilor trupei.
nu sunt de acord ca iti trebuie documentatie serioasa inainte de filme. pentru ca e un film despre dans si nu despre om, nu conteaza atat de mult detaliile despre cine a fost ea. sa spui ca filmul de alieneaza fara documentare e sa zici ca piesele de dans din film nu sunt destul de puternice incat sa prinda publicul, ceea ce chiar nu e cazul
Da, mi-au mai spus si alte persoane ca nu stiau mai nimic despre Pina si totusi au avut parte de o experienta deosebita. Cred ca Titza se gandea alt gen de public decat cel de festival sau cei care asteapta un documentar cu sufletul la gura. Ori poate, simplu spus, filmul e si mai puternic cand ai un context clar al povestii de pe ecran.
RăspundețiȘtergere