joi, 16 iunie 2011

Hanna (2011)

rating: Brainwash

Era perfect normal ca cel care a propulsat-o pe Saoirse Ronan in lumina reflectoarelor cu rolul pustoaicei invidioase din Atonement, rol pe care de altfel l-a dus destul de bine la acea varsta, s-o mai distribuie intr-un film care de data asta sa-i exploreze ceva mai mult potentialul si intr-un registru un pic mai diferit. Hanna lui Joe Wright e un film eminamente construit in jurul personajului ce-i da numele, o tanara de 16 ani crescuta de tatal ei Erik (Eric Bana) in izolare si instruita in cele mai eficiente tehnici de ucis. In paralel, fata si-a insusit dintr-un almanah experienta de viata si cultura generala pe care ar fi trebuit sa le acumuleze traind, lucru care-i va testa capacitatea de adaptare mai tarziu, in lumea reala. Pentru ca, in cele din urma, Hanna va trebui sa iasa din padure, avand o misiune de indeplinit.


Misiunea presupune predarea Hannei in bratele CIA insa doar pentru a putea ajunge mai aproape de glaciala Marissa (Cate Blanchet) si a o ucide, dandu-i ocazia tatalui ei sa razbune ceva. Filmul izbuteste pana la un punct sa mentina treaz interesul si misterul, scotand la iveala detalii cu destula zgarcenie, dar dovedeste apoi niste goluri serioase la capitolul poveste. Se dovedeste ca tatal fusese un agent disparut care are acum o polita de platit iar Hanna e cea care va livra razbunarea. Fata e intr-adevar o arma teribila, fara ezitari, asasinul perfect, insa greseste tinta si ca urmare va fi urmarita de adevarata Marissa din Maroc in Spania, apoi pana la Berlin, la reuniunea cu tatal ei. Trebuie sa precizez, Cate Blanchet arata in filmul asta exact ca agenta Scully din X-Files, numai atitudinea ei difera, fiind mai aproape de cea a unei mame vitrege cam diabolice. 


Fugind de ea, Hanna va lua contact cu viata reala, relationand cu tineri de varsta ei si afland lucruri pe care almanahul ei nu le explica. Din acest punct de vedere filmul e si unul despre auto-descoperire, despre identitate si despre maturizare. Hanna are asadar mainile cam pline, trebuind sa faca fata nu doar agentilor de pe urmele ei si unei femei crude cu care e posibil sa aibe ceva in comun, dar si realitatilor legate de nasterea sa sau anormalitatii ei fizico-mentale (musculatura dezvoltata, emotivitate zero). In acest context e greu sa faca pace intre firea ei insitnctuala de asasina si cea inocenta care tocmai se trezeste in contact cu primele manifestari de iubire si prietenie. E meritul tinerei irlandeze pentru ca reuseste sa acceada convingator ambele posturi ale personajului.

Problema mea cu filmul asta e ca ofera prea mult stil si prea putina logica. Intr-adevar imi place stilul, Hanna fiind un action-thriller destul de alert facut cu gust estetic si care mai contine si o muzica realmente “vicioasa” (soundtrack-ul apartine fratilor chimicali), dar imi amaraste experienta cand vad superficialitate in detalii. N-o sa ma leg de lipsa de convingere din scenele de actiune in care era implicata Hanna, Saoirse nu-i Carrie-Anne Moss, dar nici coregrafia lui Eric n-a fost stralucita... si realizata doar din montaj rapid. De bun augur au fost elementele de basm introduse, tot esalonul de factura Grimm, incepand de la casuta din padure, pana la finalul din gura lupului. Exista chiar o sugestie pe la jumatatea filmului, o carte postala trimisa de Hanna tatalui cu mesajul “The Witch is dead.” Cu un astfel de amestec de genuri sunt destul de rezervat in aprecierea filmului asta. Mi-a placut sa-l urmaresc dar privind inapoi n-as lua cu mine decat muzica.

2 comentarii:

  1. Asa cum ai zis Bana a fost total neconvigator iar logica scenariului nu a fost tocami stralucita. Mie mi-a placut contactul lui Saoirse cu lumea civilizata, cu electricitatea, cu televizorul cu alte fiinte umane nevinovate.

    RăspundețiȘtergere
  2. mie fantasmagoreala aia imi placu, desigur si muzica, iar montajul e in unele locuri destul de...praf :D

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.