sâmbătă, 22 ianuarie 2011

The King's Speech (2010)

Puterea unui rege sta in capacitatea de a se face auzit.

rating: Colectabil


In egala masura un film despre un anumit discurs cat si unul despre vorbit in general, o tratare dramatica a unui moment istoric cat si un “discurs” al prieteniei, The King’s Speech poarta eticheta excelentei britanice de la un capat la celalalt. Tom Hooper a reusit sa redea eleganta si taria de caracter a unui cap incoronat dar si slabiciunile si temerile pe care trebuie sa si le invinga iar pentru asta are respectul si recunostinta mea. Am fost surprins sa descopar ca e acelasi om care a adus pe ecrane drama tv Elizabeth I (in care aceeasi Helen Mirren o intruchipeaza pe Elizabeth din sec. XVI, pentru ca un an mai tarziu s-o joace pe Elizabeth din sec. XX in The Queen). Personal am apreciat destul de mult miniseria realizata de HBO in 2005 asa incat ma bucura faptul ca Tom Hooper n-a spus adio filmelor biografice regale si chiar urca la un nivel superior al artei filmice. Discursul Regelui face o buna impresie in acest inceput de 2011, perioada cea mai aglomerata in materie de competitii actoricesti, avand sanse serioase la cele mai prestigioase din ele.

Povestea regelui balbait e mai putin cunoscuta si, ca sa fim sinceri, poarta o infima semnificatie pentru oricine n-are drept scop in viata studiul monarhiei britanice, insa adaptarea ei intr-un film o transforma intr-una din lectiile motivationale care inspira oamenii sa-si depaseasca conditia (fie ea si una de ordin medical). Filmul lui Hooper se deruleaza intre doua coperti aproape identice in natura lor, incepand cu un discurs si incheiandu-se cu altul. In 1925 Printul Albert, fiul regelui George V si viitorul rege George VI, este mandatat de tatal sau sa tina discursul inaugural al Expozitiei Imperiale de pe Wembley. Discursul urma sa fie auzit de milioanele de supusi ai imperiului prin intermediul radioului, asta ca sa ne imaginam presiunea. Tanarul duce de York nu reuseste insa decat sa articuleze niste cuvinte scremute, imbucatite si balbaite. Paisprezece ani mai tarziu, in 1939, aflat in deplina autoritate de rege si imparat al coloniilor britanice, George VI transmite prin aceleasi 'unde afurisite' ale BBC-ului declaratia de razboi catre Germania si indeamna poporul la solidaritate nationala. Intre cele doua momente istorice are loc “corectarea” discursului unui rege cu mult curaj si bun-simt dar cu prea putina incredere in sine. Pentru astfel de cazuri leacul e intotdeauna unul singur: eliminarea sechelelor din copilarie si a ezitarilor care franeaza punerea pe roti a unui destin trasat de culoarea albastra a sangelui.


Inutil sa mai insist asupra performantei lui Colin Firth (King George VI). E deja notoriu faptul ca face o figura splendida si o dovada in plus (daca mai era necesar) ca e unul din actorii in forma maxima. Tipul nu e "genial, magnific sau ravasitor", ci deosebit de formal si rezervat incat reuseste sa straneasca respect si mila in aceeasi scena. E ca un rege, iubit si compatimit pentru rolul sau in istorie. Mai demn e sa amintesc de prezenta Helenei Bonham Carter alaturi de el (Queen Elizabeth) si de cat de bine a imbracat vesmantul regal, acea politete distanta, acea tinuta echilibrata sau acea dragoste si grija fata de sot pe care o ghiceai doar in ochii sai. Nu mai vorbesc de mersul ala ca de ratusca, tipic reginei de acum, Elizabeth II. Geofrey Rush e si el o prezenta remarcabila, aici portretizandu-l pe specialistul logoped Lionel Logue, care-l va trata pe rege de balbaiala. Munca acestuia si caracterul sau deosebit il va face pe rege sa-i poarte o prietenie si o recunostinta vesnica. Roluri respectabile poarta si Michael Gambon (George V) sau Guy Pearce, acesta din urma cu o revenire de bun-simt pe marele ecran ca fratele-rege Edward VIII, un razvratit al familiei regale clocotind de acelasi sange fierbinte care-l facuse pe-al nostru Carol II sa alerge fusta lui Zizi in locul coroanei.


Ca sa concluzionam, Discursul Regelui e un film istoric de o calitate superioara dramelor BBC si, dupa cate am citit, destul de fidel perioadei pe care o zugraveste. Interioarele si tinutele fac bine cu ochiu unui public cu pofta de adastat privirea iar modul de filmare wide-angle permite asemenea imbogatiri ale oniricului. Exista cateva fineturi pe care le-am gustat si eu in liniste, cum ar fi interiorul locuintei terapeutului sau parcul londonez. In orice caz pentru o experienta plenara inclin sa cred ca vizionarea ar trebui sa fie facuta in cat mai putine persoane intrucat ruleaza la viteza redusa si are tendinta de a plictisi creierele "prea" hiperactive.
 Trailer.

Un comentariu:

  1. Eu abia aștept să-l văd, dar zilele astea am doar un slogan: ”după sesiune”. :))

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.