marți, 30 martie 2010

Rosemary' s Baby (1968)

rating: Colectable

Cred ca toti avem restante la filme clasice, la acele capodopere vechi cu care intotdeauna se vor face comparatii peste ani cand fiecare va sesiza intr-un film nou o idee deja demult epuizata si apoi le va categorisi incercand sa fixeze cel mai bun exemplar din fiecare categorie. Asa am ajuns sa caut filme horror vechi de 40 de ani ca sa compar fiorii oferiti de ele cu noile "creatii artistice" ale lumii de celuluoid. Dupa Carnival of Souls, un film din '62 pe subiectul mortului care nu stie ca-i mort, asemanator cu The Sixth Sense dar alb negru si ceva mai sinistru, am trecut la capodopera lui Roman Polanski din '68, Rosemary's Baby. Eram si eu curios daca un film atat de "prafuit" de timp mai poate tine plictiseala deoparte. Scurt si la obiect: filmul asta e tot atat de proaspat ca la aparitie. Unele filme sunt cu adevarat fara varsta.

Rosemary's Baby nu e cu tertipuri ieftine de provocat tresariri sau cu imagini scabroase care sa-ti gadile intestinele in burta. Polanski n-are nevoie de artificiii, el creaza poveste si atmosfera, creioneaza personaje credibile, umane, cu reactii firesti la evenimente nefiresti. Rosemary's Baby, bazat pe romanul lui Ira Levin, are in centrul sau un cuplu tanar care se muta intr-o cladire cam dubioasa din NY. Multe personaje ciudate au trait acolo, s-au intamplat coincidente stranii etc. E usor de intuit ca cei doi vor avea niste "aventuri" in viitorul apropiat, iar cand la cateva zile de la venirea lor, tanara din apartamentul vecin se sinucide, intuitia se confirma. In momentul in care vecinii, familia Castevet in grija careia era fata sinucigasa, apar la usa lor cu tot felul de intentii amicale, incepi sa suspectezi natura acestor intentii iar intrebarile nu-ti vor disparea pana la final. Cand Rosemary si sotul ei se decid sa faca un copil, cei doi Castevet se implica si mai activ in viata lor. In special Minnie, cu firea ei bagacioasa,  excesiv de politicoasa si amabila, te scoate din sarite. Nu-ti poti explica cum de Rosemary, desi evident agasata, nu opune o resistenta mai ferma acestei intruziuni. Explicatia ar fi ca nu are suportul sotului ei, care, fascinat de cei doi mosnegi, ii viziteaza des si nu-i vede decat ca pe niste oameni saritori.

Filmul nu incearca sa ascunda plotul in speranta unui twist final revelator, nu are nevoie, intriga se dezvaluie inca din prima treime a filmului cu momentul "posesiunii ritualice" la care e supusa o Rosemary adormita/drogata. Scena mi-a placut in mod deosebit datorita amestecului de real si ireal din ea, o combinatie sugerata de vise si halucinatii pe care insa astepti cu aviditate sa le vezi confirmate in final. Lipsa de supranatural din film te lasa totusi sa analizezi si ipoteza ca totul sa fie in capul ei, Rosemary putand fi caz clinic de paranoia. Din fericire transformarile fizice pe care le sufera Rosemary in timpul sarcinii (slabeste in loc sa puna pe ea), reactiile nefiresti si compulsive de a manca carne cruda plus moartea suspecta a unui vechi prieten care se ingrijora de starea ei sunt in masura sa confirme scenariul servit. Ceva se intampla in interiorul ei.


Greutatea filmului sta pe umerii a doua personaje remarcabile. Rosemary, jucata de Mia Farrow, e atat de usor influentabila incat iti vine s-o pleznesti.. e genul ala de om bun care nu crede ca cei din jur ar putea fi rau intentionati iar cand se convinge e prea slaba pentru a actiona ferm. Minnie Castevet (Ruth Gordon, recompensata cu Oscar) face un rol fantastic ca batrana vecina perfida si reuseste sa devina extrem de antipatica. Ea si sotul ei reusesc exemplar sa para total nelalocul lor intr-o lume normala. Simpla prezenta a lor e de ajuns sa-ti lase impresia ca pun ceva la cale ori ca sunt niste oameni falsi. De aici si frustrarea mea cand personajul Rosemary intra in mana lor atat de usor. Lucrul ce mi-a placut cel mai mult in film e tonul lui, acea culoare si atmosfera misterioasa care sugereaza ca ceva incearca sa se strecoare in luma ta, sub nasul tau, si ca tu nu poti face nimic s-o impiedici. Aceeasi senzatie am avut-o cand urmaream The Ninth Gate al aceluiasi Polanski dar cu Johnny Depp. Straniu, fantastic, deranjant si percutant la nivelul simturilor pentru ca se incheie altfel decat ti-ar fi tie bine ca sa dormi noaptea.

6 comentarii:

  1. Cel mai slab si cel mai mediatizat din asa-zisa "trilogie de apartament". Parere proprie, evident. Partea "roz" este ca, vazand-ul pe acesta, privitoru' poate fi...tentat sa vada ce e si cu celelalte doua. Aviz!

    RăspundețiȘtergere
  2. Well, nush ce sa zic. Repulsion e ceva mai grotesc in final si stilul alb-negru duce un pic mai departe suspansul subliminal. As putea concluziona ca e mai ciudat decat asta. The Tenant inca nu l-am vazut..

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu as zice ca Rosemary's baby e cel mai 'puternic' dintre cele trei tocmai prin atmosfera si personaje (e printre preferatele mele la capitolu' asta). Apoi as zice The Tenant, pentru ca intriga m-a intrigat:),m-a surprins pe alocuri (e genul lynch in sensul ca nu poti dar poate nici nu trebuie sa pui toate piesele cap la cap). si mai e si disturbing. Insa spre deosebire de Rosemary's baby pierde puncte la sectiunea 'actorie si magie'. Pentru mine lupta ar fi intre astea doua, si abia apoi Repulsion.

    RăspundețiȘtergere
  4. Şi eu sunt de acord cu anonimul. Repulsion şi Le locataire sunt peste. Cât despre "actoria" din Le locataire (preferatul meu)... rar am văzut ceva mai nebunesc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Daca am timp vad Locatarul la noapte... va fi interesant presupun :)

    RăspundețiȘtergere
  6. "The Tenant" e intr-adevar cel mai tulburator. Mi-a pus si mie niste semne de intrebare asupra propriei mele sanatati mintale. Dar ca realizare si joc actoricesc, mi s-a parut mai bun "Rosemary's Baby".

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.