marți, 9 martie 2010

După 40 de ani

RECONSTITUIREA (1968)


Reconstituirea
se află invariabil în top tenul criticilor români. Aceiaşi critici încă îl consideră cel mai bun film de Lucian Pintilie, deşi între timp maestrul a mai făcut De ce trag Clopotele,Mitică, O Vară de neuitat, Niki Ardelean, colonel în rezervă. În acest caz, sunt de acord cu criticii.

Adolescentul Vuică (George Mihăiţă) e Rebelul nostru fără cauză. Filmul s-a născut în contextul unui scurt dezgheţ, imediat după instalarea lui Ceauşescu, simultan cu episodul Primăverii de la Praga, dar a întîmpinat o opoziţie brutală din partea regimului (chiar dacă în film nu se pomeneşte de "partid" sau de "activişti" niciun moment). Îngheţul de tip stalinist a revenit în forţă, ca iarna asta de afară care pare să nu se mai încheie.

În februarie s-au împlinit 40 de ani de la premiera filmului. Pînă acum doi ani, am tot amînat să-l văd. M-a convins Ceauşescu.

În 1971-72, şefu’ al mare a avut o serie de întîlniri cu scriitorii patriei în care le trasa sarcinile pentru construcţia socialismului. Discuţiile consemnate în cartea Ceauşescu, critic literar (volum de stenograme îngrijit de Liviu Maliţa) arată că „iubitul conducător” era şi critic de film:

...este adevărat că în Occident a fost primit bine dar [...] consider că Reconstituirea nu este un film bun. Nu dă nimic pentru că prezintă denaturat poporul nostru; prezintă acolo ca o gloată care se aruncă; dar unde aţi văzut în viaţă, unde? Aşa e clasa noastră muncitoare, ca o gloată însetată de sînge? Nu în spiritul Reconstituirii trebuie scris şi creat filme. Sînt de acord să criticăm serios, dar să prezentăm poporul aşa cum este el. Să criticăm anumite defecte în film, în piese, dar, în acelaşi timp, să scoatem esenţialul. Filmul trebuie să aibă o anumită orientare, nu orice. Numai ca să fie dramatism să vedem anumite instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Şi ştiţi bine că a stat pe piaţă şi nu şi-a scos banii, în România.

Filmul n-avea cum "să-şi scoată banii". L-au retras din reţeaua naţională şi a rulat în doar cîteva cinematografe periferice. Profesorul Nicolae Ţăranu (un mare cinefil) îşi aminteşte că filmul a rulat la Studio (Timişoara) cu sala arhiplină. Cozile la bilete se întindeau pînă departe. După 2 zile l-au scos.

Regimul nu putea suporta aşa un strigăt de libertate. Exact ca miliţianul (Ernest Maftei tînăr) din film, Ceauşescu vroia un film cu orientare, educativ, „aşa ca-n viaţă, nici prea-prea, dar nici...

De obicei, după 40 de ani, orice crimă se prescrie. Asta n-ar trebui să fie uitată. Reconstituirea rămâne o peliculă valabilă şi astăzi. "Să vină poporul la club, să tragă învăţătură". Ar fi păcat să nu-l vadă "poporul". Dacă nu mă credeţi pe mine, poate vă conving ei:

Tudor Caranfil: "tragedie a inconştienţei colective"

Ana Maria Narti: "...despre acea particulă mereu uimitoare din existenţa omului care este întîmplarea" (C. Ciorcovescu, B. Rîpeanu - Cinema...un secol şi ceva, 2002)

C.Tudor Popescu: "Încă de la prima secvenţă, Reconstituirea anunţă absenţa oricărui compromis sau deghizament. (...) Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film de autor este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortului moral - nu atît prin dialoguri mai mult sau mai puţin 'filosofice', cît prin asocierea sunetelor replicilor curente şi tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai tîrziu, niciodată însă închegată atît de puternic şi expresiv". ( Cuvinte Rare, 2009)

7 comentarii:

  1. @ Luci:
    Domnu Luci, in ce fel de lume traim, domnule? Ajuta-ma sa inteleg. Suntem, geografic, intr-o tara numita Romania, unde un film ce putea face epoca si chiar scoala ca RECONSTITUIREA a fost interzis in 1970 (aprox.). Dar locuitorii acestei tari (cinefili sau nu), 40 de ani mai tarziu, sunt interesati infinit mai mult de ceea ce se intampla cu vedetele (actori, regizori sau filme) la Oscaruri. Culoarul pe care l-ai deschis matale este sublim, este minunat, dar cati sunt pregatiti sa-l parcurga? Mi-e tare teama ca el seamana mai degraba cu "calea ingusta", in conditiile in care bulevardele sau maidanul sunt invadate de show business, de glamour, de Gladiatori si canibali cool, de Gibsonisme si alte focuri de artificii. Matale vaz ca incerci sa faci putintica lumina insa cinefilii vor focuri de artificii. E mai cool.
    Lucica draga, nu te lasa descurajat de culoarele goale, miza e mult prea frumoasa si merita osteneala a grai - o vreme, cel putin - in desert pana cand vor incepe sa priceapa...Iti dai si tu seama ca e o batalie care pe care, mai ales ca ai recunoscut si tu deunazi cum e treaba cu publicitatea, cu jurnalismul, cu Oscarurile (si nu de ieri, de azi, si nici chiar de zece ani incoace)...
    Lumea in care traim? Iat-o ilustrata de aceasta anecdota. La UNATC o studenta la actorie il intreaba pe Mihai Constantin, care avea niste cursuri acolo: "E adevarat ca taica-tu a fost un mare actor?" Taica-su fiind marele George Constantin. Nota bene: intrebarea n-a pus-o o loaza, ci o viitoare actrita. Care stia poate mult mai multe despre filmele de Oscar decat despre, iata, filmografia sau activitatea teatrala a acestui mare actor, George Constantin, ce face in RECONSTITUIREA unul din cele mai bune roluri din intreaga sa cariera.

    RăspundețiȘtergere
  2. saskiul: asa cum zici, e greu sa mergi pe drumul asta ingust, cand poti sa mergi pe champselizeurile stralucitoare de la luminile din vitrine.

    Nu pot sa fiu prea critic cu tinerii cinefili care vor focuri de artificii, de vreme ce si eu umblu destul de rar pe "drumul adevarat".

    In primul rand trebuie sa ma conving pe mine sa o iau mai des pe drumul descris de tine. Si poate ma vor urma si altii.

    RăspundețiȘtergere
  3. saskiul:
    Daca imi permiteti, tonul dumneavoastra imi pare oarecum categoric in a ne eticheta generatia. Intr-adevar, general vorbind, ceea ce spuneti e din pacate un lucru real, suntem pusi fata in fata cu focurile de artificii, si de multe ori ne oprim acolo(bine, daca tot veni vorba, unele merita)."Pana incepem sa pricepem" ce spuneti dumneavoastra mai dureaza. Dar suntem pe drum. Ganditi-va ca suntem o generatie care are de urmarit etapa in care traieste, o etapa (poate nu mai calitativa dar) mult mai exploziva si colorata decat cea care a trecut, cu mult mai multe optiuni, plus etapa despre care vorbiti, cu cele mai demne de urmarit momente dintre care noi nu putem decat sa selectam ce credem de cuviinta.

    Cititorii acestui blog si cinefilii in general nu sunt atrasi doar de ce e cool si glamorous, cum nici filmele despre care se vorbeste aici nu fac parte doar din categoria aceasta. Cand e vorba despre categoria de filme si actori despre care dumneavoastra vorbiti, avem nevoie de cineva sa ne indrume si sa ni le fluture pe sub nas, pentru ca altfel, din pacate, nu auzi de ele nicaieri, daca nu le cauti.

    Imi cer scuze daca pare deplasata interventia mea, dar ce am citit mi-a starnit reactia poate pentru ca am simtit ca fac parte din categoria despre care se vorbeste, si da, pentru ca ma trezesc frecvent plimbandu-ma pe “boulevard”, insa sunt in permanenta autoeducare in ceea ce priveste filmele care au scris istoria. Si cred ca multi sunt. Il apreciez pe George Constantin. Din pacate nu am avut foarte multe surse sa-l urmaresc, sa vorbesc despre el cum vorbiti dumneavoastra, l-am vazut in Cel mai iubit dintre pamanteni, sau Cu mainile curate, insa apropo de acest lucru – cand spun Adrian Pintea spun Iancu Jianu, cand spun Florin Piersic spun Margelatul, cand ma gandesc la Mihai Viteazul parca il vad direct pe Amza Pellea, etc. Daca spun George Constantin, din pacate nu pot rapid sa il identific pregnant cu un personaj care s-a intiparit in constiinta publica precum celelalte. Si asta nu pentru ca acest personaj nu exista sau ca George Constantin nu ar fi capabil sa faca si roluri de compozitie exceptionale, ci poate pur si simplu pentru ca noi, mai avem si scapari de acest gen. S-ar putea sa fie si cazul despre care vorbeati.Poate domnisoara studenta la UNATC nu stia cine e acest George Constantin. Da, nu era foarte frumos din partea ei ca viitoare actrita. Dar poate auzise doar de el si atat. Acum era ocazia ei sa afle mai mult. Si poate domnisoara chiar e talentata, chiar daca nu stie cine e George Constantin. Poate “lumea in care traim” nu e cea mai plina de substanta, dar nu cred ca e chiar asa cum ati descris-o dumneavoastra.

    RăspundețiȘtergere
  4. Interventia andei nu mi se pare deloc deplasata si o salut pentru asta.. Cum am sustinut si eu si Luci blogul nu este o revista de recenzii sau cronici cu poze frumoasa ci un loc pentru opinii. Ma bucur ca cititorii nostri descopera asta.

    Apoi nu vreau decat sa afirm ca din punctul meu de vedere cei care ar avea puterea sa "educe" pur si simplu aleg sa nu o faca. Sau o fac in spiritul altor legi (consumerismul ieftin fiind una din ele). Intreb si eu: daca s-ar baga Reconstituirea la un cinematograf decent oare chiar nu s-ar duce tinerii reprezentanti ai acestei generatii? eu cred ca s-ar duce destui...poate la fel de multi cati au mers la animatia aia cu veverite in 3D..

    Si o ultima remarca: cinema-ul vinde vise nu face culturalizare, chiar daca unele filme sunt adevarate lectii! E in acelasi timp si o forma de arta si una de divertisment astfel ca nu cred ca e cineva condamnabil pentru cum alege sa se distreze.
    Pana la urma e ca in literatura: avem cititori de Dostoievski si cititori de Dan Brown. nu vad de ce n-ar putea face schimb de carti.

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Luci: Ai dreptate când te fereşti de ipocrizie. Faptul că scrii „umblu destul de rar pe "drumul adevărat"” spune multe. Acum, sigur, fiecare înţelege altceva prin „drum”, „adevăr”, „drum adevărat” sau prin libertatea pe care ţi-o aduce mersul pe „drumul adevărat”. Seamănă, ce scrii, cu ceea ce spunea apostolul neamurilor, acela care a mers pe – poate – singurul „drum adevărat”, drumul Damascului, al metanoiei (=pocăinţei): „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” Sigur, e o mică-mare diferenţă. Voinţa e cea care face diferenţa. Cum zici: „În primul rând trebuie să mă conving pe mine să o iau mai des pe drumul descris de tine. Şi poate mă vor urma şi alţii.” În rest, numai de bine. Câtă vreme cinematograful este privit ca o „uzină de vise” (ori de coşmaruri, nu mai contează), au dreptate şi cei care îşi revendică doza lor de narcotic prin film. Dacă nu mai există criterii – altele decât cele schimbătoare, strict subiective - e posibil orice.

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Anda: Nu cred în „generaţe” ca valoare absolută. Câtă vreme se urmăreşte binele, frumosul, adevărul nu mai contează generaţia din care faci parte. Dar poate că asta e valabil în zona…clasică (s-o numim aşa). În zona pop da, acolo contează modele, generaţiile, fiţele. Mie personal îmi place foarte mult generaţia tânără. De aceea mă bucur să fiu în mijlocul elevilor de liceu. Asta mi-e meseria. Ei au un fel de a fi şi o energie care sunt tot mai greu de găsit după o anumită vârstă, de la o anumită … „generaţie” încolo. Să fie meteahna fiecărei generaţii tinere refuzul de a voi să înveţe, uşurinţa cu care minte, se minte şi vrea să fie minţită? Oricum, atunci când eşti dependent de zapping sau de ceea ce îţi oferă „uzina de vise” şi zona de interes în lumea filmului nu depăşeşte decât rareori divertismentul sau ceea ce e cool (e nevoie şi de asta, nu zic ba) nici n-ai cum să nu fii implicit dependent de minciună – de minciuni frumoase, cosmetizate – şi ţi se pare că orice altă părere decât a ta (dar chiar avem o părere, una singură, pe care să o susţinem până la capăt?) e prea critică, prea vehementă, prea categorică. M-am obişnuit şi cu asta…Realitatea e că se schimbă, cu o viteză teribil de mare, paradigma, paradigmele. Întotdeauna au existat nostalgii după „înainte”, după cuminţenia şi înţelepciunea anticilor, dar parcă acum, în vremurile noastre acea „antichitate” pare tot mai împinsă în negurile istoriei, deşi e vorba – în domeniul filmului (la care ne referim acum) – de câţiva zeci de ani.
    Altfel, ai dreptate Anda, generaţia din care spui că faci parte „are de urmărit etapa în care trăieşte, o etapă mult mai explozivă şi colorată decât cea care a trecut, cu mult mai multe opţiuni”. Foarte adevărat. Fiecare alege după mofturile şi toanele sale. Dar să fie astea singurele criterii? De asemenea, nu greşeşti nici atunci când scrii „Când e vorba despre categoria de filme si actori despre care dumneavoastra vorbiti, avem nevoie de cineva sa ne indrume si sa ni le fluture pe sub nas, pentru ca altfel, din pacate, nu auzi de ele nicaieri, daca nu le cauti.” Aşa o fi. Dar înclin să cred că mai e nevoie de ceva în plus faţă de un îndrumător, o călăuză. Mai e nevoie de pregătire, de un fel de „dezintoxicare”. Ştiu, nu e „politically correct”, e vehement, e categoric, dar … n-am găsit altă rimă.

    Şi încă ceva: George Constantin, un actor uriaş, e mult mai mult decât „dom’ Semaca” şi chiar decât securistul acela din adaptarea după Marin Preda făcută după chipul şi asemănarea producătorilor (ziarul Evenimentul zilei şi Ion Cristoiu et co.). Dar cine să ştie de rolurile sale de la Nottara, din „Karamazovii” sau „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” din anii 70-80? La fel cum Pintea e mult mai mult decât haiducul Iancu, deşi acel personaj l-a impus în rândul „marelui public” pe „marele ecran”. De atunci, fireşte. Şi tot la fel, cine să-şi mai amintească de Hamlet-ul său de la Craiova, ori de rolurile din teatru din anii 50-60 ale lui Florin Piersic sau Amza Pellea (acesta din urmă avea chiar şi roluri de substanţă în film). E mult de discutat…Acea candidă ignorantă de la UNATC avea pricini să nu ştie de George Constantin, zici. Poate. Dar poate avea talent. Puţin, destul de puţin, dacă acel talent nu e hrănit din experienţa înaintaşilor. Şi asta nu o spun eu, o spun toţi marii actori români de teatru (mai ales) care deplâng superficialitatea şi „emanciparea” actorilor tineri. Dar ei, bătrânii, şi-au trăit traiul. Ceea ce seamănă însă astăzi noua generaţie, asta vor culege. Ei şi urmaşii lor. Despre „lumea în care trăim” vor vorbi, cu o înzecită sau însutită „emancipare” generaţia de peste 10-20-30 de ani. Apropo de Marin Preda pe care – via „Cel mai iubit…” l-ai pomenit mai sus. La sfârşitul romanului său, „Intrusul” (adaptat în film cu titlul „Imposibila iubire”, în 1984), personajul principal le spune într-un monolog celor care l-au izgonit din cetate: Nu speraţi că vă vor menaja!

    RăspundețiȘtergere
  7. @ Richie: Despre ce fel de educaţie mai vorbim mon cher, câtă vreme fiecare îşi revendică drepturi şi trec cu vederea îndatorirea de a aduce cinstea cuvenită înaintaşilor? Dar au, ştiu, circumstanţe: vremurile grăbite în care trăim, oportunităţile, „culoarea” şi rogvaivul acum accesibil. Pluralismul exacerbat, altfel spus…Cred că ne amăgim singuri dacă includem factorul educaţie (care înseamnă şi sensibilizare şi umanizare). Cinematograful (care începe acum 115 ani, nu în 1990) înseamnă – din fericire – mult mai mult decât business SUA sau „adevarate lectii” (cel tezist). Dostoievski si Dan Brown laolaltă? De ce nu, la urma urmei. Babilonia în care suntem îmbiaţi să trăim (cu unul din pseudonimele sale: filmul) ne tot spune că se poate. Chiar dacă fiecare din cele două tipuri de cititori – atunci când nu vor să se amăgească – se simt intrigaţi de alăturare. Dar e mai cool aşa, la grămadă. E mai „ecumenic”, mai all inclusive, mai corect din punct de vedere politic. Vivat politica!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.