luni, 2 noiembrie 2009
Nu ştiu ce să zic
rating: Eroare
“Nu ştiu ce să zic”. Acestea sunt cuvintele pe care terapeutul i le-a scris regizorului Lars Von Trier, după ce a văzut Antichrist (se ştie că ilustrul provocator a făcut ultimul film în timpul unei crunte depresii). Şi pe mine m-a lăsat năuc acest amestec terorist de mystic-psychologic-thriller. Mi-a provocat simultan două sentimente contradictorii: unul de admiraţie şi altul, mai puternic, de repulsie. E un film în doi. În doi actori şi în doi peri.
Willem Dafoe este un terapeut care face aroganţa de a-şi trata singur soţia (Charlotte Gainsbourg) de depresia cauzată de moartea copilului lor. Important în economia de simboluri a filmului este că tragedia s-a petrecut în timpul unei partide de amor casnic. El şi Ea se retrag în Eden -aşa-i zice cabanei din munţi- pentru a afla că biserica lui Satan e Natura (umană).
La prima vedere, am fost tentat să spun că Antichrist nu e horror, ci o Oroare. Dar nu pot ignora acele imagini filmate cu o cameră HD superrapidă, tablouri slow-motion de o frumuseţe sfîşietoare. În rest, Von Trier te sfîşie fără anestezic, prin cele mai insuportabile metode. Tortură, mutilări genitale, ejaculare cu sînge (asta încă e o scenă soft). Apoi, abundenţa de simboluri animiste atinge uneori ridicolul: vezi căprioara cu fetusul atîrnînd între picioare, vulpea vorbitoare şi, uf!, cum aş putea să uit de sărmanul corb pe care Dafoe se chinuie timp de două minute agonizante să-l ucidă cu o piatră, acompaniat de ţipetele sinistre ale păsării (una din scenele cu adevărat horror ale filmului). Acestea sunt animalele cu care Von Trier „s-a întors” din călătoriile sale şamanice.
Danezul nu face niciun secret din fobiile sale: “Mi-e frică de orice în viaţă, mai puţin să filmez”. Nu e primul autor care face filme pentru a-şi exorciza demonii, dar Woody Allen, de exemplu, măcar te face să rîzi. Acesta e primul reproş pe care îl aduc regizorului: că şi-a pierdut umorul. Şi asta o zice un vechi admirator al său, care nu poate uita că miniseria Riget (1994 - 1997), de exemplu, era un festin de umor negru.
Al doilea reproş e că atentează în mai multe rînduri la logică. Şi asta deşi s-a consultat (conform genericului de final) cu specialişti în terapie, în Biblie, în psihologie etc. O recunoaşte şi el ("Chaos Reigns"), dar nu numai prin vocea vulpii animatronice care a stîrnit ironii la Cannes."Nu-mi dau seama dacă evoluţia mea urmează o anume logică. Cert e că-mi place să explorez şi să găsesc lucruri noi. Iar pentru asta nu fac decît să-mi urmez curiozitatea. E singurul proces creativ pe care-l cunosc".
Referitor la procesul creativ din Antichrist cred că cel mai bine a vorbit Bjork, care l-a acuzat pe regizor de "terorism psihologic", chiar dacă se referea la experienţa din Dancer in the Dark (2000):
"Să stai într-un scaun de catifea şi să faci artă din suferinţa cuiva - mi se pare suprema vanitate, pentru că acest gen de artişti au complexe de inferioritate şi au impresia că singura cale pentru a fi luaţi în serios e să-şi taie o mînă. Cred că filmul se complace în exploatarea violentă a durerii. Oricum, toată lumea ar fi înţeles suferinţa Selmei, dar din cauza complexului său de inferioritate care îl face să creadă că nu e un artist, Lars vrea să şocheze. Dacă ar crede mai mult în el, n-ar avea nevoie să-şi violeze spectatorii şi să le forţeze emoţiile. E prea facil." ( Lars Von Trier: filmele, femeile, fantomele - Bălan, Chirilov, Şerban, Idea Print, Cluj, 2004, pag.29)
Referitor la acuzaţiile de misoginism, care au fost în centrul controversei de această dată - mie nu mi s-a părut că atacă femeile în special. Este la fel de sadic cu ambele sexe. Mă tem însă că în mod gratuit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Subscriu, multam fain.
RăspundețiȘtergereSPOILER: As fi "iertat" (aproape) totul daca, la final, cei doi ar fi coborat dealu' impreuna.
Eu stiu ce sa zic: Sunt de acord sa fim in dezacord :p. Multam pentru opinia lui Bjork din final in ce priveste terorismul psihologic.
RăspundețiȘtergere