joi, 12 noiembrie 2009
Din nou, Antichrist
O cheamă Elena. Suntem colegi "la distanţă". Elena are o teorie despre Antichrist. Una originală şi întemeiată pe o înţelegere profundă a afecţiunilor descrise de Lars Von Trier. Mie nu mi-a plăcut filmul. Dar mi-a plăcut ce mi-a povestit Elena, cu cîteva seri în urmă. Aşa că am rugat-o să vă povestească şi vouă (e ultimul articol despre acest subiect, promit). Acum am înţeles mai mult. Îmi lipsea "insight-ul" feminin.
Experienţele de viaţă fac ca doi oameni să se uite la acelaşi film, iar la final, afirmaţia unuia dintre ei sa îl faca pe celălalt sa spună: “Măi omule, tu la ce film te-ai uitat?!”. Aşa cum imaginaţia joacă un important rol în “vizionarea” unei cărţi pe care ai citit-o, aşa cum “cunoştinţele” despre muzică te fac să “vezi” altfel muzica etc, tot aşa şi aici ne uităm în acelaşi ecran, dar percepem altfel şi trăim altfel filmele.
Antichrist este un film plin de simboluri. Simboluri religioase. Medicale-psihologice. Dramatice. Cum am vazut eu acest film? Ca un ţipăt, o dramă a unei femei bolnave şi a familiei acesteia - ”victime colaterale” aş putea spune.
Vorbim de drama unei familii în care unul din membri e măcinat de Alzheimer. Drama e cu atît mai dureroasă cu cît această maladie loveşte la o vîrstă tînără. Şi, dacă ar fi să citez simptomele, poate ar fi regăsite mult mai uşor în filmul despre care vorbim. Simptomele cognitive. Agrafia. Confuzia. Fantasmele. Toate acele tulburări de personalitate nu fac decît să se suprapună peste convingerile ei religioase. De precizat că simptomele apar înainte de accidentul fiului lor (vezi caietele gasite de el în pod - agrafia, pozele în care băiatul avea pantofiorii puşi invers, schimbarea radicală de convingeri - proiectul la care lucra cu atîta sîrg etc).
Am să povestesc puţin filmul aşa cum l-am vazut eu şi nu neapărat în ordinea scenelor (a capitolelor) din film. Avem o familie, cu trei membri: mama, tata, copil. Tatăl – psihoterapeut, mama – nuş’ce ocupaţie are exact, dar ştim ca lucrează la o teză despre nedreptăţile suferite de femei de-a lungul timpului.
El, prea ocupat să observe că ea începe sa aibă probleme psihice. Mama are obiceiul de a-şi lua baiatul şi a se retrage în padure (Eden – btw), la cabană, pentru a scrie la acest proiect. O face cu multa rîvnă şi dedicaţie. Din motive medicale, zic eu, ea ajunge să se rupă de femeile cărora trebuia să le ia partea şi se proiectează în “duşmanii” acestora, cei care le torturau, ajungînd să aibă chiar convingerea că femeia este întruchiparea răului, femeia purtînd vina păcatului suprem. Devine chiar obsedată de acest lucru. Şi astfel, în timpul unui act sexual domestic se întîmplă, aproape cu “voia” ei, tragicul accident al fiului lor.
Sentimentul de confuzie (da, este femeie şi da, nu poate accepta ideea că face parte din tagma celor care reprezintă răul pur) este accentuat de acest eveniment şi de aici începe să se “autoflageleze”, refuzînd ajutorul oricărui terapeut, ascunzînd simptomele bolii, oricum neobservate de soţul destul de “absent” pînă atunci în viaţa de familie şi pedepsindu-se prin diverse acte automutilatoare.
Obsesia ei pentru sex este una demonstrativă şi argumentativă, în acelaşi timp. Sexul constituie şi un motiv de autopedepsire. Este foarte complicat să explici ce simte şi cum simte ea toate astea, însa puterea actriţei de a transmite starea te face sa devii empatic, să o înţelegi şi să o compătimeşti. Atît pe ea cît şi pe el, pentru că, fiind în necunoştinţă despre starea ei mentală, se vede tîrît şi nevoit să suporte torturile fantasmelor ei.
Una peste alta, Lars nu se dezminte. Exploatează cu mare dibăcie motivele şi simbolurile. Motivul naturii (umane, în special), miturile, religia...Le îmbină cum numai un depresiv o poate face! Ai sa rîzi, dar oameni de geniu au nascut opere de artă în stări de drepesie. Iar prologul este “a real masterpiece”! Dincolo de gustul amar pe care îl simţi la finalul scenei, din punct de vedere compoziţional cadrele sunt excepţionale, dublate ca simţire, fireşte, de muzica lui Handel.
Susţin cu tărie că mie nu mi s-a părut un film horror, decît în măsura în care foloseşti acest termen atunci cînd te referi la trăirile oamenilor suferinzi şi familiile acestora, care trăiesc deopotrivă aceste drame. Este şocant? Da! Este de neînţeles?! Da! Eşti capabil sa faci faţă unei atare boli? Nu ştii...Dar nici nu vrei să afli. Poţi să fii alături de cel care trăieşte această dramă? Ai această capacitate? Poate...Dar trauma este orice altceva decît un horror. Experienţa este foarte dură pentru toţi cei implicaţi. Şi violentă, dar nu în acel sens.
Văzînd filmul nu am putut decît sa spun wow! Ce bine ilustrează Lars toate astea prin mijloace pe care orice regizor le poate folosi, le are la îndemînă. Dar vezi tu, numai unii o fac.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Sincer spun ca, desi review-urile voastre mi-au dat o idee despre film, au fost doar ok, si vroiam sa vad oricum filmul pentru ca e de Trier. Acum in schimb, dupa ce-am citit mai sus, tre' neaparat sa-l vad :)
RăspundețiȘtergereNu am inteles mare lucru din niciuna din descrieri [presupun ca filmul e si mai derutant], dar na, uite ca am gasit un motiv foarte bun, sa-l privesc din perspectiva unei boli psihice.
Ah, abia astept sa am stare sa ma uit la filme :D
Filmul e in orice caz derutant iar noi am incercat sa nu divulgam prea multe din el, desi probabil cum zici n-am reusit si ti-ai facut o idee. Reiterez insa ceea ce am mai spus, nu povestea e de efect ci modul in care e spusa. Sper ca filmul odata vazut sa nu-ti alunge starea de a vedea si altele :).
RăspundețiȘtergereToate cele trei cronici, a lui Richie, a lui Luci şi a Elenei, sunt bune şi convingătoare în stil propriu. Doar că eu mă apropii mai mult de a lui Luci. V-am zis şi de ce. :)
RăspundețiȘtergereCartitoiu: Sa-mi lasi o adresa unde sa-ti trimit bulina rosie. Pacat ca nu participi la concurs, ai fi avut un vot de la cineva, nu spui cine...:)
RăspundețiȘtergere