duminică, 1 martie 2009

Îndoieli după Oscar

sau Cum m-am răzbunat pe Academie.

Oricît aş antipatiza industria americană de film şi deciziile sistematice ale Academiei, recunosc că lumea ar fi mai săracă fără emoţiile premiilor Oscar. Cum să nu te bucuri cînd vezi nişte ţînci din Bombay ţopăind şi jucînd în picioare covorul roşu (doi dintre ei chiar trăiseră pe stradă)?

Sau cînd familia Ledger a ridicat trofeul în memoria fiului? Sau cînd tatăl lui Kate Winslet a fluierat în teatrul Kodak? Paginile istoriei vor reţine învingătorii. Această pagină răzbună marii învinşi, favoriţii mei. Iată nominalizările: Frank Langella şi Frost/Nixon, Mickey Rourke şi Marisa Tomei (The Wrestler).

La categoriile pentru interpretare, Doubt (Îndoială) a furnizat cei mai mulţi actori nominalizaţi (patru). Nu e nici o îndoială că Meryl Streep joacă la înălţime rolul de maica-şefă a unui gimnaziu catolic. O variantă feminină a detectivului Colombo, deghizată în muma-pădurii („ca să lupţi cu diavolul trebuie să te depărtezi de Dumnezeu”). În schimb, măicuţa Amy Adams pare desprinsă din icoane. Iar preotul Flynn (Phillip Seymour Hoffman) pare că vrea să scoată şcoala din Evul Mediu. Şi hainele de pe băieţi. Adică avea două motive să fie strigat ”Popo!”. Toată tensiunea filmului stă în duelul actoricesc, una din armele folosite fiind predica duminicală (am reţinut metafora despre BÎRFĂ: ia o pernă pe acoperişul unui bloc, înjunghi-o şi lasă penele să zboare în stradă; încearcă după aceea să le aduni şi vei avea imaginea exactă a răului cauzat de bârfă). Doubt e filmul perfect pentru o după-amiază plicticoasă, după slujba duminicală.

La categoria „cel mai bun film străin”, am ţinut cu animaţia Vals im Bashir (Vals cu Bashir, Israel). Frisonant exerciţiu de memorie, care nu ne lasă să uităm marile orori ale istoriei (aici masacrul palestinienilor refugiaţi în Liban, 1982).

Ca să-şi păstreze sănătatea mentală, unii soldaţi îşi şterg din creier grozăviile la care au asistat. Regizorul Ari Folman pare atins de sindromul războiului. După 20 de ani, un vis repetitiv îl bântuie inexplicabil şi îşi dă seama că viaţa lui de soldat este „erased”. Porneşte o investigaţie personală pentru recuperarea memoriei. Să-i spunem „memo-terapie”. Filmul este povestea acestei instrospecţii dureroase. Care marchează un nou gen: animaţia documentar. Foştii camarazi ai regizorului sunt intervievaţi şi dau voce „as themselves”.

Vals cu Bashir e un noir psihologic. Un manifest antirăzboi în genul parodic din Full Metall Jacket: în timpul invaziei în Liban, soldaţii admiră peisajul din turela tancului, ascultînd în căşti rock eroic. Secvenţă-rapel şi scena care dă titlul filmului: într-o ambuscadă pe străzile Beirutului, un soldat sare cu mitraliera în mijlocul străzii şi trage la 180 grade în jurul lui, în paşi de vals dement. Filmul este şi o formă de recunoaştere a vinovăţiei Israelului pentru complicitate în masacrul de la Sabra şi Shatila. O spovedanie care îmbină secvenţe lirice de vis/coşmar, în culori apocaliptice demne de pictorii expresionişti, culori care nu ar fi putut fi imortalizate pe film. La final, cînd memoria revine în întregime, animaţia se opreşte brusc şi vedem imaginile în carne, oase şi sînge ale celor ucişi. Realitatea, pînă atunci amortizată, te izbeşte brusc. La fel ca revenirea unei amintiri oribile, de care ai vrut să uiţi, să uiţi, să uiţi...

Vicky Cristina Barcelona a luat un singur premiu. Cu care trebuie să fiu de acord. Pe focoasa Penelopă poţi s-o pui şi în cucuruz şi tot va da bine pe ecran. Restul proiectului lui Woody Allen nu m-a dat pe spate: un film drăguţ, tot pentru o duminică ploioasă, dar fără revelaţii. Cristina şi Vicky (menţiune specială pentru englezoaica Rebeca Hall) sunt două americance tipice care, bineînţeles, se cred speciale. Ele petrec o vară la Barcelona. Entre Dos Aquas (Între Două Ape), cîntecul lui Paco de Lucia de pe coloana sonoră, defineşte cu precizie starea fetelor. Una ştie doar ceea ce nu vrea. Cealaltă n-are curaj să obţină ceea ce vrea. Apariţia catalanului fermecător, Juan Antonio (Javier Bardem), le bulversează universul călduţ. Threesome-ul care se prefigura iniţial îşi va schimbă componenţa de mai multe ori.

Îmi face impresia că Woody a ajuns la vîrsta la care îşi trăieşte fanteziile doar prin film. Un voyeur care ştie că nu mai poate poseda penelopele decât pe peliculă. Ştiam că cinemaul e terapia lui, numai că mai nou apare în filmele sale doar prin intermediar. Alege femeile care îi plac (mai nou Scarlett Johanson), le pune să vorbească în stilul său nevrotic şi confuz, apoi se uită la Bardem cum le satisface. Autorul e supărător de omniprezent şi prin vocea din off care ne povesteşte tot ce se întâmplă pe ecran, ca la proşti. Deşi filmează în Europa şi aparent în stil european, Woody se adresează tot concetăţenilor săi, încercând să fie plăcut de ambele lumi. Cred că şi bătrînul a ajuns entre dos aquas.

Lucian Mircu

9 comentarii:

  1. mie mi-a placut f mult ideea povestitorului, a fost original!
    in rest acest film m-a dezamagit, iar sa ii dai Oscarul lui Penelope pentru acest rol mi s-a parut exagerat!

    RăspundețiȘtergere
  2. @movieaddicted: Sunt de acord cu tine legat de Penelope, care nu s-a strofocat prea tare aici. Nu ca n-ar merita ea 5 Oscaruri (vezi Volver), doar ca anul acesta erau cel putin alte doua actrite nominalizate care au facut roluri memorabile (Marisa Tomei, Amy Adams). Nu sunt de acord ca ideea povestitorului e originala. Au uzat de ea si altii, intre care amintesc de Lars Von Trier in Dogville si Manderlay, parca cu mai multa eleganta si mai justificat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar vroiam sa amintesc de Volver :) dar m-am razgandit pentru ca acela e rol [minunat] principal. Nu puteam compara Dogville cu VCB chiar si din prisma povestitorului, pentru ca ultimul e comedie si eu nu am vazut asa multe comedii in acest gen. In plus, era mai usor sa aflii asa ce simt si prin ce trec personajele :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Voi doi vorbeati de implicarea naratorului pe cand eu credeam ca originalitatea povestii se refera la threesome-ul ala ciudat. fiecare cu gandurile sale :)) Oricum toti am fost dezamagiti de acest film pe care il consider o neplacuta pierdere de vreme!

    RăspundețiȘtergere
  5. Richie, adauga-l pe Luci ca si co-autor ca ma innebuneste switchul asta frecvent: ba tu esti autorul, ba la sfarsit el e autorul. :) Nu mai stii care-i care pana la urma! :))

    Cat despre recenzii, foarte tare! Am citit cu placere! Ma face sa ma gandesc ca ultima mea recenzie a cam dat-o-n bara...

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga Cami, Luci e coautor cu drepturi depline doar ca experienta lui in ale blogului nu e cea pe care ne-am dori-o cu totii, motiv pentru care articolele le postez eu desi le scrie el. Si oricum eu credeam ca tu ne deosebesti de la primele propozitii, adica sa fim seriosi, avem stiluri diferite nu crezi :p

    ps. voi cauta o modalitate sa nu mai fii indusa in erori.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ba da, aveti stiluri diferite, dar postul asta a fost asa aparte ca la inceput chiar am crezut ca esti tu! De aia a fost o surpriza total sa-l vad pe Luci, si dup-aia am devenit confuza... :)

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.